Pe scurt despre marea victorie a marelui Rapid, 4-1 cu Gaz Medias…

Penalty acordat aiurea de arbitru pentru o cadere a pungasului Ionita: 1-0 pentru Rapid

Acelasi Ionita se lasa peste fundasul din spatele lui. Arbitrul fluiera prompt. Nu, nu simulare sau fault in atac. Lovitura libera de la 18 m. pentru echipa fair-play. 2-1 pentru Rapid.

Bud scapa singur si e oprit prin fault de Bornescu. Penalty si cartonas rosu ? Nu ! Intamplarea face ca, in ciocnire, Bud sa-l calce pe Bornescu. Nu se acorda nimic…

Atac frumos al Rapidului, centrare si gol. Numai ca era nitel offside. 3-1 pentru Rapid. Meciul e jucat…

Ca un gazar a fost oprit pe motiv de offside, desi erau 3 (trei) aparatori intre el si portarul rapidist, nu mai conteaza. Nici ca faulturile repetate ale rapidistilor au fost trecute cu vederea de arbitru. O fi urmat indicatiile si a purtat fularul. Pe ochi…

As pune-o de un poll. Cu ce va fi premiat arbitrul Avram? Cu un carton de prajituri de la Ana? Cu un permis gratuit pe CFR? Sau un concediu la… Cottbus?

Aşadar, duminică, cetăţenii Republicii România, români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, se prezintă la vot, pentru a-l alege Preşedinte pe cel mai bun fiu al poporului otevizat şi manelizat.

Nu, n-am să particip la acest circ pompos intitulat alegeri prezidenţiale. Ce rost are? Toată campania asta n-a fost decât un schimb de replici, adesea jegoase, fără nicio legătură cu ceea ce ar trebui să facă Preşedintele tuturor românilor. Candidaţii au preferat, în lipsa unui program propriu care să seducă alegătorii, să-şi atace contracandidaţii, trăgând vârtos din toate poziţiile şi în toate direcţiile.

Dacă de la Băse nu mă aşteptam la altceva, omul având obsesia că e singur împotriva tuturor – a celor 323, a mogulilor, a lui Iliescu etc., m-a dezamăgit profund Antonescu, transformat într-un fel de pitbull fără mamă, fără tată. Surprinzătoare progresele lui Geoană, dar charismă n-o să aibă-n veci băiatu’ ăsta. Doftoru’ primar, oricât de popular şi populist se dă, greu o să convingă să-l voteze câteva procente de pacienţi.

De cei doi măscărici – Vadim şi GgB n-are rost să discutăm. Primul a distrus noţiunea de naţionalism, al doilea e abulic. Sunt curios dacă ameninţarea fanilor stelişti de a-şi anula voturile prin mâzgălirea unor lozinci peste numele GiBonului va fi pusă în practică. Gest copilăresc, care arată că alegerea Preşedintelui a devenit mai puţin importantă decât eliberarea Stelei de asupritor…

Candidaţii „exotici” – Manole, Potîrcă, Iane, Rotaru, Cernea – completează tabloul bîlciului electoral de pe 22 noiembrie.

Să încerc un pronostic. Bineînţeles, se va ajunge la turul doi, iar unul dintre cei doi finalişti va fi matrozul cu pleoapa lăsată şi cu ciuşca-n mână. Dacă celălalt finalist va fi Geoană, Băsescu va mai sta cinci ani chiriaş la Cotroceni. Treaba se schimbă dacă se va confrunta în finală cu Crin. Pentru că dacă, în cazul lui Geoană, anti-băsescienilor ne le-ar da inima ghes să pună ştampila pe ex-prostănac, preferând să-şi petreacă duminica într-un mod mai plăcut,  pe Antonescu l-ar vota, bineînţeles, propriii fani, dar şi cei dezamăgiţi de prestaţia marinelului lor, precum şi masa pesedistă. Ceea ce, inevitabil, i-ar aduce mai multe voturi. Şi jilţul de vis-à-vis  de Grădina Botanică. Deh, Crin…

Deseară, lumea va fi cu ochii zgâiţi la cei trei invitaţi ai lui Turcescu. Eu am ceva mult mai bun de făcut: câteva filme care îşi aşteaptă nerăbdătoare rândul. Şi, depinde de vreme,  mai dau o tură pe ici, pe acolo…

Nu, nu-i aluzie la cei zece ani cu tribune pline şi cu zeci de mii de fani migrând (în tradiţia locului…) spre a urmări derby-urile de la Caracal, Slatina sau Mija. E vorba de dimineţile mele. N-ar fi mare lucru de spus, ele fiind, de regulă, aceleaşi: trezit, bărbierit şi spălat, băut cafea, fuga la metrou, pac-pac pân’ la Unirii, jogging pân’ la slujbă. Numa’ că ieri şi alaltăieri s-a schimbat kalimera. Mulţumită d-lui Rădoi. Nu. Nu Mirel, ci Ion, leaderul sindicatului Metrorex…

Nemulţumiţi de salarii, „cheferiştii” subterani au pus-o de-o grevă. Nu discut aici de valoarea salariului, fiecare e liber să ceară, atâta timp cât e de unde… Nu pun în discuţie că salariul meu e acelaşi ca acum doi ani, când euro valora 3.60 lei. Cum cursul de azi e 4.30, înseamnă că primesc cu f’o 20 de procente mai puţin. Iar, dacă aş adăuga şi noua reducere de 15.5%, ar însemna să mă apuce disperarea. Mă rog, n-are rost, că nu trăiesc doar din salariu. Dar ceilalţi? În schimb, celor de la metrou li s-a mărit salariul anul trecut, iar acu’ mai vor în plus. De parcă n-ar fi tot bugetari…

Cu o figură marţială, cu privirea de oţel şi vocea tăioasă, dl. Rădoi a bălmăjit tot felul de motive care i-ar fi făcut pe ortacii lui să bage-n boală o treime din bucureşteni. Cel mai tare mi s-a părut ăla cu „biletul la metrou ar trebui să coste 4.5 lei, nu 1.3 ca acu’, când e subvenţionat”. Adică, iar o dau pe aritmetică, rumânaşu’ să dea de trei ori juma’ mai mult. Deh, să nu împovărăm bugetu’, să luăm tot de la ăi care plătesc în stânga şi în dreapta pentru servicii mizerabile.

Nu-mi mai bat capu’ şi cu discuţiile legate de faptul că dl.Rădoi ar fi apropiat al PSD-ului, pe care l-a şi reprezentat ca senator. Greva izbucnită taman acu’, în prag de prezidenţiale, mi se pare mai degrabă un şut la gioalele prostănacului lui nea Nelu. Vroiam doar să vă spun cum a fost în dimineţile astea.

Marţi, deh, ceasurile rele… Am gândit profund şi am decretat: 102 pân’ la Bobocică (unde-i Realu’ din Vitan), apoi cu 123 pân’ la Calea Victoriei, pas săltat peste pod şi ţuşt’ pân’ la birou. 10-15 minute, plus 20-30, plus o marjă de siguranţă de-un sfert de oră, ar fi maximum o oră. Aşa că am plecat la 7.15 de-acasă. Pân’ la mall-ul din Vitan a fost aşa şi-aşa, da’ de-acolo am făcut… o oră şi-un sfert pân’ la Unirea. Unde am cedat nervos şi am coborât, luând-o ca infanteristu’ spre Casa Poporului, sau cum i-o mai zice. Scenă haioasă: o duducă pe trotinetă! Am ajuns la 9.15. Două ore! Bine că nu mi-a ieşit Union-boss în cale. Bine pentru el…

Miercuri am schimbat ruta. Cu tramvaiu’ 23 pân’ la Piaţa Coşbuc, apoi sprint pe jos. Cum m-am cam câcâit la plecare, iar tramvaiu’ a venit normal (adică târziu…), am ajuns la 8.45. Noroc că, după câteva staţii, am prins loc pe scaun şi am dezlegat o juma’ de revistă de sudoku…

Ojurdiui s-a fârşit greva, aşa că mi-am reluat traseul obişnuit. Pe lângă Tribunal e un trotuar XXL. Din faţă venea un grup de obişnuiţi ai locului, un tuciuriu şi f’o 5-6 pirande, care erau evazaţi pe toată lăţimea trotuarului. Nici gând să facă loc, aşa că am fost nevoit să fac un fel de bodycheck la Parpanghel (nu purta fularu’, da’ părea acasă…), pe care l-am dizlocat o ţâră (Goanţă şi cu Gheară…). M-a măsurat scurt şi s-a mulţumit să mormăie ceva. Nu şi pirandele, care m-au binecuvântat în corsicană. Bine că n-aveau brichete la îndemână…

Aud că băieţii ex-senatorului Rădoi ne pregătesc un repetir de sărbători. În cinstea preşedintelui cel nou, presupun… Sper să mă găsească la Bansko, la aer curat, la o mehana, cu şkembe ciorba, meşena skara şi şopska salata bine udate cu grozdova şi Mecea Krăv…

Motto: “Sam, zi-ne, domne, şi de Lokomotive…” – Gică Chioru

Practic, răspândirea fotbalului datorează mult… feroviarilor. Englezii au contribuit la dezvoltarea căilor ferate în multe ţări şi aşa au împrăştiat virusul sportului care a ajuns să învrăjbească lumea azi. Şi Manchester United a fost înfiinţată de feroviari, dar nu mai e de mult considerată „cheferistă”. În toată lumea, fotbalul profesionist a eliminat încet-încet dependenţa de căile ferate, echipele respective dispărând sau fiind preluate de alte structuri sau patroni capabili să ţină pasul cu cheltuielile din ce în ce mai mari. Numai în ţările comuniste au mai rămas echipe finanţate de Ministerul Transporturilor, dar acest lucru nu pare să-i deranjeze pe plăsmuitorii de legende cu iz de stavrid, dar plini de fumuri.

Ca orice lucru, cât de mic, şi fotbalul a trebuit să urmeze „indicăţiile” din perioada comunistă. Aşa şi echipele feroviare, care au trecut prin perioada în care toate se chemau ca sora lor mai mare de la Moscova – Lokomotiv. Bineînţeles, totul era în silă, suporterii acţionând în adâncă ilegalitate şi pregătind răsturnarea regimului care era sprijinit doar de două echipe – a Armatei şi a MI-ului… Probabil că ăsta o fi motivul pentru care fanii lui Debrecen, fost Debreceni VSC (=CSF-clubul sportiv feroviar) încă îşi încurajează echipa cu Hajrá Loki!  Deh, nostalgici…

 N-o să mai repet cele scrise cu alte ocazii. Cei interesaţi pot găsi amănunte interesante AICI  şi AICI.

Totuşi, poate m-o lămuri cineva cum se face că şi acum, la 20 de ani de la căderea comunismului, echipa de fotbal reprezentativă pentru România rămâne Steaua. În timp ce fanii Rapidului nu scapă de porecla pe care n-au fost nicicând în stare s-o schimbe în renume. Şi nu încetează cu lamentările şi văicărelile, cu jalbe şi brichete. Deh, singuri împotriva tuturor. Ca bolşevicii…

E tare nea Mircea… Mai ceva ca Hopa Mitică. Cade-n fund şi se ridică.

Să ne reamintim spusele magului de la Doneţk, supărat că Iordănescu n-a căzut în fund (fără să se ridice) după victoria „importantă” a juniorului la Varşovia: „“pe Iordănescu l-am sprijinit personal … a avut şansa de a obţine rezultate doar cu echipe gata făcute!… echipa naţională era deja un grup fantastic atunci când a preluat-o în ‘93, cu o mulţime de jucători la cluburi mari din Europa. Iar la Steaua, la fel! Când a trebuit însă să ia un proiect de la zero, s-a confruntat mereu cu probleme!”

După ce „jab”-urile lui Bumbi, Balint, Lăcă sau Iordănescu l-au făcut să bată gazonu’ cu poponeaţa, Il Luce revine: „Îmi pare rău de Iordănescu, dar eu nu i-am folosit numele. El în ce calitate vorbeşte: de general, de parlamentar sau de antrenor?” Să uite de la mână pân’ la gură? Că nici acu’ nu-s lămurit câte titluri i-a furat Steaua. Patru? Trei? Sau ăla când cu 3-3-ul care-l bântuie ca un coşmar de peste douăj’ de ani…

Nu ştiu ce rost are un dialog cu un tip îndoctrinat, cum este acest “ilie savu” rapidist care, după ce a priceput ca cucu’ interviul cu dl. general Savu, revine cu alte interpretări proprii, menite a demonstra – pe lângă vastele sale cunoştinţe – păcatul de a fi existat o echipă a Armatei… Dar, cum  eu trag mereu speranţa că dracu’ nu-i aşa de vişiniu şi, Doamne-ajută, istoricul de ocazie mai şi gândeşte înainte de a scrie, îi dau replica. În plus, cei de bună credinţă mai pot adăuga ceva date suplimentare celor deja cunoscute.

 Aşadar…

„ungaria, iugoslavia, polonia, bulgaria, cehoslovacia, albania, rdg

o sa constati chiar si tu ca singurele clone perfecte (emblema, culori, nume, “patronat”) sunt cska ghencea si dNHAMO.”

Observaţi ce ghiduş e fanul lui Локомотив Бухарест, acest Ioan Botezătorul din Grant… „cska ghencea si dNHAMO”. Vai, ţaţo, mor…

 Să le luăm pe rând.

Dinamo Moscova are culorile alb-albastru, ceea ce mă face să mă gândesc dacă n-or avea f’o clonă la Craiova…

Anul fondării? 1923. Ceea ce ar putea rida adânc fruntea unora… E drept, la înfiinţare, clubul înfiinţat de Dzerjinski (ghici cu ce se ocupa…), a preluat unul deja existent – OKS (clubul “muncitoresc” al fabricii unui englez din Moscova). Aşa cum avea să facă la noi Dinamo cu Ciocanul şi Unirea Tricolor. Şi cum nu avea să facă ASA cu vreuna din echipele desfiinţate de comunişti.

ŢSKA Moscova are, într-adevăr, aceleaşi culori cu Steaua şi îşi trage originile dintr-un club de schiori, fondat în 1911.

 Şi în celelalte ţări socialiste, unele din cluburile Armatei şi MI au avut acelaşi nume cu cele din URSS. Nu toate.

 În Ungaria, clubul MI a preluat vechiul Újpesti FC, schimbându-i numele în Budapesti Dózsa, apoi – după Revoluţia anticomunistă din 1956 – în Újpesti Dózsa.

Clubul Armatei a preluat mai vechiul Kispest, rebotezat Honvéd (ceea ce înseamnă soldat, apărător al patriei…)

În Iugoslavia, echipa Armatei a fost înfiinţată în 1945, s-a numit Partizan şi are culorile alb-negru.

Echipa MI, înfiinţată şi ea la începutul lui 1945, a fost Crvena Zvezda, care avea aceleaşi culori cu Dinamo Bucureşti. Sau UTA… Sau Ajax…

 În Polonia, povestea echipei Armatei e mult mai interesantă şi ar putea să zdruncine ideea preconcepută că ruşii au inventat cluburile militare. Polonezii aveau unităţi militare independente în cadrul armatei Austro-Ungare. Ele se numeau legiuni (Legiony Polskie) şi aveau să fie baza viitoarei armate a statului polonez. La începutul lui 1916, militarii polonezi ai legiunii comandate de Józef Piłsudski au înfiinţat un club sportiv, pe care l-au numit Legia. Între 1949 şi 1957, clubul a purtat numele CWKS, ceea ce era traducerea ŢSKA în polonă: Centralny Wojskowy Klub Sportowy… Vai, culorile erau alb-negru…

Cum Internele nu aveau club, comuniştii au înfiinţat unul în 1948, botezându-l Gwardia. Culori – roşu-alb-albastru.

 În Bulgaria, Levski are şi el o veche tradiţie, fiind fondat în 1914. A fost preluat de MI după război, când a purtat, între 1949 şi 1957, numele de… Dinamo. Culoarea clubului: albastru.

 Şi clubul armatei bulgare are o istorie mai veche, chiar dacă data oficială a înfiinţării e mai 1948. În 1923, prin unirea a trei cluburi, ia fiinţă AS-23 (prescurtarea lui Ofiţerski sporten klub Atletik-Slava 1923), ulterior redenumit Ceavdar.  După război, prin asocierea mai multor cluburi, ia fiinţă clubul armatei Septemvri pri Ţentralniiat Dom na Voiskata ( ŢDV, adică… CCA). Numele s-a tot schimbat – ŢDNV, OSG, ŢDNA, ŢSKA Cerveno Zname (adică Steagul Roşu…), ŢSKA Septemvriisko Zname (adică Steagul lui Septembrie, desigur, 9 septembrie, data preluării puterii de către comunişti), Sredeţ (după meciul de pomină cu Levski), ŢFKA (clubul central de fotbal al armatei) Sredeţ, şi din nou ŢSKA. Culori: alb-roşu. Clona lui Dinamo Bucureşti…

În Cehoslovacia, echipa armatei a fost înfiinţată în 1948, sub numele de ATK (Armádní tělovýchovný klub=Clubul de educaţie fizică al armatei)). Nu-i de mirare că şi acest club a fost nevoit să-şi schimbe numele în C.C.A. (Ú.D.A. -Ústřední dům armády). Din 1956 a fost numit Dukla. Culori: roşu-galben.

Vechiul club praghez Slavia a devenit clubul MI in 1949, purtând numele de Dynamo până în 1965, cînd a revenit la denumirea tradiţională. Culorile: alb-roşu.

 În Albania, cele două echipe militare au fost Partizani (1946 – roşu) şi Dinamo (1949 – albastru).

 În RDG a fost cel mai haios. Cluburile armatei au fost botezate Vorwärts (adică „Înainte“). Mai întâi, clubul cel mai tare era cel din Leipzig, fondat în 1951. Peste doi ani a fost mutat în capitala RDG, iar în 1971 la Franfurt pe Oder.

Rivala era Dynamo Berlin, care a avut un traseu extrem de interesant. Echipa poliţiei berlineze a fost înfiinţată în 1949. În 1953, clubul s-a întărit prin fuzionarea cu cel al poliţiei din Potsdam. Dar cea mai bună echipă a poliţiei era cea din Dresda, aşa că s-a dat ordin ca jucătorii cei mai buni să plece la Berlin. Chiar şi aşa, Dynamo Berlin a mers din ce în ce mai rău, ajungând să fie desfiinţată în 1963. Dar nu de făcea să rămână Berlinul fără aşa o frumuşaţă de echipă… În 1966 e reînfiinţată, devenind echipa… Stasi. Culori: roşu burgund – alb.

Echipa din Dresda şi-a schimbat culorile iniţiale, verde-alb, pentru cele comune echipelor poliţiei, roşu burgund – alb. Trecând peste şocul plecării celor mai buni jucători la Berlin, Dynamo Dresda a revenit în prim-planul fotbalului redegist în 1962. În 1968 a adoptat culorile tradiţionale ale Dresdei, galben-negru, şi a devenit una dintre cele mai bune echipe, cucerind titluri şi cupe. Ca şi în România, Securitatea şi Miliţia (în acest caz, Stasi şi Volkspolizei) erau la butoane. A urmat epoca de aur a manevrelor lui Mielke – 10 titluri consecutive pentru Dynamo Berlin şi 6 locuri secunde pentru sora din Dresda…

 Se ştie, dar unii nu pot să recunoască, sportul românesc de după război a fost o anexă a propagandei partidului. Majoritatea cluburilor „capitaliste” au fost desfiinţate, puţinele rămase au fost reorganizate pe baze „sănătoase”, au apărut ca ciupercile după ploaie echipe „studenţeşti” şi „muncitoreşti”. Ia uitaţi ce explicaţie elegantă ne oferă dintre spamuri historicul de ocazie : „modelul sovietic prevedea si o echipa a ministerului transporturilor, evident. de-aia a supravietuit Rapidul.”

Evident, de-aia campionatele de după război au fost pline de o puzderie de „Lokomotive”, de ziceai că s-a pus de o „ceferiadă”. Şi au supravieţuit frumos…

 Cu o lojikă imbatabilă, asiduul cititor al acestui blog trage concluzia: „ujpest e echivalentul lui dNHAMO, insa ujpest e o echipa infiintata inainte de 1900. si preluata de MI, pentru realizarea modelului molsevic in sport. daca echipele mi si mapn ar fi fost carmen si venus, nu ar fi fost nimic de comentat. sper ca sesizezi si tu diferentele, samuraiule.”

Nu, nu le văd. Ce observ eu, însă, e faptul că Rapid Bucureşti a fost preluată de Ministerul (comunist) al transporturilor, care i-a schimbat şi numele în CFR, apoi în Locomotiva. Pentru realizarea modelului bolşevic în sport… Cu soarele pe tricourile mov… Dacă echipa CFR-ului ar fi fost Carmen, sau Venus, sau Ripensia, sau oricare altă echipă desfiinţată de comunişti, nu ar fi fost nimic de comentat. Sper că sesizezi şi tu diferenţele…

 Şi, în final, na, că-mi bagă lampa-n ochi: „nu mi-ai raspuns: are, sau n-are savu vreo legatura cu diviziile hcc/tv?”

Păi, are. Cel puţin cu divizia „Tudor Vladimirescu” are. Fiindcă această divizie, alcătuită din militari români căzuţi prizonieri la ruşi a luptat, în cadrul Armatei Române, până la victoria finală împotriva nazismului. Aducând prinos de jertfă. Aşa a fost rănit tânărul ostaş Ilie Savu. Nu în triaj. În munţii Tatra. Cu arma în mână. Asta ar fi legătura…

Nu aş fi comentat interviul acordat „Evenimentului zilei” de generalul Ilie Savu( AICI ). Vorbele venerabilului stelist sunt îndeajuns şi spun multe. Pentru cei capabili să înţeleagă, desigur. Nu şi pentru clonaţii roţii cu pene vişinii şi afumate. Unul dintre cei ce-şi găsesc locul doar la spam îşi scutură mătreaţa, singurul produs al capului în care creierul pare o minge de fotbal pierdută printre ruinele Giuleştilor…

 Pentru fanul echipei nedesfiinţate de comunişti (deh, cheferiştii erau cel mai avansat detaşament al clasei muncitoare, iar tovarăşu’ Dej era iubărales, nu?), „auzi ce zice astia acia…cica cska e club facut dupa model sovietic.” Pentru acelaşi fan, istoria României se rezumă la bârfa de la Giuleştina şi la legendele născocite de cei ce-s peste tot acasă. Spune domnul general: . „În 1946 m-au chemat la Bucureşti să ajut la înfiinţarea unui club după model sovietic. Eram ofiţer venit de pe front şi mă pregăteam de însurătoare…”  Micul mâzgălici din Grant crede că a descoperit  America, sau măcar cel de-al patrulea titlu al Rapidului, şi exultă: „cine zice asta? ilie savu, unul dintre fondatorii cska ghencea… incredibil, incredibil, asta pune lucrurile intr-o noua lumina, nu-i asa, samuraiule?”. De unde să ştie bietul gâlgâitor de gulgute cu iz de stavrid că totul, dar absolut totul, trebuia să fie după modelul „marelui pretin” de la Răsărit. I-o fi trecut prin cap, în afară de vântul ce-i şuieră din ureche-n ureche nestingherit de vreun obstacol, gândul că toate cluburile de fotbal româneşti erau modelate după cele din URSS? Ca Lokomotiv, de exemplu…

Dar tembelismul merge până la a întreba „savu asta a facut studiile la londra, sau a fost in divizia horia, closca si crisan?”

Ilie Savu, de a cărui prietenie s-a bucurat tata, nu a rămas mobilizat pe loc, pentru a cuceri Cupa Basarabia. Patriotul român, absolvent al Şcolii Militare din Bucureşti, apoi al Kavallerie- und Panzerschule din Potsdam, a plecat pe front, să lupte pentru Basarabia, pentru ţară. Ca şi tata, a căzut prizonier la ruşi, nu lovit la cotoaie pe terenul de fotbal, ca idolii prostovanului ce-mi infestează blogul. A evadat, apoi, după 23 August, a continuat să-şi facă datoria de militar român. A luptat împotriva foştilor aliaţi, dar pentru Ţară. A fost rănit. „Am şi acum o gaură în picior, în care încape pumnul”, spune bătrânul general…

A fost portarul primei echipe de fotbal a Armatei Române, apoi antrenorul echipei care a făcut istorie în timpul turneului din Anglia din 1956.

A antrenat şi Corvinul, de două ori, ultima oară în perioada 1975-1979. Cândva, Ilie Savu povestea: “La un moment dat, m-a chemat directorul combinatului siderurgic şi mi-a spus că are mulţi bani strânşi şi că vrea să transfere câţiva jucători de valoare. M-am orientat spre dinamovişti şi i-am adus pe Radu Nunweiler, pe Mircea Lucescu şi pe Florea Dumitrache. …La un meci pe Ghencea, la 2-1 pentru Steaua, Lucescu a refuzat să iasă de pe teren. A trebuit să-l iau de gât să-l scot. Jucătorul pe care l-am introdus în locul lui a marcat golul egalării“.

“Stăteam în acelaşi bloc, uşă în uşă. Era avid de cunoştinţe şi stăteam ore întregi şi-l învăţam… În 1979, însă, Lucescu s-a dus la noul director al combinatului şi i-a spus că vreau să distrug echipa, pentru că voiam să dau afară nişte jucători indisciplinaţi. Aşa m-a lucrat. Eu l-am şcolit şi el m-a dat afară de la echipă“.

Tot despre cel care ieri se văita că Steaua i-a furat patru jucării, pardon, titluri, iar azi zice că doar trei, domnul general spune: „Ce tot ţipă Mircea Lucescu? Rezultatele sale au fost blătuite. Munca serioasă se făcea la Steaua, dar trebuiau să facă şi ei aranjamente, fiindcă Dinamo blătuia tot”…

Ilie Savu, o legendă a clubului nostru… Lucescu, păpuşarul cooperativei…

Vă mai amintiţi de Victor Ciorbea? Judecătorul de pe vremea comunismului, ajuns şeful sindicatului Frăţia, apoi primarul Capitalei, apoi prim-ministru. După doar câteva luni în fotoliul de primar, Convenţia l-a văzut drept cel mai nimerit pentru funcţia de prim ministru. Aşa că dl. avocat a condus guvernul României din decembrie 1996 până la 1 aprilie 1998. Debarcarea a fost urmarea atacurilor din interior ale viitorului star al tuturor loviturilor de palat: Traian Băsescu.

Dacă scurta trecere pe la Primăria generală s-a lăsat fără urmări deosebite, cele 15 luni în postul de prim ministru l-au convins pe moţul Victor că România e prea mică pentru aşa un mare om. „Singurul premier venit cu Dacia şi plecat tot cu ea”, cum îi place să repete, o ţine pe-a lui: el a fost premierul-minune, ale cărui reforme economice au salvat România de la dezastru. Eu nu mi-l amintesc decât la confruntarea televizată cu contra-candidatul său la postul de primar general, Ilie Năstase. Ei, bine, prin agresivitate şi mitocănie, l-a eclipsat pe Ilie. Ceea ce, tre’ să recunoaşteţi, nu-i deloc de colea…

Cu ceva vreme în urmă, devenise invitatul quasi-permanent al emisiunilor televizate, în care i se cerea părerea despre mersul lucrurilor în ţară. Bineînţeles, nu pierdea nicio ocazie să ridice în slăvi miracolul guvernării sale (aşteptăm DVD-ul în GSP…). Dacă îndrăznea cineva să nu fie de acord cu mare leader, vai de el. Atacurile veninoase sunt arma preferată a fostului premier, care trage din toate poziţiile, în toate direcţiile.

Figura lui îmi vine în minte ori de câte ori se iveşte Mircea Lucescu, în presa scrisă sau pe micile ecrane… Am scris şi acum câteva zile, mă văd nevoit să comentez şi noile ieşiri ale lui Papá, după meciul juniorului la Varşovia.

Meciul l-aţi văzut, noroc că există şi echipe cu un joc atât de incolor şi insipid ca Polonia. Ei, asta cred eu, dar marele antrenor vede lucrurile altfel: „în acest moment, rezultatele contează enorm. Iar într-o perioadă în care echipele de club, cu excepţia Urziceniului, capotează în Europa, reprezentativa oferă victorii importante pentru ceea ce vrem să fie în viitor.” Precis că la fel a gândit şi când Steaua obţinea rezultat excepţionale acum câţiva ani, într-un moment când fotbalul nostru părea intrat într-un con de umbră. Păcat că n-a spus-o…

Soluţia progresului fotbalului românesc? „E nevoie întâi de educaţie, atitudine şi disciplină, abia apoi să discutăm despre concepţie, tactică şi obiective! Să avem în primul rând o organizare defensivă, după aceea să ne gândim şi la creativitate în joc!” Aţi văzut aşa ceva la Naţionala lui Răzvan? Puiu Iordănescu a văzut altceva: “Joc urât, lipsit de consistenţă, fără ritm…” Ei, na, l-a mâhnit pe Strălucescu! Care reia placa preferată, a construcţiei echipei, a creşterii tinerilor: „…aşa cum făcut eu, la Hunedoara… La fel, la Dinamo şi la naţională, unde am promovat cel puţin zece jucători sub 18 ani, precum Hagi, Belo, Balint, Mateo! Iar pe toţi am încercat să-i descarc de complexe prin multe meciuri în deplasare, să nu aibă nici un fel de complexe de inferioritate, indiferent de adversar ori de stadion.” Ce-are a face asta cu Naţionala de azi? Păi, nu vă e clar? “ E exact aceeaşi situaţie cu a naţionalei de acum, care trebuie ajutată să se călească şi să se formeze într-un mediu pozitiv.” Mda, numai că nu prea văd junii promovaţi de Răzvan. Numai dacă n-o fi vorba de Maftei, Mara sau Apostol. Sau revenirea lui Nico…

Şi, supărat ocnă pe observaţiile lui Iordănescu, Il Luce dă la gioale fără să clipească: “pe Iordănescu l-am sprijinit personal când a venit din străinătate, iar Halagian îl trimisese la echipa de copii a Stelei. Am luat decizia de a-l pune secundul lui Drăguşin la lotul naţional de tineret, tocmai ca să-i dau o mână de ajutor la început de drum. … în timp, dacă-mi amintesc bine, a avut şansa de a obţine rezultate doar cu echipe gata făcute!… echipa naţională era deja un grup fantastic atunci când a preluat-o în ‘93, cu o mulţime de jucători la cluburi mari din Europa. Iar la Steaua, la fel! Când a trebuit însă să ia un proiect de la zero, s-a confruntat mereu cu probleme!” Probleme? Probleme ar fi dacă marele Nea Mircea ar avea rezultate şi cu altfel de echipe decât cele ale unor patroni cu dare de mână, dispuşi a „brazilieniza” Turcia sau Ucraina. Pe bani grei…

Ba, ager cum îl ştim, Lucescu sr. Găseşte şi explicaţia „atacului” lui Iordănescu: „Probabil fiindcă am reamintit cum mi-a furat Steaua vreo trei titluri!” „Vreo trei titluri” alea erau patru, acum câteva zile. Mîine-poimâine s-or face două sau unul. Sau, mai ştii, minerul de onoare al Doneţkului o să înceapă să ne spună şi cum e cu titlurile pe care le-a furat el altora… Da’ slabe speranţe, nu?

15 noiembrie 1989. Cu doar o lună şi ceva înainte de Revoluţie, pe un stadion „Steaua” ticsit, România întâlnea Danemarca. Meci decisiv pentru calificarea la Mondialul din Italia. Începutul ne-a îngheţat. Laudrup pătrunde pe dreapta, trece ca prin brânză de vreo 3-4 apărători şi-i pasează perfect lui Povlsen, singur-singurel la câţiva metri de poartă. 0-1… Dar România juca altfel pe atunci. Şi tăvălugul echipei lui Hagi, Lăcătuş, Sabău, Rotariu sau Balint i-a înghesuit pe danezi în propriul teren, răsturnând rezultatul. 3-1 şi calificare! După douăzeci de ani de la ultima prezenţă la un turneu final…

Aseară, meciul cu Polonia n-a mai avut nicio importanţă. Calificarea era pierdută, iar la Varşovia se disputa un amical. Aşa că unii comentatori au amintit de victoria împotriva Danemarcei. Nu putea lipsi Banciu cel botos. În stilul cu care ne-a obişnuit, superior şi persiflant, Banciu n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să scuipe câteva vorbe ce s-au dorit cu tâlc. „După meci, Jenei a mulţumit  partidului…” Aluzii tembele. Insinuare cretină… Pentru că „fenomenului” Radu Banciu îi pute orice. În afară de propria şi preţioasa-i persoană. Cu siguranţă, în locul lui nea Imi, Banciu ar fi strigat: „Jos Ceauşescu!” Şi şi-ar fi ars carnetul de partid în direct. După care ar fi luat cu asalt CC-ul. Pe bicicletă…

Spadacio, fan Leasă

Ca să nu mai rămână şi anu’ ăsta repetenţi, zgâindu-se la televizor cum face Dinamo miracole la Liberec şi-n Groapă, nea Ghiţă şi nea Nae,  cu paralelele lu’ Luţu, au promis tinerilor din fosta grădiniţă a lui Hizo să-i culturalizeze. Drept care, hop în autocar şi… direcţia Casa Poporului.

După ce s-au luminat la imensele candelabre concepute pentru urmaşul lui Dej (tot Ghiţă, da’ ce Ghiţă…), băieţilor li s-a făcut cinste la cantina aleşilor poporului. Că-i ofertă… Supa, ceva mai mult de-un franc, friptana f’o şase lei, mămăliguţa cu brânză (după ce s-au asigurat că nu-i din Pipera…) doar patru lei, iar cine a avut poftă de ceva dulce a putut savura (nu, nu de la Ana…) un tiramisú care să-i tragă-n suuuus – la preţu’ unui bilet de maşină, sau un éclair au chocolat (bre, ce s-au mai franţuzitără…) la 93 de bănuţi. Mai scump a fost biletul de intrare – 15 lei, da’ contu’ patronului a rămas intact. De plătit a plătit „omul de afaceri Nicu Cristescu”… O fi Cristescu ăla de băga bani la Progresu’?

Odată terminată instructiva vizită, autocarul a plecat mai uşurat, căci junii aspiranţi la glorie, neriscând să stea la „ia-mă, nene!” pe la porţile Pro-Rapidului, au coborât grăbiţi la metrou, la Izvor. Deh, planeta se scufundă, nu-s parale de taxi…

Şi două veşti bune.

Berlusconi din Giuleşti a liniştit oastea corsicană: “şi după vânzarea clubului voi fi în continuare cu sufletul alături de Rapid”. ‘Ete, sufletu’…

Se zvoneşte că se-ntoarce Puriu’… Yesss! A reuşit să-i fenteze pe belgienii ăia care se luptau la baionetă pentru semnatura celui mai titrat antrenor din Giuleşti…

Da’ şi-o veste rea. Pentru alde Marius şi Mugurel. Cristescu vrea să ducă gaşca la muzeu. Şi, vai, la… operă! Poate aia de valoarea Rapidului. De trei parale… Oricum, parcă-i mai bine decât la şaibă, unde-l bătea gându’ pe Copos să trimită echipa momentului…

ProSport publică joi, în ediţia tipărită, acuzaţia fără precedent la adresa Stelei – “patru titluri furate”, aşa cum susţine un personaj de prim plan din fotbalul românesc. Legende ale Stelei ies la atac şi dezvăluie culise necunoscute şi nebănuite din patru campionate în care au fost implicate Securitatea şi DNA!

 După o aşa reclamă, cum să nu cumpăr ProstSportu’, să aflu şi eu ce şi cum. E drept, bănuiam cine-i personaju’ de prim plan, aşa că nu mă aşteptam să citesc altceva decât aceleaşi tânguieli de totdeauna. Când acuzele de blat şi aluziile la Securitate vin din partea unora ca vămuitorul Dinu, sau pe veci rosul de invidie Mircea Lucescu, ceva nu e în regulă… Vorba lui Lăcătuş: „Ştiu pe de rost ce are de spus despre Steaua. Tot timpul aruncă astfel de declaraţii.”

 Aşadar, „cel mai mare antrenor român din toate timpurile şi cele ce vor veni” afirmă (parcă-i aud vocea gâtuită de furie şi îi văd ochii umeziţi…): „Steaua mi-a furat patru titluri pe care trebuia să le câştig eu. Vorbiţi cu toţi arbitrii din acele vremuri.” Cum adică, bre, nea Mircea, Steaua ţi-a stricat şmenu’ pe care-l pusesei la cale cu arbitrii, că doar trebuia să câştigi, nu? Ce naiba, aşa ceva nu se face…

 Şi mâzgăliciu’ Doru Gheorghiu încearcă să afle care or fi fost alea patru titluri. Sau, poate, să ne lămurească pe noi că Il Luce a fost modest. Pen’ că ni se bagă-n ochi consideraţii şchioape cu privire la… opt ediţii ale campionatului nostru.

 Ediţia 1984-85 (interesant, nu Lucescu era antrenor…)

Steaua a câştigat cu două puncte avans: 54-52. Aflăm că în acea ediţie Steaua a fost învinsă acasă şi a făcut egal în deplasare. Până prin 2000, pentru victorie se acordau două puncte, nu trei. Admiţând că hoţii de la Steaua n-ar fi reuşit să cumpere arbitrii şi Federaţia pentru acel 0-0, cele două echipe s-ar fi aflat la egalitate de puncte. Dar, vai, Steaua avea golaveraj mai bun…

O privire aruncată pe meciurile acelei ediţii ne arată că marea echipă furată de Steaua a făcut 10 remize şi a luat-o pe cocoaşă de 3 ori. Cu patru etape înainte de final, Steaua avea patru puncte avans. Numai că hoţii se împiedică la Timişoara, unde adevărata Poli smulge un egal. Da’ Dinamo ce-mi făcea? La Braşov se poticnea, cu 0-2 pierdea… În etapa următoare, Steaua obţinea doar 2-2 acasă cu Bihor, pe când Dinamo învingea Timişoara cu 3-2. Ce să mai zic că în penultima etapă, Dinamo învingea chiar la Oradea echipa pe care Steaua nu fusese în stare s-o bată în Ghencea, pe când oltenii lui Halagian le dădeau o papară de neuitat steliştilor: 5-2… Oricum era inutil, jocurile fuseseră făcute, Steaua era campioană.

 Ediţia 1985-86

Steaua a câştigat titlul cu 9 puncte avans faţă de Sportul, Dinamo sosind abia a patra… Parcă n-ar fi nimic de discutat. Da’ ni atrage atenţia că „rămâne dubios meciul Stelei la Tg. Mureş. S-a auzit că ASA, echipă a Armatei, a primit ordin să se predea, după ce condusese la pauză cu 1-0. Steaua a câştigat cu 2-1.” Meciul respectiv, nu râdeţi, bre, s-a disputat în etapa… a 5-a… De antologie e justificarea: „S-a auzit…” Unde, coane Gheorghiule, la f’un şpriţ, cevaşilea?

 Ediţia 1986-87

1. Steaua 59p. 2. Dinamo 44 p. Până şi prostsportistu’ trage concluzia că distanţa a fost mult prea mare ca să se poată discuta…

 Ediţia 1987-88

Steaua 64 – Dinamo 63. Ambele derby-uri s-au terminat la egalitate. Auziţi lojikă: „Aici e de discutat. Ambele echipe au linii de clasament uluitoare, care induc ideea că meciurile strategice se făceau sistematic.” Eu aş zice altceva. În meciul decisiv, din retur, Steaua a condus cu 3-1, dar a fost egalată. Mie, chestia asta îmi induce ideea că meciul rămâne dubios. S-a auzit că Steaua a primit ordin să se predea, după ce condusese cu 3-1…

 Ediţia 1988-89

Steaua 65 – Dinamo 62. În meciurile directe: 0-0 şi 2-1. E ediţia meciului de la Oradea, FC Bihor – Steaua 2-3. Un meci adus mereu în discuţie, invocându-se faptul că arbitrul a prelungit meciul cu 10 minute (alţii merg până la a afirma că au fost 15…), dar nemenţionându-se vreodată că meciul a avut loc în etapa a 7-a…

 Ediţia 2000-01. Nici acu’ nu era Lucescu antrenor, da’ merge la gramadă…

Steaua 60 – Dinamo 51. Parcă n-ar fi nimic de adăugat… Aiurea! „La 1-1 la Ploieşti, cu Petrolul, Steaua a egalat în min.86 dintr-un penalty uşor acordat.” Hai să zicem că arbitrul avea tricou roş-albastru, dar, bre, Dorule, era în etapa a 2-a!!! „…la Naţional-Steaua 1-2, ieşirile lui Vintilă erau foarte ciudate” Ce mai contează că era etapa a 10-a… Da’ nicio vorbă despre Dinamo, despre furăciunea din meciu’ cu Foresta, când arbitrul (se spune că, sau se induce ideea, plătit de Steaua) a întors rezultatul de la 4-0 la 4-5…

 Ediţiile 2004-05 şi 2005-06 sunt şi ele băgate la pachet, că-i ofertă… Estimp, Lucescu îi mulgea de dolari şi euroi pe diverşi başkani…

 Jenantele lamentări ale minerului din Doneţk primesc riposte elegante din toate părţile. Până şi chestoru’ Pătatu, tovarăş de coţcării în curtea MI, bâiguie: „Nu comentez. Fiecare are părerile lui şi le exprimă după bunul plac.” Sună a palmă dată cu picioru’…

 Gică Hagi: „Ţin la nea Mircea, dar nu are dreptate! Steaua în care am jucat eu era prea mare pentru România. A dominat Europa timp de cinci ani, aşa că nu ai cum să spui că a furat titlul.”

 Iar nea Imi, acest ireproşabil gentleman, are o replică memorabilă la întrebarea „A furat Steaua titluri de campioană?”: CE NERUŞINAT SPUNE ASTA? Steaua avea o echipă fenomenală. Dacă ar fi furat titluri, nu s-ar mai fi descurcat apoi atât de bine în Europa. A câştigat  Cupa Campionilor, şi nu din întâmplare, pentru că a mai jucat apoi o finală şi o semifinală. Eu nu vreau polemică. OFER DOAR ARGUMENTE.”

 Cât despre meciurile strategice, Jenei e elegant, dar caustic: „Cine mă cunoaşte nu mă întreabă asta, pentru că ştie că e exclus. O singură dată, cu Dinamo, am câştigat cu 1-0, dar mă înjurau dinamoviştii în pauză că trebuie să se termine 1-1. Eu nu ştiam. Era antrenor Halagian la ei.” Ştiţi, Halagian, monumentul de corectitudine…

 Nu putea lipsi referirea la titlul pierdut de Rapid, cu Lucescu la butoane, în ediţia 1997-98. Urmare a egalului obţinut de Steaua în Giuleşti, în prelungiri, dar şi al celui de la Craiova, în care oltenii (unii dintre ei…) n-au cedat presiunilor rapidiste de a se preda fără luptă. Adică au respins blatul… Ceea ce nu face decât să arate adevărata faţă a plângăciosului de la Doneţk. Să mai reamintim vorbele lui Rednic despre modul cum a cîştigat titlul Rapidul “marelui” Luce?…

Catindaţii  prezidenţiali încearcă să atragă simpatia alegătorilor prin tot felul de mijloace. Mai reuşite sau nu…

Ex-prostănacu’ mă întâmpină la ieşirea din metrou cu un imens portret, la baza căruia se iţesc zeci şi sute de rumânaşi zgâindu-se  în sus, cu braţele ridicate, de parc-ar fi gloata isterizată de la predicile mai ştiu eu cărui tămăduitor. Sau, poate, ca amatorii de mici sau cârnaţi electorali…

Antonescu (eşti o floare, eşti un Crin, da’ nu fir de trandafir…) declanşează revoluţia bunului simţ, declarând: „Scoatem ţara din criză!” „Scoatem”? Adică votăm mai mulţi preşedinţi? Sau o fi pluralul… majestăţii?

Băse a renunţat la ciuşcă, ba şi la ţepe, da’ nu se lasă: „De ce le e frică, nu scapă!” Nu vă speriaţi, nu pe noi ne ameninţă… Pe ei, pe moguli, pe cei 323 i s-a pus pata. Sper… Şi mai are un of marinelu’. L-am văzut azi sprijinindu-se de un televizor. Nu, nu era urmarea f’unei glaje golite. Sper… La televizor era o parodie a icnetelor şi bufeurilor lui Mircea Badea, urmată de întrebarea băsesciană: „Votaţi televizorul?” Cum, şi Badea s-a-nscris în cursă? Bre, da’ se pare că nu numai cu ochiu’ are problemă actualul chiriaş de la Cotroceni. I-auziţi ce mai zice: „Pe Ion Iliescu am să-l bat pe 22 noiembrie şi am să-l lecuiesc de putere!” Nu mă-nnebuni, nea Nelu? Iar i s-a făcut de jilţ? Hait! Sau ai sorbit cam multe pahare, nea Traiane?…

De Tribunu’ mă ţin departe, că-i mai periculos ca porcina… Da’ ce să mă fac când îl aud ce gungureşte: „Preşedintele României voi fi eu, sau cine voi vrea eu să fie…”. Pohta ce-a pohtit…

GgB parcă e şi el pe metereze, da’ am căpătat un curios spasm la apariţia mutrei lui pe ecrane. Pac-pac, zvâcneşte deştu’ pe telecomandă şi… omu’ dispare la el, acolo…

Da’ bomboana pe colivă a pus-o nelipsitul Eduard Manole, care – hop şi el! – apare când e rost de alegeri. Dacă cei de mai sus mi-au mai smuls câte-un zâmbet, junele Edi m-a speriat mai rău ca o răpăială a lu’ Leasă… După ce rosteşte cu emfază „Sunt român şi nu sunt de vânzare”, ne îndeamnă: „Vă puteţi imagina paradisul!” Stai, bre, că nu mă grăbesc, mai zăbovesc niţel p-acilea… Numa’ că asta nu-i ni’ca. Cu un cinism teribil, catindatu’ fantomă ne pune-n gardă: „Vă dau ţara înapoi!” Aoleu, măcar, dacă nu poţi s-o duci înainte, las-o aşa cum e. Da’ chiar s-o dai înapoi? Până unde? Să nu nimerim în f’o groapă…

Pân’ atunci eu îl caut p-ăla de-a scris alea două cuvinte de care mă lovesc în fiecare zi pe drumu’ spre casă: “TRĂIŢI BINE?”…

Căutam de ceva timp filmul “C.F.”. Un horror, gen de film pe care nu-l agreez. Dar, în filmul lui Peter Engert era anunţat… Dinică. Ba şi Maia Morgenstern şi Anna Széles…

Abia acum aflu că, în cele din urmă, i-au schimbat titlul în „Andrássy Street 60”. Titlu incitant, pentru că la Budapesta, pe Andrássy út, la numărul 60, există “Muzeul Terorii” (Terror Háza).

Iniţial, aici se afla un bloc de apartamente de lux. În 1944, când Horthy a intenţionat, precum vecinii săi de la Răsărit, să rupă alianţa cu Germania nazistă, partidul fascist al crucilor cu săgeţi (Nyilaskeresztes Párt) al lui  Ferenc Szálasi a preluat puterea şi a transformat blocul în  sediul partidului, dar şi în închisoare şi loc de tortură. Ceea ce a rămas şi în timpul comunismului, când a devenit sediul securităţii, AVO, creată după modelul sovietic de către un fost croitor evreu, Benjamin Auspitz, devenit Gábor Peter.Andrássy út 60 devenise echivalentul Liubiankăi…

După revoluţia maghiară din 1956, celulele din subsolul sinistrei clădiri au fost acoperite, iar restul clădirii a fost transformat în birouri. În 2002, aici s-a deschis un muzeu care să amintească de anii terorii. Pereţii holului de la intrarea în clădire sunt acoperiţi cu fotografiile miilor de victime, unele camere au fost dedicate istoriei regimului comunist, s-a amenajat şi o sală de judecată, cu pereţii acoperiţi de mărturii smulse cu forţa de călăii AVO. De asemenea, se pot urmări vechi jurnale de film de la procesele cardinalului Mindszenty, sau ale foştilor leaderi comunişti László Rajk (fiu de cizmar din Odorheiu Secuiesc…), sau Imre Nagy. La subsol, s-au reconstruit câteva celule, camere de tortură şi de execuţie. Doar nyilas-iştii au executat oameni aici. Pentru comunişti, era o pedeapsă mai mare să laşi victima în viaţă, dar sub teroare… S-a refăcut şi biroul personal al lui Gábor Peter, căzut şi el victimă a ultimelor epurări staliniste şi salvat de moartea Tătucului … “Muzeul Terorii” e mărturia marii minciuni a “celei mai avansate societăţi”, zdrobită de realitatea sistemului poliţiei secrete, a camerelor de tortură, a proceselor-spectacol şi a gulagului…

Nu ştiu dacă filmul, se pare ultimul în care a jucat Maestrul, tratează şi tema terorii comuniste, e anunţat doar ca un film de groază, dar o să încerc să-l găsesc…

Ţara Maramureşului a fost, până în 1920, un ţinut unitar, ce se întindea pe o suprafaţă de peste 10 000 kmp. Trianonul a împărţit ţinutul în două, parteA de dincolo de Tisa (2-3) revenind Cehoslovaciei şi fiind anexată URSS, repectiv RSS Ucrainene, după al doilea război. Componenţa etnică a fost drastic afectată de maghiarizare, apoi de rusificare, dar multe localităţi îţi păstrează caracterul pur românesc. Naţionalismul ucrainean, al celor ce au vrut să înlocuiască la Cernăuţi statuia lui Eminescu cu cea a lui… Bandera, e extrem de agresiv.

Chiar dacă sunt destui cei care privesc cu scepticism, ba chiar cu antipatie,  existenţa UE şi a proiectelor sale, sunt multe activităţi menite a apropia oamenii despărţiţi de frontiere adesea trasate artificial şi abuziv.

În cadrul programelor Phare de cooperare transfrontalieră, sunt prevăzute multe acţiuni comune care vizează dezvoltarea socio-economică şi culturală comună în zona de graniţă. Parteneri într-o astfel de colaborare sunt Baia Mare şi Baia Sprie cu localităţile ucrainene Strâmtura (ei îi zic Glubokii Potik) şi Apşa de Jos (sau Dibrova). De exemplu, proiectul „Turism Verde în Carpaţii Transfrontalieri” a dus la reabilitarea a 124 km de trasee turistice. De asemenea, se urmăreşte cooperarea în domeniul transportului şi reţelelor de energie, a mediului, pregătirea pentru situaţii de urgenţă, precum şi managementul resurselor de apă şi al deşeurilor.

 Mi se pare un excelent prilej de cunoaştere de către etnicii români din Ucraina a realităţilor româneşti de azi, dar şi de eforturi din parte României de a acorda sprijin asociaţiilor culturale ale românilor din Ucraina, supuşi unui proces de asimilare forţată…

 Nu ştiu să existe vreun proiect care să implice şi Apşa de Mijloc (Seredne Vodiane), o să mă interesez. Acum aproape patru ani, cu ocazia ceremoniei inaugurării unui nou pod peste Tisa si a unui punctului de trecere a frontierei, Băse a vizitat şi biserica acestei localităţi în care aproape toţi sunt români. E vorba de o comună care a înflorit în ultimul timp, mai ales datorită banilor aduşi de cei plecaţi la muncă în străinătate. În Vest, ca şi ai noştri, dar şi la Moscova sau chiar şi în îndepărtatul Sibir… Ministrul de finanţe basarabean, Mihail Pop, e din Apşa de Mijloc.

 Ce necazuri au românii de acolo? Găsiţi aici câteva amănunte extrem de interesante.

Scormonind rahatul ligii lui Mitică, în căutare de noi şi noi motive de zâzanie şi scandal, gesepeteviştii au apelat la Dinu Vamă pentru a comenta victoria Stelei, 2-0 cu Unirea Alba Iulia. Printre hăhăieli zgomotoase de petrecăreţi şi clinchete de pahare, distinsul preşedinte al Braşovului, atins de aburul parşiv al alcoolului, a avut o ieşire necontrolată. Mizerabila creatură (şi, credeţi-mă, ştiu ce spun…), pe care călăul Stelei ar fi vrut să-l aducă preşedinte la Steaua, părea că dă în apoplexie…

“Steaua a furat 3 puncte, aşa cum a tot furat în istoria ei,” a tunat  fostul vămuitor a tot ce trecea pe la Vama Chitila.

“Gigi Becali, cred că a fost sifonar la Securitate,” a afirmat dinamovistul pur-sânge, neuitând de conflictul de la meciul cu Steaua, când era să se ia la bătaie cu fostul său amic…

“SuperSteaua de care vorbeşte Becali e aia de la petrecerile lui Vasile Avram cu Valeriu Argăseală!” a răbufnit, împrăştiind miasme de trăscău până şi prin ecranele televizoarelor

“Mihai Stoichiţă să tacă din gură! Nu îi e ruşine de modul în care a cîştigat? Ce arată el semne la suporteri? ” a pârât ca la grupa mică observatorul tuturor mişcărilor de parai din vama pe care o păstorea… Gestul lui Stoichiţă, absolut civilizat – a cerut spectatorilor să înceteze cu injuriile pe care i le adresau – a fost interpretat tendenţios şi de Radu Naum & co., care au tradus în aviară: „Ciocu’ mic!” Desigur, era mult mai pe gustul lor să le arate deştu’, sau să sară la el, ca mult-regretatul MM…

Sunt declaraţii venite din partea unui oficial al unei echipe din prima ligă. Alţii au fost penalizaţi drastic pentru vorbe mult mai inofensive. Să vedem care vor fi urmările. Atât în presă, cât, mai ales, la comisia de disciplină…

Bineînţeles, nu putea lipsi de pe lipsa invitaţilor la analiza meciului ultrasul cu izmene roşii, cămaşă albă cu inimioare roşii şi pufăitor de trabuce. Neadus la tăcere nici măcar de umilinţele suferite în ultimul timp (à propos, pe când DVD-urile cu miracolele turceşti?…), Borcea a lătrat: „Arbitrii au fost orientaţi. Penalty neacordat oaspeţilor la 0-0 şi ofsaid la primul gol.” Offside pe care altă panaramă de conducător, ce nu-şi poate vinde ruina cu nici un chip, nici măcar pe şeStache, l-a apreciat la trei metri. Şi că n-ar fi fost o întâmplare. Deh, vârsta, necazurile. Şi tovarăşii de şpriţ… Că, de data asta, Argăseală a găsit cuvintele potrivite pentru croncănelile venite dinspre Tâmpa:  “La băutură şi la supărare se văd adevăratele caractere.”

Să ne amintim o declaraţie din primăvară: „Poate par subiectiv, dar cred că am fost executaţi. Arbitrajul a fost părtinitor. Această brigadă a fost pusă să execute Universitatea astăzi. Tuşierii au fost total depăşiţi, de rea credinţă.” Aceste cuvinte au fost taxate de Comisie cu… 300.000 de lei. Noi. Dar, deh, era vorba de ţăranu’ ăla de Mititelu, nu de nişte domni cu sânge alb-roşu…

 *

Şi ceva despre meci.

Lotul subţire şi infirmeria plină l-au obligat pe Stoichiţă să improvizeze. Ciudată, totuşi, insistenţa cu care antrenorul Stelei vrea să impună un sistem 3-4-3… Aseară, Baciu, care nici el nu-i cine ştie ce lungan, a fost încadrat de Golański şi de… Petre Marin. Tot respectul pentru profesionalismul bătrânului nostru Roberto Carlos, dar, totuşi, n-are nici măcar 1.70 m… Iar Székely şi Bănel n-au prea coborât în ajutorul improvizatului trio. Noroc că Unirea s-a dovedit o echipă subţire tare. Ceea ce a îndemnat oastea stelistă să atace. Cu riscul de a fi prinsă descoperită. Aşa s-a primit golul, corect anulat pe motiv de offside, Aşa a fost posibil atacul la care s-a cerut penalty (aiurea!).

Atacul Stelei, în ciuda unei vioiciuni mai mari ca de obicei, a fost la fel de ineficient, cu multe pase greşite şi şuturi aiurea.

Intrarea lui Kapetanos a fost providenţială. Un puncher de temut. Primul gol a fost marcat dintr-un offside greu de remarcat la grec. În schimb, asistentul trebuia să semnalizeze poziţia lui Dayro, care era afară din joc, dar a încercat să reia mingea spre poartă… Mă rog, n-ar fi prima oară când se înscrie din offside, dar reacţiile boromanilor sunt exagerate, nimeni neobservând că Steaua a dominat autoritar şi ar fi câştigat oricum. Golul doi a fost foarte frumos, mai ales că mă îmbolnăviseră cele câteva ratări din poziţii excelente. Penibilă şi încercarea de a mai trece pe răboj un penalty neacordat Unirii, la un şut în mâna lui Baciu, în ultimul minut.

Chiar dacă două goluri în plus ne-ar fi adus pe primul loc, jocul suferă în continuare şi va fi greu să obţinem victorii în ultimele două partide din Europa League şi în ultimele etape ale turului. Să sperăm că prezenţa în teren a lui Ghionea, Rada sau Stancu va aduce un plus. Şi dă speranţe jocul lui Tănase, poate cea mai limpede minte la mijloc, acolo unde suferinţa e mare.

Hai, băieţi, se poate!

Dar ce ne facem cu suporterii? Aşa-zişii suporteri, de fapt nişte anti-gigişti, care uită că, mai presus de orice, ar trebui să sprijine echipa. Şi, zău, oricât mi-aş dori să dispară caricatura europarlamentară din Ghencea, nu văd rostul neostoitelor scandări injurioase…

Partida din Groapă, disputată pe un stadion jalnic de gol, a fost însoţită de un alt “meci”, cel al galeriilor. Prosportul ne informează prompt despre desfăşurarea ostilităţilor. “Spionajul” rapidist a aflat conţinutul principalului banner al câinilor: “Membrii PCH şi-au luat un nou aparat / Staţi drepţi, zâmbiţi, să iasă totul minunat“. Bineînţeles, în “cadru” erau nişte suporteri rapidişti. Mai… bronzaţi… Replica surpriză dinspre galeria vişinie a fost “Frustrarea de azi stă într-un aparat/ Dar din păcate filmul vostru este voalat!…” Mă rog, nu’ş ce motiv de frustrare o fi fost… culoarea…

Dar vişina de pe tort a fost un alt banner, din lunga serie ”Mândru că sunt analfabet”:

Nu-mi rămâne decât să le adresez din nou, cu aceeaşi căldură, îndemnul: LA ŞCOALĂ, BĂIEŢI! Ştiu, e degeaba, ăştia şi prin şcoală tot degeaba trec… Ia să mai încerc, poate s-o prinde ceva de ei, în afară de petarda aia…

P.S. Se pare că aparatul PCH a funcţionat. A stat drepţi, a zâmbit, a ieşit minunat…