BLESTEMUL CRIZANTEMEI GALBENE

Un spectacol grandios, plin de culoare, costume somptuoase, arte marţiale… O tragedie ce ne aminteşte de cele greceşti sau shakespeariene – incest, trădare,crimă, otravă, fratricid… Zhang Yimou împleteşte  toate aceste elemente pentru a ne oferi „Blestemul crizantemei galbene”.

Împăratul  îşi otrăveşte treptat soţia. Împărăteasa îl seduce pe fiul său vitreg, Wan, urmaşul la tron. Wan e încurcat şi cu fiica doctorului palatului (care, de fapt e… sora sa!), Prinţul Jie conduce trupele plecate la război cu mongolii. Mezinul, Yu, e gelos pe fraţii săi că e mereu lăsat în plan secundar. Iar împărăteasa pune la cale un plan de răzbunare când află că împăratul adaugă otravă leacurilor bolii ei…

Ceea  ce atrage mai presus de orice e explozia de culoare, decorurile superbe, costumaţia incredibilă şi prestaţia impecabilă a lui Chow Yun Fat (împăratul) şi a frumoasei Gong Li (împărăteasa). Spectacolul e total, imaginile îţi taie răsuflarea, computerizarea contribuie la scene de masă ce ar fi necesitat zeci de mii de figuranţi.

„Blestemul crizantemei galbene” („Curse of the Golden Flower”/ „Man cheng jin dai huang jin jia”), un film din 2006 care e prea frumos ca să-l pierzi…

EIN LIED GEHT UM DIE WELT…

 Un fel de Mihai Nămol mai blond şi cu alte gusturi muzicale îi încântă pe fanii echipei falimentare cu aceleaşi lozinci răsuflate, pline de un umor involuntar. Găsesc pe blogul unui astfel de amator de legende fâsâite textul ultimei capodopere a cantautorului rap Dragoş Leasă:  “86 vs ‘86”. E vorba de o hilară încercare de a opune 86-le rapidist (trandafirii prinşi în firul vieţii pline de farmec vişiniu şi afumat) unui alt 86 – anul izbânzii supreme a Stelei. Pentru oricine, o astfel de comparaţie ar fi imposibilă, ca gargara dintr-o crâşmă duhnind a mahorcă şi alcool prost opusă unei istorii adevărate. Nu şi pentru junele Leasă, una din clonele guralive şi zgomotoase de sub podul Grant…

Din start vedem ce ne aşteaptă: supărat, supărat e, Doamne, supărat Dragoş al nostru – „Ne faceţi ţigani de fiecare dată”. Cine, noi? Nu, bre, e doar o constatare a unei realităţi…

„Vă transmitem că insulta-i neputinţă-exagerată” Ei, hai că v-a făcut praf filozoful…

 Da’ ştiţi voi cine-s steliştii?

„Voi sunteţi aceia care în zadar încearcă/ Să spele prin minciună o istorie pătată”

Curat pătată, coane Dragoş! Mai ales pata aia din ’86 nu mai iese orice i-aţi face… Şi doare, vă seacă la inimă rău de tot:

„86-le vostru reprezintă doar un an/În care nu aţi castigat ci aţi primit o cupă-n dar”, zbiară noul idol al Giuleştilor, nici măcar el necrezând gulguta scuipată printre dinţi…

 Ei, da’ poate nu ştiaţi cine-s ei, rapidiştii…

”Noi avem ce n-aveţi voi – o istorie curată”

Un lucru e sigur: ceva aveţi. Nişte pitici. Sub scufiţă. Adică, dacă ar fi să mă iau după menestrelul roţilor de tren, istoria asta e curată şi strălucitoare ca soarele de pe tricourile mov din ’46…

 Da’ nu plecaţi, pentru că nici nu ştiţi ce pierdeţi:

„…Rapidiştii au fost prezenţi la universitate/ Au luptat alături de studenţi pentru libertate/ S-au pus în faţa gloanţelor pentru dreptate”

Aşadar, ce căutau rapidiştii la Universitate? Pen’ că, fiind „alături de studenţi”, rezultă că ioc studenţi rapidişti… Păi, nu vă spune omu’? „Au luptat pentru libertate, s-au pus în faţa gloanţelor”. Doar ei, fireşte. Ei, detaşamentul cel mai revoluţionar al clasei muncitoare. Că aşa i-a învăţat Dej…

Bun, da’ istoria? Aia curată, desigur…

„86 era noastră, e timpul să-mpărţim istoria în două/  86 de ani de legendă giuleşteană/  Rapid Bucuresti nu-i o emblemă, e o icoană/ 13 cupe, 4 supercupe, 4 campionate/ Cu cel din ‘42 din inimile noastre/ Finala c.e.c din ‘40, doua cupe balcanice/ Şi fotbalişti ce-au devenit legende emblematice…”

 Dacă încă nu v-aţi înecat de râs citind de „era noastră” (cum care eră? Era ce cu mândrie o numim „Iepoca de aur rapidistă”, începută-n ‘23…), de Rapidul-icoană şi fotbaliştii legende emblematice, de campionatul din inimile lor şi finala CEC (aia nedisputată…) e timpul să vă faceţi manichiura, să vă aranjaţi degetele, mai ales mediusul:

“Ridicaţi o mână sus şi strigaţi cu noi pe beat/ RAPID e România, România e RAPID/ Ridicaţi degetul mijlociu,dar pentru altceva/Să trimitem avortonii înapoi la Moscova…”

Cum “Rapid e România, România e Rapid” e o monstruoasă calchiere după spusele lui Hess, “Hitler ist Deutschland, wie Deutschland ist Hitler”, probabil că mâna aia e musai să fie ridicată oblic în sus … Iar avortonii, ştiţi bine cine sunt – echipa Armatei Române… În schimb ei, patrioţii stavridului n-au ezitat să clameze anul trecut: „85 de ani de la Adevarata Zi Naţională a României!”

 Şi delirul continuă… Textul integral al mega-croncănelii îl găsiţi AICI

NO COMMENT?

„Am pătruns în aceste arhive de câţiva ani buni. Nu am găsit niciun dosar care să vizeze fotbalişti de la Dinamo. Cei de la Steaua aveau dosare de urmăriţi, iar partea cea mai frapantă este că informatorii cei mai mulţi proveneau de la Universitatea Craiova”, spune un cercetător acreditat la CNSAS.

 Ei, drăcie…

VĂ SUNĂ CUNOSCUT?

Ţările baltice m-au atras de mult timp. Mai întâi prin limbile acelea ciudate, de neînţeles. La naiba, nu seamănă cu nimic. Astea, finlandeza, maghiara, albaneza, greaca şi turca m-au enervat mereu prin faptul că n-am cu ce să le compar, ca să pot pricepe ceva… Dacă estoniana se înrudeşte cu finlandeza, asta chiar că nu mă ajută cu nimic. Letona şi lituaniana seamănă între ele, dar sunt departe de alte limbi „inteligibile”. Ce să-i faci, nu-s lăutar, prind greu după ureche…

Apoi prin istoria lor zbuciumată. Creştinate de cruciaţi germanici, ţările baltice au fost în sfera de influenţă a suedezilor, polonezilor, germanilor, danezilor şi ruşilor, Majoritatea populaţiei în Estonia şi Letonia e de confesiune luterană, pe când în Lituania predomină catolicii. Desigur, rusificarea forţată din perioada sovietică a făcut să existe şi destui ortodocşi.

După cum se vede, un amestec de culturi, de limbi, de credinţe. Totuşi, mereu am trăit cu senzaţia că balticii sunt mai degrabă nemţi. După aspect – blonzi, cu ochi albaştri, după comportare – aceeaşi notă de disciplină şi ordine…

După prăbuşirea Imperiului Moscovit, cele trei ţări erau mereu prezentate drept „success stories” ale perioadei post-comuniste. Balticii păreau cei mai rapid adaptaţi la ritmul Europei. Consumul a crescut, sprijinit de creditele facile acordate de băncile ce se băteau să cucerească piaţa celei mai dinamice regiuni a fostului Est comunist. Preţurile creşteau şi ele, proprietăţile erau mai scumpe decât în unele capitale ale Vestului. Vă sună cunoscut? Ca acum să aud de dramatica scădere economică… Piaţa imobiliară s-a prăbuşit, nimeni nu mai cumpără, salariile au scăzut cu până la 20%, se strânge cureaua cheltuielilor, FMI-ul s-a înfiinţat prompt. Vă sună cunoscut?

Marele vecin de la Răsărit îi agită pe ruşii rămaşi în paradisul baltic, făcându-i să-şi reclame drepturi egale. Sau, ca să fim mai corecţi (doar e vorba de Maica Rusie, nu?), mai egale decât ale majoritarilor…

Ocupaţia rusească a lăsat urme adânci. Elitele fuseseră eliminate (da, fizic…) sau trimise departe, în gulaguri sau ţinuturi situate la mii şi mii de kilometri. Fermele ţărăneşti – baza economiei  baltice – fuseseră distruse şi băgate la grămadă în kolhozuri. Şi, în plus, identitatea naţională a fost sugrumată de valurile de colonişti rusofoni şi rusificatori… Vă sună cunoscut?

După redobândirea independenţei, balticii ar fi putut urma calea Moldovei, să zicem. Ca şi acolo, economia era strâns legată de a Centrului. Şi totuşi… În Estonia, chiar dacă rusofonii erau aproape un sfert din populaţie, reforma a fost radicală – impozit unic, privatizarea rapidă a industriei, eliminarea subvenţiilor, stabilizarea bugetului, legarea monedei naţionale de marca germană, o economie deschisă şi transparentă. Modelul a prins şi la celelalte două ţări. Investiţii străine, tehnologie, know-how, creşterea producţivităţii,  boom turistic.

Estonienii au fost mereu în frunte. Acolo s-a inventat Skype… Acolo a apărut e-government, administraţia publică on-line. Estonienii îşi plăteau dările pe net, votau electronic. Modelul estonian devenise atractiv nu numai pentru ceilalţi baltici, ci şi pentru alte ţări… Ei, asta nu vă mai sună cunoscut. Ba, din contră…

Aderarea la UE şi NATO, în 2004, părea cel mai natural lucru posibil. Ţări sigure, prospere, deloc ca alte ţări ex-sovietice…

Şi, ca peste tot în lume, a venit criza. Balonul creditelor se umfla, se umfla… Noua elită începuse să pută. Preşedintele Lituaniei, Paksas, a fost dat jos printre acuzaţii de fraudă, şantaj şi legături cu mafia rusească. Un alt politician de vază a fost prins cu fofârlica şi a fugit (unde altundeva?) în Rusia. Leaderii partidelor, legaţi printr-o reţea de relaţii de afaceri comune, nu se deosebeau cu mult de foştii aparatciki. Numai că Partidul era înlocuit de Ban…

Marele scandal al băncii letone Parex a făcut vâlvă. Spre sfârşitul mileniului trecut, televiziunile ruseşti prezentau un clip al Parex: o bancnotă de un dollar şi textul: „Suntem mai aproape decât America”… Haznaua băncii s-a umplut de bani veniţi din Rusia. Chiar dacă verificările nu au dovedit că banca era folosită pentru spălarea banilor murdari, în vara trecută, depunătorii au retras în masă – aproape jumătate de milion de dollari. Banca a fost naţionalizată, încrederea în Letonia s-a prăbuşit…

Probleme economice care n-au ocolit nici Estonia sau Lituania. Vor reuşi banii UE să provoace un nou boom, ca acela de după obţinerea independenţei, sau cel de după criza financiară din Rusia, în 1998? Vor reuşi ei să izbândească în lupta cu sechelele perioadei sovietice? Pentru că, la fel ca la noi, să creezi un sistem capitalist pe ruinele economiei planificate a fost relativ simplu. Greu e să creezi instituţii puternice şi, mai ales, să ai sprijinul politic necesar pentru a le menţine.

Dar cine să construiască aceste instituţii, cine să le conducă? Pentru că elitele de azi nu mai cred în patriotism şi solidaritate. Cei capabili au o opţiune: să plece, să izbândească mai repede într-o societate stabilă, aşezată. Vă sună cunoscut?

Criza a reuşit să doboare un mit, cel al succesului unor foste ţări comuniste, care ar fi dovedit că integrarea europeană e posibilă. Dacă nici balticii n-au reuşit, ce-o să fie cu noi? Pentru că, iată, cei douăzeci de ani ai lui Brucan se termină şi tare mi-e că vor urma alte două decenii, poate mai multe, iar noi tot acolo vom fi. În coadă…

UNIREA KLAGENFURT

Când am citit că Urzicuţa ar vrea să joace meciurile din Ch.L. la… Klagenfurt, am crezut că e altă panglică scoasă pe nas de mâzgălicii noştri cu imaginaţie bogată… A venit apoi precizarea de la UEFA şi am crezut că e timpul de altă gogonată. Numai că văd că băieţilor ălora chiar le-a intrat în cap să joace acolo: „ reţeta financiară ar fi una extraordinară dacă jucăm în Austria. Domnul Mircea Sandu ne-a asigurat de tot sprijinul lui, însă cert este că nu putem juca pe terenul nostru“, a spus Narcis Răducan.

Reiese că băştinaşii mor de dorul lui Galamaz, Epaminonda şi Bilaşco şi se vor buluci în stadionul de numai 32 000 de locuri. Cum Klagenfurt e aproape de Slovenia, Italia şi Croaţia, garantat vor fi pline tribunele. Mai ales că şi Naşu’ ar face niscai lobby…

Sau, printr-o inginerie fotbalistică, va apărea Unirea Klagenfurt, campioana Austro-României (să moară ungurii de necaz!). Ei, tre’ să iau legătura cu Jabba, să-mi iesplice el ce şi cum – cine se-alege cu numele, culorile şi palmaresul: Austria Kärnten, sau Unirea Urziceni? Şi, mai ales, cin’ se-alege cu participarea în grupele Ch.L., România sau Austria?…

DOSARE

Dosarul “Valiza”: Gigi Becali (patron Steaua)
Dosarul “Transferurile”: Giovani şi Victor Becali (impresari), Gică Popescu, Cristi Borcea (preşedinte Dinamo), Mihai Stoica, Jean Pădureanu, Gigi Neţoiu şi George Copos
Dosarul “terenul de la Ligă”: Dumitru Dragomir, Gino Iorgulescu
Dosarul “Piteşti”: Cornel Penescu, Gheorghe Constantin, Florin Prunea, Marcel Lică, Cristian Mincă, Sorin Corpodean, Aurelian Bogaciu, Marcel Savaniu, Lucian Dan, Sorin Caia

 Aceasta e lista inculpaţilor din fotbalul românesc, publicată de Prosport. Oricât mi-aş dori dispariţia din fotbal a lui GgB, nu pot să nu remarc că dosarul lui e singurul în care e vorba de altceva. Pentru că în valiza lui GgB erau „stimulentele” pentru ca „studenţii” să fie mai în vână în meciul cu concitadinii lor „ceferişti”, să-şi apere corect şansele. În rest? Evaziune fiscală în cazul „Transferuri”, dare şi luare de mită, spălare de bani şi fals intelectual în cazul „Terenul de la Ligă”, mită şi corupţie în  cazul „Piteşti”… Chestii grave, care ar trebui să se lase cu ani grei de puşcărie. În schimb, televiziunile nu prididesc în a ni-i băga în ochi pe cei doi fraţi samsari şi a ne asfixia cu mereu generosul în sfaturi Mitică…

WE DON’T NEED ANOTHER HERO…

In “Adevărul” de azi, un anume Mihai Mincan scoate la iveală dosarul de la Securitate al lui Gheorghe “Gică” Popescu, “Baciul” care şi-a construit în anii de după Revoluţie o imagine de disident anticeauşist. Adică, afirma Gică, el a fost obligat să joace la Steaua, dar a fugit şi s-a ascuns… în Bulgaria, pentru că nu putea suporta gândul că joacă la „echipa clanului Ceauşescu”.

 Dosarul scos la iveală de omul lui Cartianu ne arată că:

 1. La 23 ianuarie 1986, locotenentul major Constantin Guţă şi ofiţerul coordonator Victor Veliscu întocmesc un raport cu propunere de creare a unei reţele informative în rândul sportivilor de la Universitatea Craiova. Primul nume lansat este cel al lui Gheorghe Popescu, selectat în urma „studiului şi verificării“, despre care se precizează că furnizase un prim material încă din ­luna octombrie 1985, după o „întâlnire sportivă“ din străinătate. Tânărul de 18 ani este caracterizat ca fiind „sociabil şi respectuos“, uneori timid, dar şi „amabil în relaţia cu organul de Securitate“. O lună mai târziu, la 20 februarie 1986, Guţă şi Veliscu se întâlnesc cu Gică Popescu, care „a avut o atitudine corespunzătoare, fiind de acord cu colaborarea“. Adică, mai precis,  i s-a ­luat un angajament scris, completat cu un scurt instructaj privind modalitatea de colaborare şi cea de menţinere a legăturii. El a dat şi o declaraţie olografă cu numele persoanelor despre care se angajase că va oferi relaţii. Popescu devine colaborator cu acte la 25 februarie 1986.

Popescu neagă: „Nu este vorba de nicio colaborare. … Probabil au început să fabrice declaraţiile când au văzut că nu pot obţine nimic de la mine. …Înaintea unui meci internaţional a venit la mine unul dintre cei care se ocupau de echipă. Atunci m-au pus să semnez o hârtie banală, un fel de angajament că dacă văd că vine cineva să racoleze jucători să spun. Nu am spus nimic. Era ceva despre siguranţa naţională, iar astfel de hârtii au semnat mai mulţi sportivi. De atunci am fost încercat de mai multe ori, dar nu am cedat“.

 2. Până în ianuarie 1987, Gică Popescu a dat cinci informări în care „a dovedit sinceritate“ şi „nu a deconspirat legătura cu organul de Securitate“. Drept care se propune continuarea instruirii sale, fiind luată în considerare şi „extinderea resurselor sale informative“.

3. Pe 30 august 1987, Gică Popescu este luat la armată. Înainte de plecare, are o întâlnire cu organele Securităţii, în care i se transmite ca de fiecare dată când va veni la Craiova să anunţe telefonic. Joacă o perioadă la Steaua, după care „fuge” şi revine la Craiova, în iulie 1988, eveniment amintit mereu când e vorba de lupta cu regimul. Numai că, în septembrie 1988, este sunat de cei doi ofiţeri ce-l recrutaseră. În ceea ce apare ca fiind ultima referire a organelor de Securitate la adresa activităţii sale i se face o nouă instrucţie şi i se cere să le pună la dispoziţie garsoniera sa din Craiova, cu scopul de a fi transformată în „casă de întâlniri“. Gică Popescu este de acord. Or fi fost şi securiştii ăia revoluţionari, disidenţi, anticeauşişti şi anticomunişti…

4. Potrivit “Adevărului”, documentele de la CNSAS arată că, în perioada martie 1986 – august 1989, Gheorghe Popescu ar fi furnizat Securităţii nouă note informative scrise, şapte între 16.03.1986 şi 07.06.1987. După care urmează o pauză de un an, până la 26.09.1988, când “disidentul” scria o informare despre starea de spirit a echipei Universitatea Craiova… Curios este că lunile de tăcere corespund perioadei în care marele luptător fusese obligat să joace în echipa clanului Ceauşescu…

 Nu ştiu ce şi cât a turnat Gică la Securitate, dar lacrimogenele relatări ale fugii de la Steaua, sau afirmaţiile că ar fi fost urmărit peste tot pentru a fi readus cu forţa la Steaua, sunt şubrede rău. Să nu uităm, pe vremea aia, serviciul militar era de 16 luni, doar studenţii făceau 6 luni. Cum nu ştiu ca Gică să fi fost student (deşi asta era acadeaua cu care erau atraşi sportivii la cluburile „studenţeşti”…), înseamnă că ar fi urmat să fie militar în termen până la 30 decembrie 1988. De altfel, îmi aduc aminte că a jucat în continuare la Craiova tot turul campionatului 1987-88, îmbrăcând tricoul stelist în retur. Aşadar Gică era militar în momentul fugii, iar a-ţi părăsi unitatea nu este acelaşi lucru cu a fugi de la Calafat la Dăbuleni… Revoluţionar, disident, anticeauşist, anticomunist… Nici potera nu l-a oprit să evadeze… Erou, ce mai… Nici Valentin Ceauşescu nu l-a putut opri!

 Mai degrabă, trecerea lui Gică pe la Steaua (determinată de plecarea lui Bölöni la Racing Jet Bruxelles) e o lovitură dată celor care afirmă că Steaua lua jucătorii cu arcanul şi îi ţinea împotriva voinţei lor. Gică Popescu nu a vrut să joace la Steaua, deci a şters-o până la urmă. Acu’, dacă e să fim cârcotaşi, să fi avut el aşa un dinte împotriva ceauşeştilor, nu ar fi venit deloc şi ar fi făcut armata cum am făcut-o toţi. Sigur, Steaua avea avantajul de a-i momi pe jucători cu grade şi solde babane, dar asta făceau şi ceilalţi, oferind grade, posturi, diplome. Dar cine nu voia, nu venea şi gata.

 În schimb, alta era treaba la Dinamo… Poate de aia o fi acceptat să joace acolo la sfârşitul carierei…

GREGOR ŞI IGOR

CE ISTORIE?

CÂRLANII ŞI EXPIRAŢII…

REMAKE

Machiavelli şi Sun Tzu

SCHIMBAREA SCHIMBĂRII?

MOZZYCANŢII…

PERICOLUL

LOSERII

NO COMMENT

ŢIGĂNEALA

AVEŢI PUŢINTICĂ RĂBDARE…

Kakushi toride no san akunin