Un alt film rusesc extrem de interesant – „Rossia 88”. Folosirea camerei mobile face ca filmul să pară un film de amatori, un reportaj „live”.

Este povestea unei găşti de tineri ruşi tembelizaţi de perioada de tranziţie.

Ca şi la noi, ei amestecă într-un talmeş-balmeş dezgustător elemente skin-heads, cu un aşa-zis patriotism lătrat şi însoţit de simboluri naziste – Sieg Heil, fraze în nemţeşte, drapele cu zvastică şi tricouri cu însemne germanice, portretul lui Hitler – , băutură şi vânat de asiatici şi negri.

Gaşca se cheamă „Rossia 88”. O alăturare absolut dementă: 88 este folosit de neo-nazişti pentru „Heil Hitler”, a opta literă a alfabetului fiind H…

Ei se hotărăsc să facă un film despre activitatea lor, pentru a-l populariza pe internet. Dacă, la început, se încearcă un fel de punere în scenă a unor elemente cu iz eroico-operetistic, încet-încet „operatorul” (evreu!!!) filmează tot, iar ceilalţi uită să „joace”, ci se comportă natural, adică îşi exhibă golul din creier…

Şocantă e întâlnirea cu un misterios reprezentant al unei organizaţii ce pare să dispună şi de fonduri mari pentru activităţile de luptă împotriva străinilor ce ameninţă să ia Rusia ruşilor, iar printre membri sunt şi poliţişti şi oameni importanţi.

Totul se schimbă în momentul când sora capului găştii, Ştîk (şiş), e văzută în compania unui tânăr din Caucaz. Un ne-rus… Şi până la tragedie nu e decât un pas…

Filmul a stârnit o adevărată furtună în Rusia, iar Tribunalul din Samara a încercat chiar să-l interzică pe motiv că ar fi extremist. 

Există un site cu un nume înşelător – times.ro. Nu, nu e ediţia românească a vreunui „Times” de limbă engleză, ci unul de poante, de articole care de care mai gogonate. Când v-aţi săturat de prostiile lui GgB sau de panglicile vişinii, daţi o raită. Unele chestii s-ar putea să vă placă.

Ei, bine, de site-ul acesta am aflat datorită mai vechii noastre prietene Daşa. De când i-am citit articolele alea despre România, Moldova sau Bulgaria, arunc mereu câte-un ochi pe „Komsomolskaia Pravda” de Chişinău. Şi ce-mi văd ochii? „Минобороны Румынии отправило своих солдат на Таити, вместо Гаити?”, adică, „Şi-a trimis Ministerul Apărării al României soldaţii în Tahiti, în loc de Haiti?” Şi aflu că, în loc să ducă cele două mii (!!!) de tone de ajutoare în Haiti, rumânaşii au ajuns în… Polinezia, în Tahiti… Veste luată de pe times.ro. Şi-aşa am ajuns la site-ul cu pricina.

Treaba e că ştirea a fost popularizată de media rusească în aşa fel încât să pice de fazani mai toţi ăia de citesc. Moldovanii de la „Komsomolskaia Pravda” au adăugat cu litere roşii sub titlu: [шутка дня] – gluma zilei, numai că n-a fost suficient pentru unii, care abia aşteptau să mai facă niţel mişto de alde Băse şi ai lui… Unu’ cu nick-ul “gagauz” nu iartă ultima gafă a întâiului matroz al ţării: “Nu-i nimic de mirare, când Băsescu încurcă Cahulul moldovenesc cu Kabulul afgan…”

Ce e nasol e că mai e şi câte-un Cristi care spumegă pe times.ro: “Sa-si dea demisia !!! Asa ar fi corect !!! NISTE IRESPONSABILI !!! ASTIA NE CONDUC !!! Fir-ar mama ei de treaba !!!!“  Iar altul e absolut… unique: ”Oh mein grot!! Demisia demisia!! Haha, fucking dope. Made my day.”

http://www.times.ro/international/romania-a-trimis-ajutoare-in-tahiti

Uitasem de meciul cu Vasas, aşa că n-am văzut decât ultimele 40 de minute. Se pare că am avut noroc, din ce citesc în presă… Nu de alta, da’ văd că Stoichiţă tot insistă cu falimentarul 3-4-3. Asta ar fi mers odată, cu Goian-Rădoi-Ghionea, de exemplu. Acu’, când lângă Jelev sunt Baciu şi Tudose, ar fi catastrofal…

Ceea ce am văzut mi-a plăcut. Băieţii aveau poftă de joc, mai ales Tănase, Székely şi Bănel, Ovidiu şi Pleşan au vămuit bine mingile, iar apărarea n-a prea avut de lucru. Golul lui Tănase a fost foarte frumos, iar cel al lui Kapetanos a fost perfect, cu o preluare şi o minge plasată elegant şi letal… Acu’ să nu ne ambalăm prea tare, n-a fost decât un meci de pregătire, iar ungurii nu ştiu cât de valoroşi sunt. Că ai noştri i-au cam făcut… székely káposzta. La urma urmelor, dacă ungurul nostru sau Golański ar fi centrat mai precis, am fi asistat la un scor fluviu… Să vedem cum o fi cu Terecii cei groaznici…

Văd că GgB e pus pe-ngrăşat porcu’ acu’, în ajun. Aragaz şi Hartan Karamelian, cei doi fundaşi din Cipru, un costarican, ba chiar şi mai vechiul prieten Pepe Moreno, poate şi Varga. Bine, bre, dacă tot era chitit pe întăriri, nu era cazu’ să le aducă din timp? Că mai e niţel şi-ncepe…

Oricum, e totuşi trist că Arsenalul de România cu care se lăuda euro-panglicaru’ devine o variantă bucureşteană a proiectului CFR Cluj… Junii aduşi cu atâta tam-tam dispar unu’ după altu’. Ce-aţi zice de un derby în care Steaua să joace cu: Zapata – Golański, Tall, Jelev, Emeghara – Toja, Tudela, Hartan, Aragaz – Pepe, Kapetanos?… Halal, cum s-ar zice-n Antalya…

În 1936 a avut loc un proces la Craiova, în care acuzaţii erau 19 comunişti, în frunte cu Ana Pauker, născută Hanna Rabinsohn. Ceilalţi membri ai PCdR erau:

- Şmil Marcovici (care se dădea drept Samuil Moraru),

- Dimităr Ganev (un bulgar care-şi zicea şi Dimitrie, să sune mai româneşte),

- Alexandru Moghioroş (născut Mogyorós Sándor, ce avea să ajungă până la poziţia de vice-premier în anii ‘60),

- Estera (sau Esther) Radosoveţki (care avea să devină soţia celui de mai sus, sub numele de Stela Moghioroş, membru al CC al PMR, director general adjunct la AGERPRES),

- Emanoil Kaufman,

- Vilma Kajesco (zisă şi Marta),

- Donca Simó (o biată tânără, prinsă pe când tipărea manifeste, cu al cărei nume au botezat comuniştii, după cucerirea puterii, zeci de şcoli, grădiniţe, întreprinderi, ba până şi un cinematograf…),

- Ladislau Adi (adică László, Laci),

- Samoil Bruc (un oarecare Samuel Brück  sau Bruch),

- Ianoş Herbach (adică János Herbák, al cărui nume l-au dat comuniştii fabricii clujene Dermata, dupa naţionalizare. Azi o ştim drept „Clujana”…),

- Ernest Schon sau Schön,

- soţii Ştefan şi Ana Csazsar (cu siguranţă István şi Anna),

- Nagy Ştefan (alt István…),

- Liuba Chisinevschi (née Liuba Broitman, care avea să se căsătorească mai târziu cu alt bolşevic de soi, Iacob Roitman, devenit… Iosif Chişinevschi.  Ea va fi preşedinta Femeilor Române Antifasciste, iar el va ajunge sus de tot în ierarhia partidului şi ţării, ideolog şi propagandist de seamă, membru al CC al PCR şi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, vice-premier adică… Unul dintre cei ce postează pe acest blog scria: „Uneori chiar mă întreb cât de important este dacă unii au fost evrei, sau cât de evrei au fost…” Păi, Ioşka Chişinevschi nu ezita să scrie, pentru a demonstra că, înainte de toate, e comunist şi… mai deloc evreu: “Comunităţile evreieşti au fost întotdeauna un cuib de hoţi şi de spioni… de la exploatarea şi jefuirea celor sărmani, la acte criminale de spionaj, toate acestea au făcut parte din agenda lor… De aceea trebuie să procedăm cu fermitate. Să-i ia dracu’ – se vor linişti până la urmă, altminterea ne vor dăuna, şi nu numi nouă, ci întregului lagăr al păcii…”),

- Andor Bernát (zis şi Bandi, cunoscut mai târziu ca eroul clasei muncitoare Bernath Andrei, împuşcat în aprilie 1944 la Râbniţa, cu al cărui nume va fi rebotezat spitalul Caritas. Fiul său şi al Ilonei Papp, născut în puşcăria  Doftana este… Mircea Răceanu …),

- Grimberg Leizer (cunoscut ca Lazăr Grünberg, şi el împuşcat în lagărul de la Râbniţa, de către un grup de kalmuci din Waffen SS) şi

- Alexandru Drăghici (singurul român, dar sub oblăduirea căruia s-au făcut atâtea crime de către Securitate şi Interne …)

Cei 19, un grup caracteristic pentru comunismul românesc.

 La acest proces, lt. col. magistrat Popescu-Cetate, comisar regal, a prins în rechizitoriul final esenţa acestei mişcări criminale dirijate pe atunci de Comintern.

„Încep, deci, rechizitoriul meu, strigându-le acestor acuzaţi: Jos masca! Şi acum, vă rog să-i priviţi. Sub această mască, numită de ei antifascistă, veţi găsi:

1. Otrava comunistă;

2. Minciuna marxistă;

3. Falsa democraţie;

4. Conspiraţia teroristă, corupţia şi intriga;

5. Cel mai hidos duşman al Crucii, al libertăţii şi al civilizaţiei;

6. Ura şi răzbunarea unor duşmani ai neamului;

7. Instigatori plătiţi şi profitorii unei mistificări;

8. Lenea proletară înfrăţită cu viclenia;

9. Dezertori din armată, cu inimă de trădători şi mâini murdărite;

10. Spoliatori şi încasatori de cotizaţii pentru stomacurile lor de struţi;

11. Vechi pensionari ai închisorilor, cu şiretlicuri de parvenire;

12. Cozi de topor ale unor duşmani umiliţi;

Într-un cuvânt, o lege proletară de care se leapădă „ca dracu de tămâie”, muncitorii autentici, harnici şi resemnaţi în sărăcia lor cinstită, mândri de neamul lor şi cu încredere că ţara şi conducătorii lor adevăraţi le vor binele”.

Nu aceşti venetici vor avea grijă de liniştea naţiei noastre şi nu slaba lor inteligenţă şi inexistenţa lor culturală vor putea clădi ceva pentru pacea lumii…Propaganda lor nu se mai face pe faţă, ci prin mijloace subversive…În dosul acestor formule, însă, se ascunde gândul lor persistent şi periculos ordinii naţiunii, armatei, organizării de stat, moralei sociale, iar urechile lor de comunişti se ivesc de îndată ce încep să vorbească de sabotarea disciplinei militare şi a legilor ţării, de pace fără înarmare, să scoată ziare şi broşure pline de insulte la adresa acestei ţări prea primitoare şi iertătoare…Înşelând muncitorimea ca şi vulpea pe sărmanul corb, spre a le cădea caşcavalul în gura lor flămândă şi lacomă, ei înfăţişează orice trudă a autorităţilor româneşti pentru îmbunătăţirea soartei muncitorilor şi orice grijă curată a oamenilor noştri politici pentru clasa nevoiaşă, ca vrăjmaşă a acestor clase…Ei nu luptă pentru pacea lumii, ci pentru apărarea de război a Sovietelor…Ei nu luptă pentru pacea internă a popoarelor, ci pentru violenţă şi zavistie, pregătesc intrarea triumfală, prin revoluţie şi prin spânzurători a bolşevismului…”

Ce mai e de adăugat?

Bre, abia mă consolasem cu gându’ că hiphapăru’ vişiniu şi singur împotriva tuturor se mutase la altă masă, abia mi se uscaseră lacrămile dă doru’ lui, când, fălos nevoie mare se-nfiinţează frăţâne-său, pentru care dincolo de Rapid nu e viaţă…

 Alde Rappa îşi rupe din preţiosu-i timp de creator de nemuritoare opere în răppăitu’ roţilor de tren şi citeşte taman postările ale mai lungi – „Comunism şi sport” şi „Istorie stelistă”. Acu’, pe bune, ce şi-o fi pierdut timpu’, că tot alea i-ar fi fost comentariile. Ce, v-aşteptaţi la altceva decât la învârtitul flaşnetei cu ţâpurituri cu care se amăgesc fanii campioanei cartierului Giuleşti, întru justificarea palmaresului lor subţirel?

Ei, da’ omu’ o dă pe consideraţii istorico-filozofice (la ăştia filozofia e ca ghiocu’…), numa’ bune de rostit grav şi apăsat la „Giuleştina”, printre halbe şi ţoiuri…  Ne zice bardu’: „comunismul era o miscare minoritara, pangarita si prigonita de sistemul de atunci, nu avea nicio putere”. Adâââânc… Mai ales cujetarea cu mişcarea pângărită de sistemul de atunci. Bre, Răppică, tu suferi pentru nobilele idealuri… Numa’ să nu te afle anti-comuniştii corsicani şi bulgari, că te-aleargă pe şine. Şi, cu căciula aia pe ochi, mi-e că te-mpiedici şi te pângăresc urmaşii lu’ Ginzer şi Kahane…

Şi, ca să vă iasă din cap noaptea aia de la Sevilla, ascultaţi-l pe tribunu’ tribunelor şi răppănosu’ rapperilor: “ ‘86 este flagelul fotbalului romanesc si reprezinta “apogeul” mizeriei si abuzului specifice acelor vremuri, fotbalistic vorbind.” Al drac’ flagel, măcar de-am mai avea parte de încă unu’…

Colegu’ lu’ Leasă şi Nămol o ţine p-a lui, cu Rapidu’ veşnic şuntat, „spre deosebire de steaua şi sora mai mică dinamo” (ptiu, bată-te să te bată, ce ironic eşti… ce palmă cu picioru’ ai dat cu minusculele alea…). Şi, bineînţeles, argumentu’ suprem, „Rapidul nu a ucis oameni ca altii, vezi cazul V. Mateianu la Oradea.” Cremenali, dom’le, nu alta!

După ce mai bate-n cuie o lozincă dragă printre băştinaşii de sub Grant, „Rapid este si va fi cea mai iubita echipa si ca rapidistii sunt unici prin definitie”, junele răppăitor trece la fineţuri şerlocholmistice, descoperindu-mi pensia grasă pe care o am datorită comuniştilor şi, în nota subpodarilor ce amuşinează pe lângă acest blog, dă sentinţa: “esti tare…si rece…deocamdata doar la figurat dar in curand sensul propriu nu se va mai simti discriminat.“ Măi, să fie, şi-acilea-l chinuie discriminarea… Numa’ de n-o fi niscai magie neagră, că se poartă p-acolo, pân’ zonă…

Am şi-o veste proastă pentru zglobiul ce confundă lătratu’ cu muzica. Sigur pe el, clarvăzător ca Mama Omida, se-avântă: „pun pariu ca iti vedeai echipa favorita inainte de ‘89 imbracat in verde, ca si restu’ de 15 mii de lingai ai sistemului cu grade pe umar care va umpleau stadionul doar in competiile europene”. Ei, pariu’ l-ai pierdut. Numa’ să nu-ţi treacă prin cap să-mi trimiţi f’un disc de-al tău, că-s mai sensibil de urechi…

 Ei, şi pen’ că nu se făcea să vină cu mâna goală, „posedatul de substante halucinogene” aduce şi-o gingaşă reprezentantă a galeriei ce n-a fost membră de partid. Ea se semnează cu modestie „nu conteaza”, dar aflu că îşi zice byank luisa… Comentariul ei la „Comunism şi sport” vi-l redau in extenso,  că-i dulce foc: „Cata frustrare in articolul asta! Voi chiar nu realizati ca sunteti o pata neagra pe istoria fotbalului romanesc? In aberatiile astea poate ca ar exista si un strop de adevar. Eu n-am trait pe vremea aia asa ca nu vreau sa vorbesc din povesti. Dar episodul bricheta ce-ti spune?Dar gestul lui Lazar? Dar valiza lui Becali? Dar simpatiile lui Mitica fata de iubitul tau club? Dar…Dar….?”

Sigur, dar din dar se face raiu’, da’ ce să mai zici la gunguritul uneia care n-a trăit pe vremea aia, da’ i s-a pus pata?. Neagră, bineînţeles, culoare locală… Ce să mai zici? Ca să priceapă şi ea: Cika-laka, ciki-cea! Iar despre Lazăr, o sa-l citez pe Iisus Hristos: ,,Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.”

Dacă pe noi nu ne-a preocupat prea mult vizita preşedintelui în Moldova, ea nu putea scăpa ochiului vigilent al presei sov…, pardon, ruse.

Încă înaintea sosirii la Chişinău, presa rusă a informat prompt despre declaraţia deputatului moldovean democrat Oleg Serebrean. Referindu-se la cererile în masă ale moldovenilor pentru paşapoarte străine, Serebrean a afirmat la RFI-România că pericolul pentru statalitatea Moldovei nu-l prezintă acordarea de paşapoarte româneşti, ci de cele ruseşti, „despre care nimeni nu vorbeşte”… Aceasta ar fi o politică a Moscovei, în special în cazul Moldovei, Ucrainei şi Kazahstanului. „În august 2008, tancurile ruseşti au intrat în Georgia, cică pentru apărarea cetăţenilor ruşi, mâine ar putea intra în Bălţi, al doilea oraş moldovenesc ca mărime, în care majoritatea cetăţenilor au şi cetăţenie rusă. Iar UE închide ochii la asta, preferând să vorbească doar despre pericolele cetăţeniei româneşti…”

 Iar, la sosirea lui Băsescu, ne informează presa rusă, cei doi preşedinţi au fost întâmpinaţi de mai mult de o mie de cetăţeni ai Kişiniovului, cu lozinci de salut, steaguri româneşti şi scandări de “Unire!“, “Suntem români” şi “Băsescu!”. Ba, chiar şi la ceremonia de depunere de coroane de flori la monumentul lui Ştefan cel Mare, s-au auzit scandări ce cereau unirea, iar Băsescu a făcut o baie de mulţime şi a dat autografe…

Apăi, treabă-i asta? Ca arşi au sărit kommunistî Moldavii, care l-au învinuit pe Băsescu de degradarea relaţiilor moldo-române. “Refuzul României de a semna tratatul de frontieră şi a tratatul politic de bază cu Moldavia este inexplicabil din punct de vedere juridic, diplomatic sau moral“

Păi, bine, bre, cum e posibil ca Moldavia să hie sângura ţarî veşinî cu cari Rumânia nu semneazî documentile aistea care-s de bazî pentru relaţiile bilaterali? Nu o datî, conduşerea Rumâniei o preşizat cî nu va recunoaşte norodului moldovinesc dreptul la autodeterminari, privind Respublika Moldova ca un fenomen vremelnic. Iară faptul că Rumânia respinji orice posibilitati de recunoaşteri a norodului moldovinesc şi a limbii moldovineşti îi o insultî, dar şi un preşedient periculos, cari pericliteazî relaţiili bilaterali şi siguranţa aşestei regiuni evropene. Iară faptul cî guvernul Moladaviei nu ia atitudini îi faşi pi kommunistî sî si simtî frustraţ şî jigniţ. Şeia şe iasti pesti putinţî…

 Drept care, Vladimir Nikolaevici Voronin, şeful kommuniştilor moldovani a găsit de cuviinţă să plece taman acu’ în voiaj… Numa’ să nu-l vadă pe “degradator”: “ Cred că domnul Băsescu ar trebui să-şi caute de treabă acasă, în România.” Mai dur,  fostul său consilier, Mark Tkaciuk, deputat kommunist, a afirmat că în spatele evenimentelor din aprilie de la Chişinău stau liderii Alianţei pentru Integrare Europeană, cu sprijinul autorităţilor de la Bucureşti, iar despre vizita lui Băsescu: “Infractorul s-a întors la locul faptei...” Deh, să ne ţinem de neamuri…

Chiar dacă, bineînţeles, nu l-am votat pe GgB când cu euro-parlamentarele, m-a bucurat alegerea lui. Nu de alta, da’ m-am gândit că Bruxelles-ul e departe rău de Ghencea… Aiurea, e tot ca ‘nainte… Cum deschizi televizoru’ sau calculatoru’, cum dai foaia, hop! Mai ceva ca nea Nicu… Ăia n-au f’o condică de prezenţă, să-i bată obrazu’ că trage chiulu’ de la treb’ile planetei ăsteia care stă să se scufunde?

Cert e că multilateral dezvoltatu’ nu poa’ să se abţină. Îşi vâră nasu-n toate alea. E şi el „jucător”, deh…

Guraliv nevoie mare, nu pierde nicio ocazie să-şi dea cu părerea, dând tot din casă şi sfârşind, invariabil, prin a se stropşi la toţi. Eu înţeleg, sunt banii lui, face ce vrea cu ei, da’ cum naiba de nu reuşeşte neam să priceapă că tot ce face e să risipească-n van sume cu care altu’ s-ar descurca de minune…

Jucători aduşi pe bani grei sunt aruncaţi ca o măsea stricată dintr-o toană a atotştiutorului. Din milioanele date se recuperează doar firfirici. Şi iar se-aruncă banii, pohta ce-a pohtit-o, şi iar nu se ia mai nimic… Nu că aş muri de grija averii omului, da’, cum a remarcat şi Stoichiţă, „Parcă avem gripă porcină, suntem tot mai puţini…” Pentru că n-a mai rămas niciunul din cei ce au dus atâţia ani greul – Ogă, Para, Mirel, Goe, Ghionea… Am rămas cu mantaua de vreme rea, Baciu, şi cu „bunicu’ ” Jair, doi băieţi admirabili prin dăruire. Dar ajunge atâta? Cum naiba, că acu’ tremurăm la orice centrare-n careu’ nostru. Şi sperăm că ne-am înşelat în privinţa lui Ninu şi Tudose, şi-o să vină o zi în care Zapata n-o să mai sară din bară-n bară, să salveze ce se mai poate salva, ci o să-şi soarbă tacticos ceaiu’ urmărind atacurile în valuri ale roş-albaştrilor. Ca odinioară, în uralele tribunelor pline ochi…

Dar, vai, războinicul luminii zăbrăuţene are alte gânduri. El face şi desface, goneşte suporterii din tribune, jucătorii şi antrenorii, dar ţine-aproape de „pretinii” lui, care-i zâmbesc în faţă şi-l şuntează ori de câte ori se poate. Hegemonia anunţată cândva de MM e, mai degrabă, o hemoragie… Steaua noastră îşi pierde vlaga, speranţele renăscute la terminarea turului se risipesc pe zi ce trece. Până şi atât de răbdătorului Stoichiţă i-a scăpat: E greu de câştigat campionatul cu lotul actual. Şi a adăugat: “…dar nu imposibil…”. Nu, Mihai, e imposibil! Pe când alţii adună ca furnicile tot ce-şi pot permite, pe măsura pungii fiecăruia, euro-panglicaru’ nu reuşeşte decât să se facă mereu de basnă şi să ne-aducă la disperare cu haoticele căutări de cai verzi pe pereţi, cu promisiuni ce se dovedesc mai subţiri decât baloanele de săpun. Jucători necunoscuţi până mai ieri devin obiectul unor negocieri hilare, prin presă sau la televizor. Iar noi, noi parcă avem gripă porcină, suntem tot mai puţini…

Şi mai sunt doar trei săptămâni şi jumătate…

P.S. Câteva gânduri de la Rică Neaga, în ton cu cele de mai sus:

Cât timp patronul a fost în campanie, Steaua a jucat bine…

Ce aş schimba dacă aş avea putere pentru o zi la Steaua? Nu mai trebuie să spun, ştiţi deja….

Tărlungeni, un nume care îmi spunea ceva. Cu greu mi-am amintit de ce. Era locul unde se născuse unul dintre secretarii generali ai Partidului Comunist din România, sucursală a Kominternului. Povestea vieţii sale mi-aduce aminte de saga familiei Sonneschein din „Sunshine”, filmul lui István Szabó. Şi, cine ştie, poate cândva se va încumeta cineva să facă un film şi despre evreul ungur din Tatrang, azi Tărlungeni…

István Fóris nu era un sărăntoc, ba dimpotrivă. Fabrica de cărămizi şi olane îl făcea unul dintre oamenii cu stare ai locului. Când Anna Kocsis i-a născut un fiu, l-au numit tot István. Era 9 mai 1892. După terminarea şcolii primare din sat, tânărul István pleacă la Braşov, unde va urma liceul comercial. Apoi părinţii, grijulii cu educaţia fiului, îl trimit la Budapesta, unde Pisti studiază fizica şi matematica. La izbucnirea primului război mondial, pleacă voluntar în armata austro-ungară, unde, după propriile declaraţii, a participat “la ofensiva contra armatei române“.  Devine membru al partidului comunist maghiar, unul din leaderii Republicii Ungare a Sfaturilor, încercarea altui aventurier ardelean, Béla Cohen, zis Kun, de a instaura bolşevismul în Ungaria…

După înfrângere, la care armata română a avut un rol decisiv, se întoarce la Braşov, apoi pleacă la Bucureşti, unde se înscrie în Partidul Socialist şi, din 1926, în PCdR, aflat în ilegalitate. Ajunge în conducerea filialei din România a „Mejdunarodnoe Obşcestvo Pomoşci Revoluţioneram”, cunoscută la noi ca “Ajutorul Roşu”. Această organizaţie, care oficial era destinată acordării de sprijin material şi moral deţinuţilor politici comunişti, era instrumentul prin care se finanţa mişcarea comunistă mondială. E arestat, eliberat în urma unei amnistii generale şi fuge la Moscova, în 1929, unde activează în Biroul pentru Europa de Vest al Kominternului. Aici e instruit temeinic şi retrimis în România, unde este din nou arestat, în 1932. Condamnat la cinci ani, el este eliberat după trei ani, după ce semnează un angajament că “renunţă la munca de partid”. Mai târziu, acest lucru va sta la baza acuzaţiilor de colaborare cu Siguranţa. Din nou liber, Fóris îşi reia activitatea ilegală, devine membru al Comitetului Central al PCdR, şeful secţiei agitprop – de agitaţie şi propagandă. La sfârşitul lui decembrie 1940 e numit secretar general al PCdR, românizându-i-se şi numele în Ştefan Foriş. De remarcat că, până în 1944, partidul comunist a avut un singur secretar general român, Gheorghe Cristescu – Plăpumarul, eliminat în 1924 sub acuzaţia de naţionalism. Cu naţionalismul a rezolvat-o repede Moscova – a numit apoi numai neromâni: Elek Köblös era ungur, Vitali Holostenko, ucrainean, Alexandru Ştefanski-Gorun (Alexander Danieliuk-Stefański), polonez etnic ucrainean, Eugen Iacobovici (Jenö Jakobovics), evreu din Odorhei, Boris Stefanov Mateev, bulgar din Cadrilater, Nicolae (Miklós) Goldberger, evreu ungur şi Ştefan Foriş (István Fóris), evreu ungur. 

Fire impulsivă, noul secretar general şi-a făcut rapid duşmani. Executant fidel al ordinelor Moscovei, problemele apăreau când trebuia să ia singur decizii, fiind incapabil de a analiza, a conlucra cu tovarăşii săi şi a găsi soluţii. Pentru că se temea ca nu cumva deciziile sale să încalce linia Moscovei… Vechii militanţi şi cei din puşcării erau nemulţumiţi de criticile continui ale secretarului general, darnic peste poate cu avertismente, sancţiuni, voturi de blam etc. În închisoarea de la Caransebeş, sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, s-a stârnit o adevărată revoltă împotriva lui Foriş, acuzat de colaborare cu Siguranţa. Şi, lucru unic în istoria PCdR, în care promovările şi destituirile se decideau de sus, la indicaţia Komintern, Foriş a fost mazilit în aprilie 1944. Fără ştirea Moscovei, care a aflat acest lucru abia după intrarea trupelor sovietice în România şi reunirea cu gruparea refugiată în URSS, Foriş a fost răpit şi sechestrat până în august, în aceeaşi casă conspirativă din Vatra Luminoasă, unde avea să fie dus şi Mareşalul.…

 Noua conducere îl arestează pe Foriş în iunie 1945, acuzându-l de colaboraţionism şi trădare a ilegaliştilor. În 1946 e ucis bestial în închisoare, cu lovituri de rangă, de către generalul de securitate Gheorghe Pintilie (agentul NKVD Timofei Bodnarenko-Pantiuşa) şi şoferul acestuia, Dumitru Neciu. Decizia asasinării fusese luată de către noul leader al partidului, Gheorghiu-Dej, ministrul de interne Teohari Georgescu, şefa „facţiunii moscovite” Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), cu aprobarea celorlalţi demnitari comunişti.

Foriş avea să îşi încheie testamentul scris în detenţie cu cuvintele: “Trăiască partidul nostru în frunte cu Comitetul Central! Trăiasca Uniunea Rep. Sov. Soc.! Trăiască tovarăşul Stalin!”.

Din lunga listă de “tovarăşi” lichidaţi ca urmare a luptelor intestine din partid, Ceauşescu avea să reabiliteze în 1968 doi – Foriş şi Pătrăşcanu, indicând şi vinovatul: cel căruia îi urmase el, în 1965 - Gheorghe Gheorghiu-Dej…

Viaţa lui István Fóris ar fi putut fi una liniştită, prosperă, ca a multor întreprinzători evrei ai acelor vremuri. Dar el a preferat o viaţă aventuroasă, cu urcuşuri şi coborâşuri. O viaţă încheiată la 54 de ani, asasinat animalic de ai lui, de brutele care au terorizat ani buni această ţară, aruncând-o într-o prăpastie din care nu ştim când va reuşi să iasă…

***

Ceva despre sinistrul personaj care a fost Pantiuşa. A fost şeful Securităţii până în 1959, când Dej l-a numit şeful Miliţiei, ca peste doi ani să-l scoată la pensie, într-o perioadă de destalinizare, de fapt de îndepărtare a agenţilor sovietici, printre care: Serghei Nikonov (Sergiu Nicolau), Alexandru Rogojinschi, Ivan Didenko (Ion Vidraşcu), Piotr Goncearuk (Petre Petrescu), Vassilii (Vasile) Bucikov, Mihai  Posteucă (Mihail Postanskii), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Grigore Naum (Naum Rotstein).

Ceauşescu l-a denunţat ca torţionar şi l-a exclus din partid, dar, în 1971, i-a acordat… Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a II-a, precum şi o pensie specială  şi alte privilegii, de care s-a bucurat timp de 25 de ani petrecuţi în huzur, până la moarte, în 1986, când a fost înmormântat cu onorurile aferente unui general de armată. .. Asta dacă mai aveaţi vreun dubiu cu privire la făţărnicia “patriotului” din Scorniceşti…

Spicuite din paginile de sport:

 - Flacăra violetă din Florenţa a declanşat atacul energetic. Deocamdată, Răzvan Lucescu a ales să o ignore…

 - Dănuţ Coman: “Trebuie să fii nebun să zici că Mutu nu merită să joace la naţională.” Nasol, ai pus-o cu ăl mic…

- „Granzi” pentru Dinamo în pregătiri: Unirea Tărlungeni şi FC Râşnov din liga a III-a. Eu cred că “spartanii” au şanse…

- Copos vede Rapidul campioană: “…noi avem oameni mai determinaţi, au mai multă apetenţă să câştige…” Cu siguranţă nu s-a referit la câştigat bani. Şi nici la obţinerea licenţei…

- Árpi bácsi cheferistu’ a dat indicăţii: “27 de puncte în primele 10 meciuri”. Deci, în afară de meciul cu Steaua, se aşteptă la victorii pe linie… Atenţie la Cadú, însă, că ăsta e pus pe depăşit planu’… Comunistule!

- Stoichiţă dă milităria jos din pod. Ioc poker în cantonament… Şi-i îndeamnă spre cărţi de-alelalte. Să nu-i extenueze… Iar, la zece juma’, executarea! Program de somn. Nu tu XXX, nu tu OTV, nu Taraf. Viaţă de, ptiu, era să zic câine…

- Nea Puiu nu crede că Jelev îi va face uitaţi pe Goe, Ghionea şi Rada. Vai, nici eu… Şi, vorba lui Stoichiţă: “Parcă avem gripă porcină, suntem tot mai puţini“

- Au trecut trei ani jumătate de la meciul din sferturile Cupei UEFA, care ar fi putut să aducă Rapidului cel mai mare succes. Din cei de atunci, la Steaua au mai rămas doar Bănel şi Petre Matusalemarin. La Rapid, doar Marius Constantin. Şi nici el nu se simte prea bine…

- Timişoara? Ca întotdeauna… Panglicile lui Jabba şi victorii în pregătiri. N-o punem de-un campionat amical?

P.S. Spartanii au smuls un binemeritat 0-0 granzilor din  Tărlungeni. Keep up the good work!

Estimp, marele Rapid ce-mi făcea? Pe Juventus umilea…

Aseară am revăzut “The White Countess”, un film mai vechi cu Ralph Fiennes şi Natasha Richardson. Shanghai-ul cosmopolit din 1936-37, înaintea şi la începutul invaziei japoneze. Nobilimea rusă refugiată, sărăcită, ducând o viaţă mizeră, conţi salahori şi contese prostituate… Ralph Fiennes, un fost diplomat, care şi-a pierdut vederea ca urmare a unei explozii în care şi-a pierdut fiica…

La intrarea japonezilor în oraş, vedem fluturând drapelul. Nu e cel cunoscut nouă azi, e cel al armatei, al cărui soare stilizat are 16 raze. Ceea ce mă face să mă opresc puţin asupra nisshoki (steagul soarelui-răsare) sau hinomaru (discul soarelui), cum îl numesc japonezii.

Din 1603, deşi Japonia era condusă oficial de împărat, puterea era deţinută de shogunii familiei Tokugawa. La mijlocul secolului XIX, flota americană a lui Perry obligase statul japonez slăbit de guvernarea feudală a shogunului să accepte tratate dezavantajoase care limitau controlul asupra comerţului exterior iar cetăţenii străini din Japonia nu puteau fi judecaţi de japonezi, ci doar de ai lor. Revolta samurailor, dornici să redea Japoniei fala de odinioară a dus la aşa-numita restauraţie Meiji, în 1868. A urmat o adevărată revoluţie, astfel că la moartea împăratului, în 1912, Japonia încetase să mai fie doar o ţară slabă din punct de vedere militar, bazată mai ales pe agricultură şi înapoiată din punct de vedere tehnologic.

Din 1870, navele japoneze arborează un steag care pe un fond alb, care reprezintă cinstea şi puritatea, are un cerc roşu, care reprezintă soarele, simbolul prezent din cele mai vechi timpuri pe diverse drapele japoneze. Împăratul Japoniei (tenno=împăratul ceresc) e numit şi fiul soarelui, iar Japonia e cunoscută şi ca Ţara Soarelui Răsare (numele în japoneză, Nippon sau Nihon, însemnând „originea soarelui”). Steagul împăratului e diferit, fiind roşu, iar soarele galben de pe el seamănă mai mult cu o crizantemă.

Steagul cu 16 raze, kyokujituki e considerat de mulţi ca un simbol al militarismului japonez. Unii fac chiar o paralelă între acest steag şi cel cu zvastica. De altfel, el a fost interzis de americani când au ocupat în Japonia, în 1945, el fiind reintrodus în 1975, când s-a înfiinţat Forţa de Auto-apărare (armata japoneză). După părerea mea, discuţia e inutilă, soarele cu 16 raze fiind, mai degrabă, ca să folosim tot o comparaţie cu Germania, echivalentul crucii de fier a Wehrmacht-ului, nu al celei încârligate…

“Noua gripă”, cum e denumită „porcina”, continuă să provoace îngrijorare. Mă uit şi eu pe o listă la zi.

315.744 cazuri în lume (46,36/milion) 

3.330 decese (0,49/milion)

Mortalitate faţă de cazuri: 1.05%

Cazuri în prezent: 30.709

Isterie, vaccin pro sau contra, sfaturi etc.

Păi, dacă 3,330 de decese au băgat spaima în întreg mapamondul, ce să mai zicem de „gripa spaniolă”, când un sfert din populaţia SUA şi o cincime din populaţia lumii au fost infectate, dintre care au murit între 20 şi 40 de milioane de oameni într-un singur an, mai mulţi decât au pierit în cei peste patru ani ai Marelui Război. Dacă, în mod obişnuit, gripa e fatală mai ales copiilor şi bătrânilor, „gripa spaniolă” i-a afectat mai ales pe cei între 20 şi 40 de ani…

Rata mortalităţii precedentelor epidemii de gripă era sub 0,1%, „spaniola” a avut o rată de 2.5%. Media de viaţă în SUA scăzuse cu 10 ani!
La început s-a speculat că ar fi fost rezultatul unui instrument de război biologic al Germaniei, că gazele toxice, fumul şi emanaţiile războiului i-ar fi afectat pe cei din tranşee, care l-ar fi răspândit ulterior în ţările lor de origine. S-a studiat influenţa în funcţie de spaţiu geografic, de climat, de rasă… S-a conchis că umiditatea stimula răspândirea bacteriilor.

Originea pare să fi fost în China, rezultatul unei mutaţii genetice a virusului gripei. I s-a spus „spaniolă” pentru că ar fi făcut ravagii în Spania, unde ar fi ucis circa opt milioane de oameni. Oamenii ajunseseră să poarte măşti de gaze, erau oraşe în care nu se intra fără o autorizaţie specială, cadavrele se înmulţeau rapid, durata înmormântărilor se limitase la 15 minute. Şi totul era amplificat de lipsa de personal medical şi medicamente, era criză de coşciuge, ciocli şi gropari… Se repetau vremurile ciumei negre din secolul al XIV-lea.

Paradoxal, gripa a dus la un avânt al medicinii, descoperindu-se şi dezvoltându-se noi teorii şi tehnologii, prin a căror aplicare s-a îmbunătăţit prevenirea, diagnosticarea şi tratamentul gripei.

Lumea e alta azi. Medicina a progresat fantastic, condiţiile de viaţă, de igienă sunt net superioare celor de acum nouă decenii. Şi totuşi… Şi totuşi, hârca neagră îşi agită de zor coasa. Iar noi aruncăm vina pe păsări, pe vaci, pe porci…

Site-ul  U.S. Department of Health & Human Services precizează că, anual, între 5 şi 20% din populaţie e pălită de gripă, înregistrându-se circa 36,000 de decese. Şi atunci, de ce naiba vânzoleala asta cu H1N1?

Acu’ să nu credeţi că n-am mai văzut filme zilele astea. Numai că n-a mai picat nimic care să mă entuziasmeze.

„Bright Star” promitea ceva mai mult. E vorba de o iubire a lui John Keats, poetul mort sărac şi bolnav la doar 25 de ani, abia cunoscut, dar considerat astăzi unul dintre cei mai importanţi poeţi englezi. Filmul e bine făcut, dar nu întocmai pe gustul meu, de aceea îl recomand doar fanilor filmelor englezeşti, cu impecabila reconstituire a atmosferei epocii. Şi, bineînţeles, amatorilor de poezie…

„Giallo” a fost o pierdere de timp. Dario Argento nu se dezminte nici la bătrâneţe, realizând încă un thriller ce dă în horror, cu un killer monstruos ce mutilează şi omoară fete frumoase. Până şi Adrian Brody e crispat, în nota artificialului cu care ne păleşte nea Argento…

Nici „Femme fatale” nu m-a încântat prea tare, deşi era regizat de Brian de Palma şi jucat de Rebecca Romijn, Antonio Banderas şi Peter Coyote. Păcat, până pe la jumătatea lui, părea interesant…

Aţi văzut destule filme americane cu tot felul de conspiraţii şi tenebroase afaceri la nivel înalt, cu participarea unor înalţi oficiali CIA, senatori sau membri ai guvernului. Ei, bine, „Ciornâi kvadrat” e ecranizarea unui roman al unui prolific scriitor rus de astfel de romane, Fridrih Neznanski, tradus şi în Vest. Acţiunea filmului, realizat în 1992, se petrece în 1982, după moartea lui Brejnev, când Andropov luase măsuri de decapitare a găştii politico-kaghebiste care îşi umplea buzunarele în cel mai pur stil mafiot. Un episod: o astfel de bandă înarmată pune mâna pe 10 milioane de dollari trimişi de PCUS unui partid „frăţesc”. Ar fi putut ieşi un film, poate chiar un serial excepţional, dar, vai, e filmat ca în anii ’70, cu o muzică penibilă care punctează hilar momentele tensionate… Păcat, subiectul merita o realizare pe măsură.

Încă din cele mai vechi timpuri, steagul avea menirea lui – să distingă trupele între ele. Poate aţi văzut în filmele japoneze că unii luptători aveau prins pe spate un steag vizibil de la distanţă, purtând însemnele clanului – culoare, inscripţii… „Die Fahne ist sichtbar gemachter Wind“, scria Elias Canetti. Steagul fâlfâind în bătaia vântului era semn că oşteanul, cavalerul, grupul lupta, rezista, exista.

Simbolul steagului trece dincolo de rolul său în războaie. Drapelul din tabloul lui Delacroix „La Liberté guidant le peuple” e purtat de o tânără, încadrată de un mic vagabond cu pistolul în mână şi de un aristocrat cu joben şi flintă, urmată de gloata revoluţionară. Drapelul fluturând e simbolul victoriei, e simbolul naţiei, al statului. Dar el poate fi asociat şi cu tirania şi totalitarismul…

Multitudinea de state germane însemna tot atâtea steaguri, în culori diferite. În 1818, Frăţia a 14 universităţi germane – Allgemeine Deutsche Burschenschaft – a  arborat un drapel asemănător celui de azi, negru-roşu-auriu, pe care aveau să-l adopte revoluţionarii din martie 1848. Negrul prafului de puşcă, roşul sângelui şi auriul flăcării… În 1866, Bismarck a decretat ca steagul nou formatei uniuni a statelor germane din nord (Norddeutscher Bund) să combine culorile tradiţionale ale Prusiei (negru şi alb) cu cele ale oraşelor Hanseatice şi ale Holsteinului (alb şi roşu), rezultând steagul cu dungi orizontale roşu-alb-negru, motivând scurt: „Mie nu-mi pasă ce culori sunt, dar soldatul prusac nu vrea deloc să lupte sub drapelul negru-roşu-galben.”. Timp de peste 50 de ani, nemţii au luptat şi au murit sub steagul roşu-alb-negru, pentru ca, în 1919, Republica de la Weimar să se revină la cel negru-roşu-galben al revoluţiei de la 1848. Pentru mulţi germani, acest steag însemna, mai presus de orice, trădarea drapelului Germaniei imperiale, simbolul umilinţei de la Versailles. În acelaşi an, 1919,  după cum scrie Hitler in „Mein Kampf”, el însuşi desenează steagul partidului nazist, folosind culorile imperiale:  “…eine Fahne aus rotem Grundtuch mit einer weißen Scheibe und in deren Mitte ein schwarzes Hakenkreuz”, zvastica neagră pe cercul alb din mijlocul steagului roşu…

La scurt timp după câştigarea alegerilor de către nazişti, se revine la tricolorul imperial, care era arborat alături de cel cu zvastică al partidului. La congresul anual al NSDAP, din 1935, Göring anunţă renunţarea la drapelul roşu-alb-negru: „Sie gehört einem vergangenen Deutschland…”, aparţine unei Germanii trecute, iar steagul cu zvastică devine drapelul celui de-al treilea Reich.

După înfrângerea nazismului, au existat diferite proiecte pentru noul steag, fie cel roşu-alb-negru, fie cel negru-roşu-galben, mai ales că Germania era deja împărţită în două zone de ocupaţie. Unul din proiecte prevedea un steag asemănător celor ale ţărilor scandinave, cu o cruce neagră, cu contur galben (sau galbenă, cu contur negru), pe o bază roşie. În cele din urmă, ambele state germane au adoptat acelaşi model, cele existent şi astăzi, negru-roşu-auriu, drapelele fiind deosebite doar de stema fiecărui stat aplicată pe steag. Întrucât reunificarea Germaniei este privită nu ca o uniune a două ţări, ci ca o alăturare a celor cinci  landuri „redegiste” la cele existente, denumirea oficială a ţării a rămas Bundesrepublik Deutschland, iar drapelul Germaniei reunite – die Bundesflagge – este cel al RFG, stema ce reprezintă un vultur stilizat fiind prezentă doar pe drapelele oficiale.

Un articol din „Der Spiegel” m-a intrigat. Vorbea despre un loc de care auzisem de la unchi, ”cazat” fără voia lui într-un loc de coşmar. Periprava. „Colonia” unde „duşmanii poporului” îşi ispăşeau vina tăind la stuf şi construind diguri toata ziua, în condiţii îngrozitoare. Sute dintre ei au pierit aici, în barăcile insalubre, pe rogojinile jegoase, sub bastoanele gardienilor, sfâşiaţi de colţii câinilor, în luptă continuă cu ţânţarii, răpuşi de boli. Ruinele mizerabile dăinuiesc şi azi, pierdute în smârcurile Deltei, nu departe de graniţa cu URSS, astăzi Ucraina.

Satul din apropiere n-are decât câteva zeci de colibe de chirpici acoperite cu stuf, locuite de lipoveni, urmaşii aşa numiţilor „staroobreadţî”, ortodocşi de rit vechi, fugiţi din Rusia în timpul reformelor patriarhului Nifon, în secolul XVII.

Sylvain Remetter, un alsacian, şi un spaniol, Eduardo Zorilla, intenţionează să schimbe faţa locului, construind o staţiune de tipul „întoarcerea la natură”. Au cumpărat teren, au concesionat ape şi s-au pus pe transformat. Au tras un drum, cu două hârburi  de tractoare. Clădirea care adăpostea conducerea lagărului şi-a păstrat aspectul exterior, dar interiorul a fost transformat într-un hotel de patru stele, cu 16 camere, denumit „Ultima frontieră”. Ultima frontieră a civilizaţiei. Ultima frontieră răsăriteană a Uniunii Europene…

Locul a fost deja vizitat de diverse personalităţi, amatoare de pescuit sportiv la crap şi la ştiucă, vânătoare de mistreţi, iepuri, fazani, gâşte şi raţe sălbatice, precum şi alte activităţi turistice. Desigur, nu putea lipsi Ion Ţiriac… Cei ce aleg o astfel de vacanţă găsesc linişte deplină. Singurele mijloace de transport sunt bărcile şi mici maşini electrice pentru două persoane. Telefoanele nu merg decât în roaming, prin intermediul unei reţele mobile ucrainene. Lux în mijlocul sălbăticiei…

Dar Remetter ştie că românii nu pot uita ce s-a întâmplat aici şi intenţionează, cu finanţare de la Uniunea Europeană, să construiască şi un mic muzeu memorial. Deocamdată, pe locul unde au fost îngropate victimele terorii, doar o cruce albă, fără nicio inscripţie, aminteşte de cei pieriţi în mlaştinile Dunării.

Proiectului i se opun Asociaţia Deţinuţilor Politici, precum şi cei care nu doresc ca un loc aflat pe lista patrimoniului mondial UNESCO să fie distrus de nemiloasa civilizaţie…

Bre, la aşa ceva nu m-aşteptam. Da’ românu-i tare inventiv…

 Una din cărţile Dariei Aslamova se cheamă „V liubvi, kak na voine”, adică „În dragoste-i ca la război”. Şi aici pare a fi problema ei majoră. Ea nu pricepe neam de ce noroadele nu-i iubesc pe ruşi, ci mai degrabă sunt într-un război veşnic. Că doar pe ea o iubeşte toată lumea, iar ea îi iubeşte pe toţi. Chiar şi-n şanţ…

Am dat întâmplător peste un articol mai vechi de pe un site bulgăresc, datat 16 august 2007, în care e vorba despre un reportaj al Daşenkăi, asemănător cu cel despre România. Fixaţia e aceeaşi: duşmanii Rusiei, avanpostul NATO şi maleficii “Soros Boys”. Că, vorba aia, bulgarii ar trebui să le fie veşnic recunoscători celor ce i-au eliberat din robia turcească, nu?

Articolul mi se pare mai interesant decât celelalte, mai ales prin observaţiile celor intervievaţi.

Dar’ia pare bântuită de imaginea sorosistului invadator, clonat în noii leaderi bulgari, atât de diferiţi de, să zicem, bai Toşo, Todor Jivkov, marele pretin al poporului frate de la Răsărit: “sunt tineri, n-au mai mult de 40 de ani, dar sunt deja la putere, cred în democraţia liberală, nu le place să vorbească ruseşte în public, dar demonstrează o engleză excelentă, au reuşit să capete strălucirea celui mai nou liberalism.”

E citat istoricul Andrei Pantev, care spune că SUA a alocat resurse uriaşe pentru a reorienta intelectualitatea bulgară spre Occident – specializări, conferinţe ştiinţific, finanţări şi împrumuturi masive pentru educaţie. Foştii rusofili de profesie sunt acum americanofili.

Ziaristul Velizar Encev precizează: “Elita noastră politică e educată la Moscova, în universităţi, la MGIMO (relaţii internaţionale), la şcoala KGB, aceşti foşti comunişti şi copii de comunişti duc o politică anti-rusească şi pro-americană… Aceasta e o trecere unică în istoria ideologiei, caracteristică aproape tuturor ţărilor est-europene: foştii comunişti s-au transformat în liberal-democraţi. Voi i-aţi educat pe politicienii noştri la Moscova, dar nu i-aţi învăţat cel mai important lucru – demnitatea naţională. Ei au permis nu una, ci patru baze americane. Pe vremea URSS n-am avut nicio bază sovietică. Ne-am trimis soldaţii în Irak, chiar dacă nimeni în Bulgaria n-a aprobat această agresiune. Toată Europa civilizată e împotriva amplasării de apărare anti-rachetă. Pe noi nu ne-a rugat nimeni, ne oferim singuri să le găzduim. Întotdeauna am spus: nu-i nimic mai periculos decât un vasal credincios 100%. El te va vinde imediat primului care oferă prea mult.” Vă par cunoscute afirmaţiile, personajele? Vă zboară gândul la mancurţi?

Aşa cum noi zicem „generaţia PRO”, bulgarii îi numesc pe jurnaliştii de tip nou „generaţia UPI” (iupite), extaziată de boom-ul cumpărăturilor, al creditelor, al mall-urilor, al cumpărării terenurilor de către străini. „În sfârşit, suntem şi noi de partea învingătorilor. Străbunicul a pierdut primul război, bunicul pe cel de-al doilea, iar tata pe cel rece. Eu am nevoie de victorie. Sunt optimist în privinţa UE, chiar dacă nu e rai, nu e o ploaie de aur, nu e ca URSS, care doar ne dădea… Dar asta pentru că vroia să ne facă gubernia de dincolo de Dunăre”, spune unul din aceşti ziarişti.

Istoricul Pantev adaugă: „Parveniţii noştri au o manie, să nege legăturile noastre cultural-istorice cu Rusia. Un complex de snob… Sunt până şi conferinţe ştiinţifice care decretează că nu suntem slavi. Complexul de inferioritate al bulgarilor, care se ruşinează de originea lor slavă. Vesticii ne tratează cu atâta dispreţ, încât nici noi nu ne mai respectăm. Politicienii strigă: ‘America ne oferă siguranţă!’ ”, dar asta e siguranţa oferită robilor.

 Dar ce e democraţia? Păi, aici Daşa o cam nimereşte: la şcoală am învăţat că democraţia e puterea majorităţii, dar practica ne confirmă că lumea e guvernată de o minoritate bine informată şi cu influenţă.

După o discuţie despre democraţie şi democraţie liberală se ajunge la o problemă bine-cunoscută şi nouă: ţiganii. Ei reprezintă 13% din populaţie, dar, ne spune un analist, peste 20 de ani vor fi 20%. 70% sunt analfabeţi care trăiesc în ghetto-uri (brrr, iar mi-aduc aminte de mahalaua ţigănească a Varnei…). 80% sunt şomeri – jumătate n-au de lucru, jumătate nu vor să muncească. 30% din fete sunt prostituate. Ce sunt ei? Cetăţeni europeni, sau au rămas în evul mediu?

Sunt sau nu discriminaţi ţiganii în Bulgaria?

Tinerii ţigani mai deştepţi merg la Budapesta, unde învaţă gratis la universitatea fundaţiei Soros (ah, tot de-acolo vine primejdia…). Acolo studiază politologia, relaţiile publice, acolo se dumiresc că sunt oprimaţi şi sunt stârniţi împotriva majoritarilor. Se-ntorc în Bulgaria, devin leaderi politici şi, pac-pac, încep problemele. Dacă poliţia intră în ghetto-uri pentru a-i prinde pe infractori, e atacată. Dacă organele de ordine încearcă să se apere, hop, sar ONG-urile americane pentru apărarea drepturilor omului şi cetăţeanului şi ţipă că poliţia e organ de represiune, iar bieţii ţigani sunt victime ale discriminării… Vor şi ei partid etnic, ca turcii.

Democraţia liberală, al cărei sponsor principal e America, aplică vechiul principiu: Divide et impera… oprimarea majorităţii de către minoritatea egoistă, discriminare pozitivă…

Când cu pregătirile de aderare la UE, au venit comisarii să verifice ce şi cum cu ţiganii. Primarul Sofiei le-a arătat aproape plângând ghetto-ul, căruţele cu coviltir, lipsa de canalizare şi de igienă. Totul trebuie ras, ţiganii puşi să trăiască în case normale. Da’ comisaru’ a zis „No!”, ca un „Niet!” de odinioară. Care ghetto? De ţigani nu tre’ să vă atingeţi, nu tre’ să le impuneţi modul vostru de viaţă, ei vor să trăiască-n cort, să meargă cu calu’ şi căruţa. E dreptul lor legitim…

Prof. Mircev încearcă o explicaţie: „SUA e singurul stat care nu e o naţiune, ci un conglomerat de minorităţi naţionale. De-aia nu pricep logica statelor naţionale. Naţionalismul, care ridică iar capul în toată lumea, e un răspuns legitim la globalizare…”

Şi mai zice lumea de bulgari că au ceafa groasă. Bre, aista-i bulgar de-al nostru…

 O altă problemă a Bulgariei e lipsa de resurse energetice, ceea ce a făcut-o mulţi ani dependentă de cele ale Rusiei. Combustibilul nuclear pentru Kozlodui vine de la ruşi, deşeurile sunt trimise acolo, ruşii au început construcţia celei de-a doua centrale nucleare, gazul şi petrolul mai are încă preţuri speciale… Fără a trage un foc de armă, fără a pierde un soldat, Rusia a cîştigat enorm de pe urma războiului din Irak: preţul petrolului a crescut enorm, şi cu el şi veniturile Rusiei…

Sigur, Dar’ia insistă pe părerile pro-ruse, ea nu pricepe că bulgarii, ca şi multe alte popoare nu pot face icoană din mama Rusie, care n-a fost numai mumă, ci adesea ciumă. 

Ea încheie lacrimogen şi triumfalist: „Bulgarii au fost şi sunt rusofili de profesie şi apropierea noastră mentală nu poate fi distrusă.”

Şi pomeneşte de cuvintele de pe sarcofagul de marmoră ce adăposteşte rămăşiţele celor căzuţi pe vîrful Şipka, în luptele pentru eliberarea Bulgariei de sub turci: “Bulgare! Pleacă-ţi fruntea la acest loc sfânt – monument al prieteniei veşnice dintre bulgarii şi ruşii care au încoronat cu sângele lor libertatea noastră.”

Ei, da, da’ mai era şi replica aia: “Nu, zaieţ, nu pogodi!“…

Prietenul Dawson mi-a trimis o poză a autoarei celor două articole despre România, din care reieşea că speţkor-ul komsomolist ar fi… porno star. Fuga la google!

Un articol din decembrie 2000 al unui englez, Marcus Warren,  ajuns la Moscova e dedicat unei romantice cine la lumina lumânării cu “the femme fatale known as the ‘the girl from the gutter’ “. “Gutter”, adică şanţ. Că femeii fatale nu-i stă bine-n şanţ e altă treabă. Dar, cum Marcus precizează că „nu mulţi bărbaţi i-au respins avansurile”, putem să ne gândim la orice. De gustibus…

Cu zece ani în urmă, Marcus pierduse ocazia să bifeze aşa o poamă pe lista de cuceriri. În doi ani, Dar’ia devenise superstar, după publicarea unei cărţi în care îşi descria tăvălelile cu diverşi membri ai establishment-ului politic. Şi Marcus redă un picant fragment despre o partidă de „sex în birou cu un academician fumător de pipă, ce avea să devină preşedintele Parlamentului rus, cecenul Ruslan Hasbulatov.” Clinton şi Monica à  la russe…

După o telenovelistică remarcă a Dar’iei – „Ca şi Marie Antoinette, cel mai tare mă tem de plictiseală. Am vrut să provoc societatea şi am reuşit.”, aflăm că drumurile au purtat-o pe fata din şanţ în… tranşeele diverselor conflicte din lume, de unde a trimis reportaje de gen „Moll-Flanders-pleacă-la-război”. Ce mai freamăt, ce mai zbucium…

Mândru nevoie mare, Marcus o citează pe flamboianta roşcată: „Cei mai buni amanţi străini ai mei au fost britanici”. Rule, Britannia! Sau Britannia rullllz…

Dar’ia nu e deranjată de apelativul de „fata din şanţ”: „Of course not! It’s my brand name!” La urma urmelor, aşa a ieşit din anonimat, publicându-şi cărţile despre „dreannaia devcionka”, tradusă de Marcus prin „the girl from the gutter”. Vorba sexosului Irinel al Monichii: „Mişto!”

Fanteziile Dar’iei includ „sex cu Putin, aşa cum visează multe femei”. Notorietatea ei face ca „orice rus fie că se sperie de mine, fie că se gândeşte că e de datoria lui să se culce cu mine, ca să le povestească prietenilor.” Dar tot ea ne linişteşte: „I am just a romantic at heart…”

Tre’ să recunosc că „şănţoasa” e o figură.

Are şi site – aslamova.df.ru. E-n ruseşte, dar măcar pozele merită să fie văzute. Redau doar o scurtă carte de vizită, pen’ că restul nu prea mă interesează. O fufă exhibiţionistă…

ASLAMOVA DAR’IA MIHAILOVNA

Născută în 1969. Ziaristă, scriitoare. Studii superioare – a absolvit facultatea de jurnalistică a universităţii Lomonosov. A fost corespondent de război al ziarului „Komsomol’skaia pravda” în multe „puncte fierbinţi” ale lumii: Cecenia, Abhazia, Nagornâi Karabah, Osetia, Tadjikistan, Iugoslavia (1993 şi 1999), Cambogia, Rwanda. A fost prizonieră. Autoarea a trei cărţi despre iubire şi război. Căsătorită. Are o fiică, Sonecika.

Ei, aşa cum promisese „Komsomol’skaia Pravda” de ieri, astăzi a apărut partea a doua a articolului speţkor-ului Dar’ia Aslamova…

Din nou, începutul e în forţă. Primul subtitlu sună „Politica idiotismului romantic?” şi porneşte de la declaraţia ministrului de externe al Ucrainei, Vladimir Ogrâzko: „Ucraina face totul pentru a intra cât mai curând în NATO.” Păi, se poate aşa ceva? Să te grăbeşti nervos să scapi de influenţa rusă, să pui botu’ la orice compromis şi şmen numai ca să „intri în clubul la modă numit NATO”? Iar Rumânia… Păi, ea „şi-a oferit cu generozitate serviciile de avocat al Ucrainei la Bruxelles”. Da’, şulfe cum sunt rumânii ăştia, pe când Iuşcenko se văieta de ameninţarea Rusiei şi încercările ei de a-i smulge Crimeea, ei au dat fuga cu jalba la Haga, cu pretenţii la zăcămintele de petrol şi gaze din zona „insulei ucrainene a Şerpilor”… Curtea internaţională a acordat României 79,4% din teritoriul disputat, ceea ce înseamnă 70 de miliarde mc de gaze şi 12 milioane de tone de petrol. Şi asta nu-i tot. Aflăm de la Daşenka şi ce nu ştiam. Că ar fi o veche doctrină politică românească care sună aşa: „Singurul lucru sigur e că nimic nu e definitiv”. Aşa că, Ucraina, păzea! Era inevitabilă apariţia Tribunului, al cărui discurs tre’ să-i fi plăcut tare de tot  Aslamovei. “Ucraina e un stat artificial, care deţine teritorii româneşti – Bucovina de Nord. Iuşcenko? Agentul american al falsei revoluţii portocalii… În aprilie 2009, bănuiesc că Băsescu s-a implicat în evenimentele de la Chişinău… Ucraina ar trebui pusă sub control internaţional, cu sprijinul Rusiei… În afară de Taras Şevcenko, n-am auzit nimic de cultura ucraineană. Sunt şi ei copiii Domnului, dar ucrainenii sunt afectaţi de o mândrie exacerbată, nesusţinută de fapte istorice. Nu-mi place că, urmare pactului Molotov-Ribbentrop, fraţii şi surorile mele sunt acum în închisoarea ucraineană… Partidul meu a protestat împotriva  tratatul care a recunoscut oficial frontiera cu Ucraina, sub ameninţarea că nu vom fi primiţi în NATO.”

Şi iar  e băgat la înaintare rusofilul Mircea Popa… El, care le ştie pe toate, dezvăluie că, în iulie 2009, Medvedev şi Obama au bătut palma: „Vestul nu urcă în Ucraina, dar primeşte Moldova. Dacă Vestul îşi sporeşte prezenţa în Ucraina, Rusia va contribui la dezintegrarea ei, lucru pândit şi de Polonia, şi de România… care visează la rolul de leader regional.”

Mircea Druc e citat cu cuvintele: „Ce a fost între sârbi şi croaţi, ar părea o simfonie a păcii, faţă de ce s-ar putea întâmpla între ruşi şi ucraineni… Ucraina, care a primit cea mai grasă halcă din fosta URSS, ar trebui împărţită în trei: Galiţia catolică, Ucraina tradiţională şi partea rusă, cu Crimeea… Sunt forţe politice în România care ar sprijini aspiraţiile legitime ale ruşilor de a li se înapoia Crimeea, în schimbul recunoaşterii de către Rusia a separării ilegale din 1940 a Moldovei de România. Pentru Rusia, România e un duşman subiectiv şi un partener obiectiv…”

Druc punctează şi în problema petrolului şi gazului rusesc pentru Europa,  în care vede România mai potrivită pentru tranzit decât imprevizibila Ucraină. Iar în privinţa viitorului, Druc o spune clar: reunificarea Moldovei cu România e inevitabilă. Ei, asta crede Druc, dar moldavanii? Dan Dungaciu, analist politic român, sesizează corect: „Cum ajung la putere, politicienii Moldovei încep să vorbească de suveranitate, şi e omeneşte de înţeles: nu vor să devină funcţionari de rang secund în România, preferă să fie autoritatea supremă în Moldova… Ei gândesc practic… S-a dus vremea emoţională: fraternizare, sentimente, poduri de flori peste Prut… Unirea se va face cu mintea, nu cu inima… Tinerii moldoveni n-au răbdare. Nu le pasă de istorie sau revanşă, ei vor să trăiască şi să lucreze în UE pe bani buni. Ei vor putea, în câţiva ani, să schimbe poziţia politicienilor cu privire la unire. …În mod normal, Moldova n-are nicio şansă să intre în UE mai devreme de 20 de ani.”

Dar, aşa cum remarcă şi Corneliu Vlad, „Dacă vrem să rezolvăm problemele cu Chişinăul, nu le putem rezolva fără Rusia. Cheile Moldovei sunt la Moscova.”

Iată au trecut aproape două decenii de la prăbuşirea Imperiului Sovietic şi apariţia noului stat, Respublika Moldova. România a fost prima ţară care a recunoscut noua vecină. „Să ne ţinem de neamuri”, spunea cândva Snegur. Cum vor evolua lucrurile e greu de prevăzut. Căci o unire din condei ar fi o prostie. După 20 de ani de independenţă, moldovenii sunt încă sub puternica influenţă a Rusiei. E normal pentru ţară a cărei elită intelectuală a fost nimicită aproape complet după război, o ţară rusificată şi sovietizată prin împrăştierea românilor moldoveni prin toate colţurile Imperiului şi colonizarea cu venetici de ici şi de acolo. Decenii întregi basarabenii au trăit în spaţiul sovietic dominat de cultura şi modul de viaţă al Uniunii. Limba a evoluat altfel, şi nu numai din cauza chirilicelor cu care era scrisă. Gândirea a fost diferită. Dacă două treimi din populaţie se declară moldoveni, toţi vorbesc şi gândesc ruseşte. Şi, din păcate, prea puţini sunt conştienţi de faptul că sunt români… Iar aceşti 20 de ani nu au schimbat mult lucrurile. Câtă vreme va mai trece?

p.s. O notiţă a amicului Dawson m-a făcut să caut mai multe informaţii despre Dar’ia Aslamova. Şi am găsit lucruri foarte interesante. Poate o să am vreme să vă dezvălui unele dintre ele…