URMĂRITORUL URMĂRIT

”A vizsga” (Verificarea, Testul, Încercarea) este un film unguresc din 2011, a cărui acțiune se petrece în jurul Crăciunului 1957 și a cărui temă ne e anunțată încă din pre-generic. E vorba de o acțiune de verificare, de evaluare a personalului ministerului de interne. O epurare a cadrelor. Motivul? Suspiciunea, neîncrederea de după revoluția din 1956. Nici măcar securiștii nu mai erau siguri…

Un tânăr ofițer sub acoperire e spionat zi și noapte, se înregistrează tot ce vorbește în apartamentul său, se fotografiază dintr-un apartament de vis-à-vis. Urmăritorul urmărit… Șeful celulei de urmăritori e însuși cel ce îl atrăsese și îl formase pentru această meserie, colonel, tovarăș de nădejde, fost luptător în brigăzile internaționale în Spania… Iubita sa se dovedește a fi tot securistă, infiltrată pentru a-l supraveghea… Acțiunea e densă, au loc răsturnări de situație, pentru ca finalul să pună capac la tot.

O descriere realistă a mizerabilei activități a ”apărătorilor cuceririlor revoluționare ale poporului muncitor”. Mă întreb ce impact ar avea un astfel de film asupra generației tinere ce nu a cunoscut acele vremuri. Cu siguranță, ei vor privi mult mai detașați filmul, poate lipsa dinamismului, a efectelor speciale îi va plictisi. Dar filmul e, totuși, deasupra multor spanacuri cu pretenții… Iar celor ce le-a plăcut Das Leben der Anderen, o să le placă și A vizsga…

CHIORU`

... e-mpărat în Țara Orbilor,  ne spune o vorbă veche. Și, ca mai toate zicerile de demult, se adeverește…

Așadar, Chioru` a fost ales de orbi să ne conducă. Dar, vai, nu numai orbii l-au ales. Ci și cei ce au votat cu ochii închiși hăhăitul prezidențial. Și i-au ținut închiși și-a doua oară…

Ca să evite gropile în care tot calcă, îndrumați de Chior și de ai lui, oamenii au început să deschidă ochii. De i-ar ține așa. Ca să nu ne mai pomenim cu alt chior… Și-un pitic… Și-o blondă…

FIINDCĂ NICI NU ȘTIȚI CE PIERDEȚI

Chitit pe indoctrinarea continuă a corsicanilor, Haltona își anunță cititorii: ”Sa va dau un pont din urmatorul articol de pe site. Informatia este culeasa din ziare dar face toti banii. Spadacio a acceptat sa joace la Astra pe 200k. Cind era in vorbe cu Copos spunea ca vrea o leafa peste cei 280k pe care ii avea inainte. La noi avea pretentii, la Astra merge si cu banuti mai putini. Concluzia o trageti singuri.”

Dar, pentru cei ce au uitat, să le reamintesc adevăratul motiv al plecării brazilianului…

Pe 20 aprilie 2011, Spadacio a plecat acasă, luând tot ce avea în România, drept pentru care a fost ajutat până la aeroport de compatrioții săi Cassio, Glauber, Cesinha şi Rui Duarte. Motivul ni-l spune chiar el: ” Domnul Dinu nu a mai vorbit cu mine de 15 zile. Nu sunt plătit de 3 luni. Plec în Brazilia şi dacă se va rezolva, sâmbătă mă întorc. De acum, domnii Copos şi Dinu Gheorghe trebuie să vorbească cu agentul meu. M-am simţit jignit. Ştiu că trebuie să îmi întreţin familia în Brazilia. Nu am nimic cu fanii. M-au respectat şi îi respect, dar trebuie să mă înţeleagă.” Deci, motivul nu îl reprezintă cine știe ce pretenții exagerate ale celui mai bun rapidist la acea oră, ci e cel obișnuit: țepele pe care le trage mereu întâiul yachtman al țării.

Dar, cum ne-am obișnuit cu fabulațiile haltonice, așteptăm cu nerăbdare filipica împotriva trădătorului roții cu pene, cândva atât de alintatul Spada. Fiindcă nici nu știți ce pierdeți! După cum zicea freneticul mâzgălici al forumului analfabeților, concluzia o trageți singuri: alcoolul dăunează grav sănătății… ca și prafurile…

DDD SENZAȚIONAL…

Primar Popescu

Primar Buruiană

Nimic nu mă mai miră… Așa că anunțarea candidaților la Primăria Bucureștilor – virilul Iri, sexoasa Sânziana Buruiană sau neobosita consumatoare de fotbaliști Ioana Popescu – mi-a smuls un zâmbet amar și discrete mărunțiri din gură. La urma urmelor, lumea-i plină de autiști de-ăștia care se cred buricu` pământului. Și, cine știe, poate că bambinele or fi plecat de la ideea că bucureșteanu` o să le voteze cu gândul că poate, a venit și vremea să nu mai fie el cel călărit…

Primar Virinel

Dar astea au fost mizilic față de circul din week-end organizat de domnu` Dan. Cum care ”domnu` Dan”? Păi, voi n-ați auzit de salvatoru` Rumânicii, care, scăpat din tomberonu` lu Tolea, ajuns în fruntea Partidului Boborului, ne va conduce spre înaltele culmi ale dandiaconismului hiper-dezvoltat? Cu el la cârmă, scapă și câinii de eutanasiere. Ca s-avem de unde să ne completăm stocul de covrigi…

Domnu` Dan președinte

Mai întâi am fost anunțați că ” Dan Diaconescu și Partidul Poporului onorează manifestațiile din România cu primul congres! ”. Și onoarea a vut loc la Casa Boborului (aoleu, titirez e nea Nicu` la Ghencea…), unde s-a întrunit Congresul PP-DD, spoit în violet, dar fără Jabba Iancu. Sala plină vibra la îndemnurile DJ-ului DD, ce se chitise pe ciocoi… Și, ca porumbeii din jobenul lui Iosefini, apăreau surprizele: fericitul posesor al carnetului de partid cu nr. 1 000 000 (adică sunt cel puțin 20% de dilimaci în Rumânica?!?) și o grămadă de viitori – primari, senatori, miniștri etc. – , totul pe ritmurile imnului partidului, cam lălăit și gângăvit: ”Am petrecut nopți albe lângă tine...”. Am aflat cu satisfacție deplină că nu mai e mult și gata! Ciocoii vor pleca din Casa Poporului! Normal, tre` să facă loc Rolls Royce-ului Poporului, nu? Domnu` Dan ne lămurește că el e unicul capabil să scoată Rumânica din rahat. Attendez o țâră… Și țineți aproape, fiindcă nici nu știți ce pierdeți. Ciocoii tre` s-ajungă la bulău, așa că pușcăriile tre` să facă rost de paturi. Or fi bune priciurile?… La un moment dat am înghețat. Domnu` Dan ne-a anunțat că 2012 va fi sfârșitul lumii. Și, dacă zice domnu` Dan… e nasol! Calmați-vă, bre, e de bine: ”Sfârşitul lumii politice actuale”. Adică ciocoii, bre, ce credeați? Și, rânjind satisfăcuți de găselnițele guru-lui, mândri nevoie mare că-i vede lumea, Serghei Mizil, Condurățeanu, Sorin Ovidiu Bălan și alte vedete ejusdem farinae… Bălan e-n vână, urlă, cu ochii bulbucați: ”Noi suntem Piața Universității!” Ia uite unde era ultrasu`… Omu` se vede ministru de interne și promite pușcăria ciocoilor. Da` țepele? Cu țepele cum rămâne?

Abia a doua zi dimineață aveam să mă lămuresc de ce totul mi se părea un déjà-vu. Butonând de zor am dat iar peste Televiziunea Boborului, unde se desfășura în toata splendoarea sa, tot în tonuri de violet,  un spectacol ce semăna ca două picături cu ceea ce văzusem cu câteva ore în urmă. Numai că era… o transmisie de la templul nu știu cărui cult neo-protestant… Un fel de domnu` Dan își aburea enoriașii, un fel de PPDD-iști, promițându-le un fel de fericire, pe acorduri la fel de lălăite ca imnul ce extaziase boboru` lu` domnu` Dan…

Nu mă așteptam la altceva, nici n-am avut răbdare să văd tot, chiar dacă delirantul congres promitea clipe de fior și râs. Nu m-au mirat nici cei cu oareșce pretenții, care se pretau la jalnicul spectacol dirijat de domnu` Dan, ”viitorul președinte al României”. Care ne asigură că va partidul lui va obține peste 50% din voturi. Deja e pe primul loc, depășind USL-ul. Ne-o spune domnu` Dan. Vânătorul de ciocoi…

Dar m-am întristat la apariția unui om pe care-l simpatizam cândva: generalul Mircea Chelaru. Să nu-și fi dat seama de ridicolul situației? Sau… o fi altceva… Hotărât lucru, omul are charismă, stăpânește bine verbul. Dar atât. Un discurs populist, pe gustul gloatei ce se vede conducând țara. Gloata imbecilizată de halucinanta televiziune-ghiveci a fiului Caracalului. Știți, localitatea aia cu căruța răsturnată… Gloata ce dialoghează `telijent cu flăcăul ăla vioi, Tudor Barbu… Gloata disperată s-o găsească pe Elodia… Gloata ce-și ia notițe după prezicerile umflatei ăleia, cum o chema-o…

”Cred că i-am convins pe toți că nu există altă variantă în afară de noi”, ne spune domnu` Dan. Biată Românie… Ar fi trist ca o astfel de caricatură de partid să ajungă să-și trimită reprezentanți în Parlament. Dar, de când cu Moțoc, știm că, or fi ei cum sunt, da-s mulți…

UN RĂZBOI MAI MIC

Nu știu câți au auzit de o țară numită Sakartvelo. Probabil nimeni. E vorba de țara pe care eu am cunoscut-o drept Gruzia, ca apoi să fie numită Georgia. E una din țările Caucazului, regiune de munte, cu oameni aspri și iuți la mânie. Tata obișnuia să-mi spună că fără gruzini n-aș fi existat. Pentru că, adormit în tranșeele unde se pregătea bătălia Stalingradului, tata fusese făcut prizonier și se trezise cu tălpile degerate, într-o căruță lângă străjuită de călăreți sovietici. Faimoșii călăreți gruzini, cu căciuli înalte de blană, mantale îmblănite, sprijinite pe umeri de un suport de lemn. Cartușierele la piept, spada la șold, mustața neagră și privirile crunte completau portretul acestor războinici cărora li se dusese faima … Gruzin ca Stalin, gruzin ca Beria, gruzin ca Ordjonikidze, unul din creatorii Ceka, cel care condusese invazia Armatei Roșii asupra Republicii Democratice Georgiene și proclamarea Republicii Sovietice, încorporată apoi în viitoarea Uniune Sovietică…

Discursul secret al lui Hrușciov la cel de-al XX-lea congres al PCUS, din februarie 1956, prin care se demascau crimele lui Stalin n-au picat bine gruzinilor, mândri de compatriotul lor. Iar denigrarea ”marelui fiu al poporului sakartvel” părea o jignire impardonabilă din partea rușilor. În martie se împlineau trei ani de la moartea lui Stalin, așa că grupuri de tineri s-au adunat la un monument al lui Stalin, pentru a-l comemora. Unul din ei s-a cățărat pe monument, a tras un gât dintr-o sticlă de vin, apoi a făcut-o țăndări, strigând: ”Așa să pățească toți dușmanii lui Stalin!”. Demonstrațiile s-au extins, profitându-se de confuzia autorităților.

Dacă, inițial, protestatarii cereau denunțarea raportului lui Hrușciov, demiterea lui, promovarea unor gruzini, printre care și fiul lui Stalin, Vasili, în CC, ulterior au apărut și manifeste ce chemau la desprinderea de URSS. Trupe sovietice, ne-gruzine, au fost trimise pentru potolirea demonstranților, acuzați că, beți și înarmați, jefuiau orașul, atacau rușii și armenii, plănuiau cucerirea clădirii guvernului… O delegație trimisă pentru a prezenta revendicările demonstranților a fost arestată, așa că mulțimea a luat cu asalt clădirea. Trupele au deschis focul, au intervenit tancurile. Sute de morți și răniți, arestați, ulterior deportați în Siberia…

Revolta a amplificat sentimentele anti-sovietice și renașterea naționalismului gruzin, noua generație de disidenți contribuind la lupta pentru independență din anii 80`. Printre ei se afla și Zviad Gamsahurdia, primul președinte al viitoarei republici independente a Georgiei. Pe 9 aprilie 1989, o manifestație naționalistă a fost înăbușită în sânge de trupele rusești. 20 de victime, dintre care 19 femei… Peste doi ani,  la 31 martie 1991, referendumul georgian, la care au participat peste 90% dintre cei cu drept de vot, a decis: 99% au fost pentru independența țării, proclamată chiar pe 9 aprilie, ziua comemorării tragediei din 1989.

Independența n-a adus liniștea. Președintele Gamsahurdia a anunțat intenția Georgiei de a-și extinde autoritatea asupra Abhaziei și Oseției de Sud, regiuni autonome ale fostei URSS. Oseția de Nord făcea parte din Georgia. O lovitură de stat, declanșată la 22 decembrie 1991, a dus la răsturnarea lui Gamsahurdia și la un război civil ce a durat până în 1995. Fostul ministru de externe al URSS, Edvard Șevarnadze, s-a reîntors în Georgia și a fost ales președinte la sfârșitul lui 1995. Avea să supraviețuiască unor atentate puse la cale de simpatizanții lui Gamsahurdia, dar și de ruși… Conflictele fără sfârșit din cele două regiuni separatiste, Oseția de Sud și Abhazia, aveau să ducă la moartea a circa 10000 de persoane. Sprijinite de Rusia, cele două regiuni au obținut o independență de facto față de Georgia. O adevărată epurare etnică a avut loc, sute de mii de oameni – georgieni, osetini, abhazieni – fiind nevoiți să-și părăsească locurile natale.

Șevardnadze a fost reales președinte în 2000, dar a fost răsturnat în 2003 de ”Revoluția trandafirilor”, condusă, printre alții de Miheil Saakașvili, un charismatic tânăr cu studii în SUA și Franța. Georgia a intensificat eforturile de a se întări din punct de vedere economic și militar. Relațiile cu Rusia s-au deteriorat, în urma acuzațiilor de sprijinire a insurgenților. Dornic de a fi admis în NATO și în Comunitatea Europeană, pro-occidentalul Saakașvili a aprobat prezența de trupe georgiene în Irak, Kosovo și Afganistan. Lui i se reproșează de către americani ”mișcările riscante”, care au luat SUA prin surprindere, expunându-le din punct de vedere diplomatic.

În mai 2005, George W. Bush a vizitat Georgia și a ținut o cuvântare în fața unei mulțimi entuziaste, la Tbilisi, când un etnic armean a aruncat o grenadă spre locul unde se aflau cei doi leaderi. Grenada a căzut la vreo 20 de metri distanță și n-a a explodat.

Saakașvili a fost reales președinte în 2008 și, în ciuda unei întâlniri cu Putin, ce părea să lămurească problemele dintre cele două state, conflictul cu Oseția a reizbucnit cu furie, în august. După ciocnirile dintre forțe militare georgiene și sud-osetine, în august 2004, Georgia propusese acordarea unei largi autonomii celor două regiuni, dar în cadrul statului georgian. Având sprijinul Rusiei, secesioniștii au respins propunerile, cerând independența deplină. Pacea era garantată de ”căști albastre”  rusești și georgiene. În noaptea de 7 spre 8 august 2008, georgienii, sub pretextul că răspundea unor provocări de la graniță, soldate cu atacarea satelor și ”căștilor albastre”, a lansat o puternică ofensivă militară, sprijinită de tancuri și aviație, cucerind capitala Țhinvali. Rusia a contraatacat, trimițându-și trupe, aviație și parașutiști într-o ”intervenție umanitară, menită a instaura pacea”… Care intervenție a continuat și pe teritoriul propriu-zis al Georgiei, capturându-se câteva orașe, printre care și Gori,  locul natal al lui Stalin. Ulterior, rușii și-au retras trupele, deși se pare că nu din toate zonele ocupate. Deh, vechiurile obiceiuri se uită greu…

Intervenția Rusiei a fost criticată de SUA, Marea Britanie, Suedia, Polonia, țările baltice și… România. Președintele George W. Bush a avertizat că ”Teroarea și intimidarea nu sunt mijloace acceptabile pentru politica externă în secolul XXI”, existând idea unei intervenții americane în sprijinul Georgiei, înlocuită de trimiterea de ajutoare umanitare.

Uniunea Europeană a stabilit că războiul a început prin atacul Georgiei, ”nejustificat de legislația internațională”, dar, deși Rusia era îndreptățită să riposteze, reacția a fost disproporționată și, pe alocuri, ilegală. Nu s-au găsit dovezi de epurare etnică din partea georgienilor, dar s-a confirmat că milițiile osetine au expulzat georgieni, fără ca rușii să se opună.

Dacă țările occidentale au evitat să numească un vinovat, președintele Belarusului, Lukașenko (se putea altfel?), a numit acțiunea rusă ”calmă, înțeleaptă și minunată”, oferindu-se să primeacă 2000 de copii osetini în școli din Belarus.

Rusia a recunoscut independența Oseției de Sud și a Abhaziei, ca ”unica posibilitate de a salva vieți omenești”, dar numărul țărilor care i s-au alăturat e insignifiant. Nu puteau lipsi Venezuela și Nicaragua, iar Lukașenko a renunțat, în urma presiunilor UE, care l-a avertizat că-și periclitează eforturile de aderare… Celelalte țări care au recunoscut independența sunt Nauru, Vanuatu și Tuvalu ( !!!), plus auto-declaratele Transnistria și Nagorno-Karabah( !?!). Pare comic…  Totuși, e de luat în seamă o declarație a lui Medvedev : ”țările occidentale s-au grăbit să recunoască declarația ilegală de independență a Kosovo față de Iugoslavia. Cum să le spunem abhazienilor și osetinilor că ceea ce a fost bun pentru albanezii din Kosovo nu e valabil și pentru ei …”

*  *  *

Tulburările etnice din fosta Uniune Sovietică par să fi atras o oarecare nostalgie după vremurile ”Marii Uniuni”. Poate și ăsta e motivul prăbușirii în sondaje al atât de îndrăgitului, la un moment dat, Mihail Gorbaciov…

O introducere poate prea lungă, dar poate că nu sunteți familiarizați cu situația din Caucaz. De aceea, un film ca ”Olimpius Inferno” ar părea un simplu film de acțiune, ușor forțat și destul de neverosimil. E povestea războiului din august 2008, din perspectivă rusă.

Un tânăr rus, emigrat în SUA în copilărie, se întoarce după ani pentru a studia… un fluture, Olimpius Inferno. Își aduce o grămadă de echipament electronic pentru a filma zborul fluturelui, care n-avea alt loc unde să-și desfășoare activitatea decât în Oseția de Sud. Mișa, devenit Mike, are o logodnică în SUA, dar aici e însoțit de o fostă colegă de școală, ce fusese îndrăgostită de el. Georgienii cei răi sunt puși pe invadat pașnicul popor osetin în cel mai pur stil nazist. Dacă regizorul i-ar fi îmbrăcat în uniforme germane și ar fi mutat acțiunea în 1940-45, am mai fi bifat un episod al Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Una din camerele de luat vederi pusă să urmărească zborul Olimpius-ului filmează o coloană georgiană de tancuri ce invadează Oseția. Totul e salvat pe un hard-disk, după care începe urmărirea celor doi de către maleficul securist (sau cum i-or zice ei) georgian. Filmări destul de reușite, dar totul e destul de previzibil. Hard-disk-ul e capturat, dar istețul nostru ruso-american apucă să transfere imaginile pe laptop. Fata e rănită, el pleacă în SUA, dar își dă seama că iubirea lui a rămas în Rusia natală, așa că se reîntoarce. Aplauze furtunoase în sală, probabil…

După cum v-am spus, filmul pare subțirel, deși e bine filmat. Dar, făcând abstracție de trama amoroasă, conflictul armat e cel care merită urmărit. Televiziunea americană sprijină, bineînțeles, varianta agresiunii ruse și își manipulează spectatorii fără pic de remușcări. Dar noroc că noi am văzut că georgienii sunt singurii vinovați, nu? Ei, bine, există și un alt film despre acest eveniment, realizat de americani – ”5 Days of War”, cu un ziarist și un cameraman americani, însoțiți de un georgian, prinși în vâltoarea conflictului. Cum distribuția îi cuprinde și pe Val Kilmer, dar și pe Andy Garcia în rolul lui Saakașvili, filmul promite o abordare ceva mai serioasă. Totul e pregătit, timp să fie…

WE LOVE TO ENTERTAIN YOU…

Ce ne zice unul dintre viteji, cu cioc și aripi:

”in strada se petrec abuzuri inimaginabile dragii mei.am vazut oameni rupti cu bataia si aruncati ca niste saci de cartofi in dube.atentie,oameni nevinovati,cetateni.iar reactia huliganilor pe care ii blamati atata a fost perfect justificata. da stiu,haliti tot ce va da tv,ai dreac nenorociti,huligani etc.  numai ca realitatea din strada este alta.total diferita.
de 3 seri ma simt in viata,sincer va zic.prea s-au invatat toti ca noi suntem legume.

probabil voi avea dosar penal,am doua degete rupte de un bocanc de jandarm inapt,dar senzatia de a fi liber e de nepretuit.
niciodata nu mi as putea ierta faptul de a fi indiferent si de a hiberna in casa.
sper sa mai sparg cateva capete de jandarm si mai sper ca toata Romania sa se trezeasca. ”

Mânca-l-ar mama de gechicen… de brusli… de sigol… Da` nu mai bine spargi niște lemne pentru f`un amărât fără putere?

Și un gânditor cu coadă și sânge alb-roșu:

”Pe acest fond, al unei Romanii incapabile de reactie, cu lume invrajbita si fara alternativa, a aparut din senin un weekend de ianuarie, in care o mana de “derbedei” si de “golani”, de “pegra” societatii in viziunea superficialitatii analistilor de ocazie, a sorbitorilor de opinii expuse de idolul lor Gigi Becali – dimineata, pranz si seara, au miscat ceva. Un weekend de ianuarie care ar putea trezi tara asta din letargie si din propria indolenta. … violenta e doar un semnal, un semnal interzis, dar necesar intr-o tara bolnava. Eu unul multumesc ultrasilor dinamovisti si celorlalti pentru invartirea rotii, restul e treaba Romaniei majoritare, Romaniei fricoase, ascunsa si fara targeturi….ultrasii au avut un target, l-au atins asa cum procedeaza ei deobicei…. dar l-au atins!!!”

Al drac` target…

Și, last but not least, vișina pe… savarină: ”PSD-ul incearca sa acapareze nemultumirile si tocmeste galeria bolsevica a stelei sa agite apele prin piete, televiziunile dau in direct “revolutia”.”  Păi, doar un filozof putea să scoată o așa mărgică…

A FOST, SAU NU…

Așa cum mi se întâmplă adesea, o informație, un articol, o emisiune TV sau o discuție cu cineva mă pun pe gânduri, mă fac să răscolesc prin amintiri sau prin tot felul de surse de informare. Așa și cu moartea lui Vartanian, care m-a făcut să-mi împrospătez cunoștințele despre operațiunea ”Saltul lung”. Și, iată ce găsesc pe… site-ul C.I.A. (!): un articol al lui Gary Kern intitulat ”How Uncle Joe bugged FDR”, adică, într-o traducere mai liberă, ”Cum îl asculta Stalin pe Roosevelt”.

Președintele Roosevelt a fost adesea criticat pentru atitudinea față de ruși. Ba, un psihiatru care a studiat fișele medicale ale președintelui ar fi afirmat că, la Ialta,  ”pradă unei depresii clinice”, Roosevelt ar fi lăsat răsăritul Europei în ghearele dictaturii bolșevice..

De regulă, în drumurile peste hotare, președinții americani se cazează la propriile ambasade, care sunt – teoretic – asigurate împotriva mijloacelor de ascultare sau înregistrare video. Dar Roosevelt, dornic să-i facă pe plac lui Stalin, atât la Teheran (în noiembrie 1943), cât și la Ialta (Februarie 1945), s-a cazat pe teritoriu sovietic, fiind spionat ca niciun alt președinte american.

Interesant este că Roosevelt, ca urmare a unui incident în care presa îl citase eronat, instalase la Casa Albă un sistem secret de înregistare. Americanii nu posedau tehnologia de înregistrare fonică pe bandă, pe care o aveau doar nemții, așa că Roosevelt înregistra totul pe film, folosindu-se de butoane de activare plasate în diferite locuri.

Ironia face ca un film propagandistic turnat chiar în anul conferinței de la Teheran să atingă subiectul posibilelor înregistrări secrete. În ”Mission to Moscow” , Stalin era înfățișat ca un om simplu și practic, cu care poți încheia afaceri, iar URSS era o țară în plină construcție, ba chiar se încerca să se justifice epurările, procesele măsluite și pactul cu Hitler. Când e avertizat de colaboratori asupra posibilității existenței unor dispozitive de înregistrare, ambasadorul american  răspunde țanțoș: ”Eu nu spun niciodată altceva decât îi spun lui Stalin în față! Suntem oaspeții guvernului sovietic și eu cred că ei consideră SUA prietenul lor. Clar? Microfoane? Păi, să ne asculte! Așa ne vom împrieteni mai repede!” Ce e și mai grav e că scena chiar se întâmplase în realitate, în 1937, când se descoperise un microfon pe biroul ambasadorului american . Acesta replicase că… în acest fel sovieticii vor obține dovada dorinței sincere de cooperare a Americii…

Deși avertizat de un alt ambasador asupra șireteniei lui Stalin, Roosevelt o ținea pe a lui: ”Omu` nu vrea decât securitatea țării lui și mă gândesc că dacă-i dau ce pot și eu și nu-i cer nimic în schimb, noblesse oblige, el n-o să vrea să anexeze nimic și o să conlucreze pentru o lume a democrației și păcii”. Acu`, după ce ne-am lămurit ce și cum cu Uncle Joe Stalin, ne e ușor să zicem: ”bre, da` FDR ăsta era în toate mințile?” Numai că, atunci, altele erau vremurile, iar Stalin îi prostise pe mulți, nu numai pe președintele Americii…

Convins că-l va cuceri pe Marele Mustăcios cu charme-ul lui, Roosevelt a insistat pentru o întâlnire tête-à-tête și i-a trimis o scrisoare în care, pe lângă respingerea imperialismului britanic, îi sugera că, fără englezi, SUA și URSS pot conduce împreună lumea… Stalin i-a promis ambasadorului Davies că îl va întâlni pe FDR în… Alaska, numai că distanța pe care ar f trebuit să o parcurgă nu-i prea convenea. Ca să nu mai vorbim că Armata Roșie nu putea rămâne atâta timp singurică, fără infailibilul ei generalissim. Așa că a propus Iranul. Ia, o plimbare de 1000 de km pentru el, dar de… 10.000 pentru Roosevelt!

Stalin era ceva mai familiarizat cu trasu` cu urechea la dușmani, dar și la pretini… În ultimii ani ai bolii lui Lenin, el asculta pălăvrăgeala la telefon a celorlalți membri ai Politbiuro-ului și, astfel, lua măsurile cuvenite. Instalația fusese pusă la punct de un specialist ceh. După terminarea ei, acesta a fost arestat și nu s-a mai auzit de el. Tot așa avea să se întâmple cu mulți dintre cei ce vorbiseră la telefon ce nu trebuie…

Totalitarismul bolșevic, izolarea completă, pașapoartele interne, presa obedientă, epurările politice, lagărele și toate cele erau binecunoscute. Churchill spusese cândva că o alianță cu Stalin ar fi însemnat să dai mâna cu crima, dar și el, ca și Roosevelt ajunseseră să facă orice concesie pentru a susține războiul anti-hitlerist, cu gândul că astfel pun bazele democrației de după război…

Așadar, Roosevelt porni la drum. Mai întâi, un drum la Cairo, pentru o întâlnire de cinci zile cu Jiang Jieshi (Chang Kai-shek) și Churchill. De aici, un zbor de opt ore până la Teheran. Iranul era pe atunci ocupat de trupe sovietice și britanice, care se asigurau că nemții nu-și extind influența în Asia. În plus, multe din cele furnizate de SUA pe baza acordului Lend-Lease ajungeau în URSS prin Iran.

Cele trei ambasade erau fortificate și bine păzite, cea sovietică  și cea britanică erau chiar vis-à-vis, cea americană aflîndu-se la nici doi kilometri distanță. Vîșinski (faimosul procuror din procesele-spectacol din anii `30, acum adjunctul ministrului de externe), aflat la Cairo, l-a invitat pe FDR să stea la ambasada sovietică, pentru a evita orice risc în timpul deplasărilor de la un loc la altul. În plus, cei însărcinați cu securitatea președintelui au aflat de la sovietici de planul nazist de a-i răpi sau asasina pe cei trei leaderi. Deși, inițial, Roosevelt decisese, așa cum era normal, să se cazeze la ambasada SUA, până la urmă, aburit de amănuntele despre ”complot”, servite non-stop de sovietici, a acceptat să stea în cele șase camere puse la dispoziție de Stalin, ca mult mai confortabile și sigure.

Încă de la prima întâlnire, Stalin și-a început îmbrobodeala, promițând că, după război, va garanta libertatea religioasă, proprietatea privată și o mai mare democrație, va renunța la numele de Uniunea Sovietică în favoarea tradiționalului Rusia. Încântat, FDR l-a asigurat pe Stalin că va putea trasa granițele Poloniei și își va relua controlul asupra țărilor baltice.

Datele despre ”complot” proveneau doar din surse sovietice, Secret Service-ul american nemenționând nimic în raportul despre conferință. Ulterior, la Londra, spionajul militar (The Joint Intelligence Committee of the War Cabinet) considera complotul drept  ”complete baloney”… Nici memoriile lui Skorzeny, presupusul conducător al atacului, nu menționează nimic.

Peste ani, un KGB-ist georgian (ca și Stalin și Beria), fugit în Vest, în 1963, avea să afirme că toată povestea complotului era o scorneală. Iar logica ne spune că atât de precautul Stalin n-ar fi rămas liniștit la știrea că oameni lui Otto Skorzeny i-ar fi putut veni de hac. Ar fi amânat conferința fără să clipească… La întoarcerea în America, Roosevelt declarase că, deși nu crezuse tot ce-i spusese Stalin, i-a urmat sfatul și totul a fost în regulă. Cu siguranță, pentru Stalin, totul mersese strună… Că a fost sau n-a fost vreun complot, cine să mai știe?

IALTA 1945

În februarie 1945, a avut loc conferința de la Ialta, în fosta reședință a țarului, palatul Livadia. Cu un an înainte, FBI-ul descoperise 120 de microfoane ascunse  în ambasada SUA din Moscova și noi instalații aveau să fie descoperite mereu în anii ce au urmat… Așa că nu e de mirare că atât Livadia, cât și palatul Voronțov, unde fusese cazată delegația britanică, să fi fost bine ”căptușite”. A admis-o, în martie 1998, unul din translatorii lui Stalin la Teheran și Ialta, Valentin Berejkov… În fiecare dimineață, el primea transcrierea conversațiilor americanilor, din ziua precedentă. Pe baza lor, Stalin știa la ce să se aștepte.

Alte confirmări vin din partea fiului lui Beria, Sergo, unul dintre cei însărcinați personal de către Stalin să asculte convorbirile americanilor. În fiecare dimineață, de la ora 8, Stalin se documenta din rapoartele înregistrărilor din ziua precedentă și din multe alte surse confidențiale. Pentru ca la conferință să joace rolul unui om plictisit, indiferent, chiar neatent…

Mijloacele tehnice evoluaseră, Sergo Beria afirmând că rușii dispuneau deja de microfoane direcționale, cu ajutorul cărora puteau înregistra convorbiri de la 50-150 de metri.

De același tratament s-a bucurat și Truman în timpul conferinței de la Potsdam. Ar fi interesant de aflat ce discuții ajunseseră la urechile lui Stalin și cum au influențat ele diverse decizii. Poate transcripturile mai există prin vreo hrubă a spionajului rus, așteptând să fie reconsiderate. Cine știe, poate că Stalin avea dreptate când se întreba: ”Oare or ști că îi ascultăm? Că prea spun totul în cel mai mic detaliu. Bizar...” Să fi fost FDR un suferind bonom și naiv, sau un șiret care încerca să-l convingă pe Stalin că Vestul nu urmărește să-l înșele? Să fi fost Roosevelt și Churchill doi prostănaci neglijenți? Totuși, ei sunt cei ce au condus țările lor la izbândă. Când Churchill spunea: ”Bietul Neville Chamberlain credea că se poate încrede în Hitler. A greșit. Dar eu nu cred că greșesc în privința lui Stalin.”, oare ce vroia să spună? Ferventul anti-comunist Churchill nu a crezut în Stalin, dar s-a servit de el pentru a-și atinge scopul: victoria în război și salvarea Marii Britanii. La nici un an de la terminarea războiului, el a atras atenția lumii asupra pericolului comunist: “From Stettin in the Baltic to Trieste in the Adriatic, an iron curtain has descended across the Continent.” Începea o nouă eră…

UN SPION CA ATÂȚIA ALȚII

Citesc în ”The Telegraph” câteva rânduri la moartea, la 87 de ani, a unui necunoscut – Ghevork Vartanian. Ei, bine, e vorba de un fost spion sovietic, care a jucat un rol important în dejucarea complotului de a-i asasina pe cei trei leaderi ai alianței anti-naziste, ”the Big Three” – Churchill, Stalin și Roosevelt – în timpul conferinței de la Teheran, în 1943, așa numitul ” Betrieb `langer Sprung`“, ”Operațiunea `Saltul lung”.

În copilărie citisem și răscitisem cartea unui autor sovietic (i-am uitat numele) despre acele evenimente. Sunt prea mulți ani de atunci și nu mai rețin mai nimic. Nici coproducția franco-sovietică ”Teheran 1943”, cu Alain Delon nu mi-o amintesc decât vag. N-am uitat însă melodia lui Aznavour, ”Une vie d`amour”, din banda sonoră a filmului…

În noiembrie 1943, la Teheran, urma să aibă loc întrunirea aliată la cel mai înalt nivel, pentru a pune la punct deschiderea unui al doilea front, în Europa occidentală. Abwehr-ul a aflat acest lucru și a Otto Skorzeny, așa cum a declarat în 1966, a fost însărcinat cu misiunea de a-i asasina sau de a-i răpi pe cei trei conducători aliați, chiar de ziua lui Churchill, 30 noiembrie.

Un spion sovietic a aflat despre aceste pregătiri și, astfel, s-au luat toate măsurile de precauție în vederea întâlnirii de la ambasada sovietică din Teheran. Una din clădirile complexului a fost amenajată pentru a servi drept reședință lui Roosevelt și s-a construit un tunel subteran care să lege anbasada sovietică de cea britanică, aflată vis-à-vis. Ambasadele erau înconjurate de patru centuri de securitate și apărate anti-tanc și anti-aerian.

Teheranul constituia un refugiu excelent mai ales pentru bogații ce fugiseră din Europa, pentru a scăpa de riscurile războiului. Peste 20.000 de germani se aflau în Iran și, cum șahul Mohammad Reza Pahlavi era simpatizant al lui Hitler, spionajul nazist avea aici o puternică bază.

Activitățile de demascare a spionilor naziști, desfășurate de grupul din care făcea parte tânărul Vartanian au dus la arestarea a peste 400 dintre ei. Era un grup de șapte oameni la fel de tineri ca și Ghevork, ai căror părinți fuseseră exilați sau fugiseră din URSS pentru a scăpa de Gulag. Și totuși, ei și-au pus viața în slujba patriei care-i respinsese cu brutalitate…

Cu puțin timp înaintea începerii conferinței, agenții sovietici îi localizaseră pe operatorii radio germani și le descifraseră mesajele. Așa au aflat de parașutarea unui prim grup de asasini și de faptul că un al doilea grup, condus de însuși Skorzeny, urma să sosească în scurt timp. Operatorii radio germani au fost capturați și siliți să emită în continuare, sub supraveghere. Unul dintre ei a reușit să comunice Berlinului că sunt prinși, astfel că, în cele din urmă, germanii au renunțat la acțiune.

Doi bătrânei blajini...

Foarte interesant este portretul lui  Ghevork Vartanian, născut pe 17 februarie 1927 la Rostov pe Don. Tătăl său, un om de afaceri de origine armeană, lucra pentru spionajul sovietic din 1930, ceea ce a făcut să își recruteze și propriul fiu, la doar 16 ani. Ghevork a studiat la Institutul de Limbi Străine din Erevan și, în decursul lungii sale cariere ulterioare, a ajuns să vorbească fluent opt limbi.

În 1942, a demascat o rețea britanică la Teheran, care pregătea spioni ce urmau să fie trimiși în republicile sovietice din Asia Centrală și Caucaz. Halal aliați… Vartanian povestește cu ironie: ”Am urmat un curs de șase luni la acea școală, așa că sunt recunoscător spionajului britanic...”

Bineînțeles, activitatea lui Ghevork rămâne secretă și azi. Rolul său în operațiunea ”Langer Sprung” a fost dezvăluit în 2003, când, pe baza unor documente declasificate, Iuri Kuzneț a publicat cartea ”Teheran-43”. De aici aflăm că și-a recrutat soția, Goar, cu care a făcut echipă timp de 30 de ani în misiuni în Europa, Asia și SUA. S-au întors în URSS în 1986, când Goar s-a retras. Ghevork și-a continuat ”munca” pînă la 20 decembrie 2000. În 1984 i-a fost decernat titlul de Erou al URSS, iar soția sa a primit Ordinul Drapelul Roșu.

În 2007, nepoata lui Churchill, Celia Sandys l-a contactat pentru un documentar despre relațiile dintre cele două țări, ”The Lion and the Bear”. La întâlnire, Vartanian a ridicat un pahar de cognac armenesc în cinstea celor trei leaderi, ”mulțumită cărora trăim azi în pace”. El a mai dezvăluit că Stalin îi trimitea lăzi de cognac armenesc ”Dvin” lui Churchill…

El povestește o scenă incredibilă care s-ar fi petrecut după conferință. Stalin, Voroșilov și Molotov s-au dus la palatul șahului, pentru a-i mulțumi pentru ospitalitate, gest pe care Roosevelt și Churchill nu l-au făcut. Mișcat de atenția lui Stalin, șahul ar fi încercat să-i… sărute mâna !!! Poate e doar o exagerare, dar și Churchill menționează în memoriile sale că toți s-au ridicat în picioare la intrarea lui Stalin în sala unde avea loc conferința. Chiar dacă se hotărâse să nu facă acest lucru, o forță necunoscută l-a făcut să se ridice…

Referindu-se la activitatea sa, Ghevork a precizat: ”Am avut noroc – n-am avut niciun trădător printre noi. Pentru noi, agenții secreți, trădarea e răul cel mai mare. Dacă respecți regulile de siguranță și te comporți cum trebuie în societate, niciun agent de contra-spionaj nu te descoperă. Ca și geniștii, agenții secreți nu greșesc decât o dată...”

MASTERSTROKE

Un titlu de pe prima pagină a fzr-ului m-a făcut să tresalt: cică ”Lovitura lui Copos”. Hait! Și-o mai fi tras un hotel? Or fi venit comuniștii de la AS Rapid să-l roage-n genunchi să nu plece din ”catedrală”? Sau o fi acceptat Pancu să joace gratis? Sau, mai știi, o fi găsit pe cineva dispus să-i dea leu`?…

Nu, bre, lovitura de maestru a lui Ghiță, după cum ne informează Hadrian Haltona, ar fi repatrierea lui Alexandru Ioniță, cel plecat cu surle și trâmbițe la Köln, pentru a ajunge să lustruiască banca de rezerve a ”țapilor”.

Mai întâi, din poziția sa de guru alb-vișiniu, mereu afumat, Haltona le bate obrazu` celor ce se-ndoiesc de măiestria coposiană și cred că ” Ionita revine cu coada intre picioare”, sau ” Ionita e deja terminat la varsta asta”. Păi, bine, bre, ați uitat de masterstroke-u` cu Pancone? A dat chix la Cesena, dar maistru` Ghiță l-a adus înapoi în cârd, unde e mai tare și decât Cassio…

ÎNAPOI ÎN CÂRD...

Dar să vedeți ce comoară e Ioniță: ”nu costa nimic… vine de la un club puternic din fotbalul mare.. A impartit vestiarul cu Lukas Podolski… a demonstrat deja ca stie sa dea goluri. Portarul Tatarusanu poate depune marturie.” Până și faptul că nu s-a impus în Germania e un noroc chior pentru norodul corsican: ” ne puteam lua adio de la Ionita daca acesta il detrona pe Podolski. Nu mai aveam nici o speranta sa-l vedem in Giulesti in urmatorii zece ani.” Ce naiba, n-au reușit ei Dorinel și Jean Vlădoiu să se impună acolo. Asta ne-o zice Haltona, numai că Jean a dat 10 goluri în 51 de meciuri, pe când marea lovitură a lui Copos n-a jucat decât 8 frânturi de meciuri într-un an juma`, în care n-a jucat nici măcar cât într-un meci… Ce să mai zicem de Dorinel, care a jucat 118 meciuri în 5 ani, ba a dat și 18 goluri, deși rolul său era altul…

MODA ZILEI

Și Mama Haltona dă-n bobi și prezice: ”Giulestiul promite sa aiba iarasi un atacant de clasa iar cuplul Ionita- Pancu poate deveni devastator”. Ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla dacă ar fi venit babalâcii ăia de Goga sau Curelea, epave de 28 de ani…

În completarea aburelilor haltonice, o cujetare a însuși autorului măiestrei lovituri: ” Ce a avut în plus Alex faţă de Curelea? Faptul că e produs al grădiniţei noastre, îl iubim, ţinem la el.”Și eu care credeam că Harpagonu` s-a gândit că Ioniță-i gratis, pe când Curelea… Iar produsul grădiniței nu pierde prilejul să se umfle nițel în pene: “Am venit sa castig cupa si campionatul !” Pe bune?…

Ei, dar attendez o țâră, că poate aflăm ce și cum cu Săpunaru. Haltona e numa` ochi și urechi…

ALLAHU AKBAR!

Ahmat Kadârov, fiul unor ceceni expulzați de regimul stalinist în Kazahstan, ca bun musulman, a urmat cursurile Universității Islamice din Tașkent. La începutul anilor `90 s-a întors în Cecenia, unde a fondat un institut islamic într-un sat. Deși, ulterior, a fost numit Mare Muftiu, autoritatea spirituală supremă, asta nu l-a împiedicat să ia arma în mână și să lupte împotriva rușilor. E binecunoscută declarația sa: ”întrucât rușii sunt atât de mulți față de noi, fiecare cecen va trebui să omoare 150 de ruși.” Deh, om al Islamului, religia păcii, nu?

Surprinzător, în 1999, el și-a oferit sprijinul forțelor federale rusești. După ce rușii au preluat controlul asupra Ceceniei, Kadârov a fost numit de Putin șef al guvernului, iar mai târziu, în octombrie 2003, a fost ales președinte al unei Cecenii pro-moscovite… Chiar dacă el a acordat o amnistie pentru foștii luptători pentru independența Ceceniei, fanaticii au încercat de multe ori să-l asasineze. Și au reușit, tocmai cu prilejul celebrării Zilei Victoriei împotriva nazismului, pe 9 mai 2004.

Fiul său, Ramzan, abia trecuse de 30 de ani când a fost numit președinte, cu binecuvântarea lui Putin, care l-a decorat cu titlul de erou al Federației Ruse! E cunoscut ca un dictator excentric, un tiran de tip medieval. Are o impresionantă colecție de mașini de lux. La cea de-a 35-a aniversare au luat parte van Damme, Hilary Swank, Seal sau Vanessa Mae. La întrebarea unui reporter despre banii cheltuiți la acest fastuos bairam, Kadârov a răspuns râzând: “De la Allah vin...” Mărinimos, nu glumă…

Lui Kadârov îi place și fotbalul, el fiind finanțatorul lui Terek Groznâi, unde au ajuns mulți fotbaliști și antrenori străini, tentați de sumele mari plătite din sacul fără fund al președintelui. O altă excentricitate: meciul de anul trecut dintre Cecenia (cu Kadârov pe teren…) și o echipă a Braziliei cu campionii mondiali din 1994 – Bebeto, Cafú, Dunga, Raí sau Romário. Și, iată, peste puțin timp, va avea loc o competiție de fotbal: ”Cupa Kadârov”. În Turcia, în Antalya… Cică, ”în baza bunelor relaţii pe care Daniel Pancu le are cu miliardarul Ramzan Kadîrov, preşedintele clubului Terek Groznîi, la care atacantul a evoluat în perioada 2008-2009”, nu va lipsi Rapidul. Site-ul oficial al Rapidului, cu o precizie pe care o regăsim și pe cel analfabet, ne pomenește de nume exotice, ca Ahk­takov (o fi vorba de Pahtakor?…)şi Nefti (poate Neftci…) Baku, Terek Groz­nâi, sau echipe mai modeste din Ucraina, Obolon Kiev (ultimul loc, cu 2 victorii din 20 de meciuri…) sau Metalurg Harkov (aici suntem băgați în ceață de tot, pentru că Metalurg e din Donețk, la Harkov existând o echipă Metalist…). dar se pomenește și de ” încă o echipă nedesemnată până la acest moment”. Fiind vorba de Kadârov, nu ne-ar mira să fie Barcelona. Sau, mai știi, ceva de prin Tadjikistan. Sau, ca să-i facă pe plac ”pretinului” Pancone, din… Punjab…

Ei, fanii au tras concluziile cuvenite: ” Adversari varza …, dar Razvanel e precaut. Dupa ce imaginea Rapidului a avut de suferit in Europa League, ne-o refacem cu victorii impotriva unor anonimi… mai bine jucau cu o selectionata a suporterilor … era mai ieftin iar pt moralul echipei tranteam meciul pe final si ii lasam sa ne bata. ” Nelipsitul și vigilentul raggamuffin nu pierde ocazia să sune sirena lui Roaită: ” E o mare rusine ca jucam in “cupa Kadirov”, si sunt surprins ca sunt primul care remarca asta. Kadirov senior a fost un Iuda al cecenilor, devenit din rebel colaborationist al rusilor. Dar daca seniorul a fost doar complice la genocid impotriva propriului popor, juniorul, un psihopat sadea, a participat activ la genocid. Pe langa fotbal si box, hobby-urile lui mai includ tortura, violul si asasinatele. Ce mai urmeaza, sa jucam in Cupa Kim Jong Il, sau in Cupa Josef Mengele?” Evident, Haltona e la post: ”Mai bine jucam in cupa Jean Ancel.” Așa-i că-i haios? Vorba lu` nenea Iancu: ” Lucrează strașnic magnetismul… Și am să tachinez astă-seară!… da, am să tachinez!” Și cei doi se tachinează la greu. Dar, bineînțeles, Haltona punctează la impresia hartistică. Știți de ce joacă Rapidul cu echipa satrapului? : ” Am fost invitati sa predam niste lectii de fotbal, atita tot.” Tot nenea Iancu: ” Ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprinceană, care mai de care, dă cu puşca-n Dumnezeu…” În concluzie, ”Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.” Deh, până nu e și fudul…

Alții par mai cu picioarele pe pământ: ” E posibil ca urecheatul de copos sa fi optat pentru acest turneu stiind ca noi vom fi prea ocupati analizand istoria lui Kadirov si nu vom mai baga de seama ca nu face niciun transfer.In halul asta am ajuns.” Ehei, și încă nu se vede malul….

DUȘMANI AI STATULUI ȘI POPORULUI UCRAINEAN

Volodimir Starik

Cu ceva timp în urmă pomeneam de un articol de pe site-ul ucrainean ”Ceas”, în care un anume Volodimir Starik, șef al asociației ”Український Народний Дім в Чернівцях”, (Casa Națională Ucraineană din Cernăuți) se căznește de mama focului să maculeze imaginea fostului primar român al Cernăuților Traian Popovici. El nu uită să arunce cu piatra și în baronul Flondor, numit ”unul dintre principalii inițiatori ai ocupației românești a Bucovinei”, în 1918, și îi atacă pe ”acești dușmani ai statului și poporului ucrainean”.

Revin cu câteva considerații menite a înfățișa realitățile acelor vremuri tulburi.

După abdicarea țarului Nicolae II, naționaliștii ucraineni au desfășurat acțiuni în vederea obținerii autonomiei, ca prim pas spre independența față de Rusia. S-a constituit un parlament (Rada Centrală), care a format un guvern național. În haosul ce a urmat revoluției bolșevice, profitând și de interesul Germaniei de a rupe Ucraina de Rusia, la 25 decembrie 1917, s-a proclamat Republica Populară Ucraineană. Bolșevicii n-au stat nici ei cu mâinile în sân, proclamând Republica Sovietică Socialistă Ucraineană la Harkov, de unde au declanșat o ofensivă, în urma căreia au ocupat Kievul, la sfârșitul lui februarie 1918. Dar, prin tratatul de la Brest-Litovsk, germanii au impus retragerea Armatei Roșii din Ucraina și recunoașterea Republicii Populare… După capitularea din noiembrie 1918, trupele germane s-au retras, Armata Roșie a atacat din nou și a recucerit Kievul, instaurând, la 5 februarie 1919, guvernul (Sovnarkom – Sovietul Comisarilor Poporului) al Republicii Sovietice Ucrainene, condus de aventurierul bulgar Krăstio Stancev, cunoscut ca Hristian Rakovski.

După o activă implicare în mișcările subversive din mai multe state europene, Stancev se  stabilise în Dobrogea, și jucase un rol important în mișcarea social-democrată română, sub numele de Cristian Racovski. În mai 1917 reușise să ajungă în Rusia, devenind unul din leaderii Rumcerod (un fel de guvern sovietic al zonei frontului românesc, al flotei Mării Negre și al regiunii Odesa). Trupele așa-numitei Republici Sovietice Odesa au declanșat o ofensivă menită a ocupa și a bolșeviza proaspăt proclamata Republică Democratică Moldovenească, ceea ce a atras intervenția trupelor române. Cum n-avea stare, Racovski încercase să înjghebeze o armată din simpatizanți bolșevici, foști prizonieri sau dezertori din armata română, și să organizeze un putsch comunist la Iași, în timpul căruia să-l asasineze pe regele Ferdinand. În cele din urmă, Racovski a fost nevoit să retragă trupele sovietice din Basarabia și și-a continuat activitatea în Ucraina, unde devine unul din conducătorii Partidului Comunist Ucrainean, șef al temutei poliții politice Ceka, iar, la 16 ianuarie 1919, Lenin îl numește președinte al guvernului revoluționar provizoriu al muncitorilor și țăranilor din Ucraina. Bolșevic devotat Moscovei, ”sufletul și adevăratul maestru al făuririi Ucrainei sovietice” (după cum aprecia Troțki), Cristian Racovski respingea existența limbii ucrainene, pe motiv că ar fi fost ”o invenție a intelectualilor”. Iar cetățeanul român Cristian Racovski se opunea din toate puterile ideii de făurire a unei Românii Mari, care să reunească românii din toate teritoriile… Ulterior, Racovski și-a modificat opiniile, susținând aspirațiile naționale și economice ale ucrainenilor, ba chiar sprijinind folosirea limbii ucrainene în locul celei ruse. Ceea ce l-a șters, cu siguranță, din lista de dușmani ai statului și poporului ucrainean, a tovarășului Starik…

Mișcări naționaliste au avut loc și în Bucovina, ca urmare a prăbușirii imperiului austro-ungar, proclamându-se Republica Ucraineană de la Kițman` (Cozmeni), care cerea alipirea la Republica de la Kiev. Un alt plan prevedea crearea unui ducat ucrainean cu capitala la Lvov, ce ar fi urmat să fie condus de vărul ultimului împărat austro-ungar, arhiducele Wilhelm de Habsburg. Dar trupele române și poloneze au pătruns în Bucovina, în vara lui 1919, iar Wilhelm a fost arestat de români.

De altfel, ucrainenii, care își proclamaseră câteva republici, au suferit pierderi uriașe în luptele purtate împotriva forțelor poloneze, a albilor  lui Denikin, sau a roșilor. Deh, singuri împotriva tuturor…

Partea interesantă abia acum urmează. Astfel, în vara lui 1919, Polonia propune României ocuparea militară a Ucrainei de catre trupele române si polone, și stabilirea unui protectorat sub egida Societății Națiunilor. Practic, Polonia, care se afla într-o dispută și cu Lituania pentru zona Vilnius, urmărea să reintegreze teritoriile care îi aparținusera înainte de 1772 și să pună bazele unui stat ucrainean puternic, capabil să reziste ofensivei militare și propagandistice a Rusiei Sovietice. Primul ministru Ionel Brătianu a răspuns că România este dispusă să formeze o alianță politico-militară româno-polonă “nu dorește aventura” unei intervenții militare și nici teritorii ucrainene. Spre nemulțumirea mareșalului Piłsudski, guvernul român dorea să sprijine o Ucraină independentă prin stabilirea de raporturi directe cu guvernul de la Kiev (Directoratul).

În primăvara lui 1920, Piłsudski declanșează ofensiva împotriva Armatei Roșii. In paralel, începe negocieri cu Directoratul din Kiev, care au condus la încheierea unui tratat de alianță între cele două țări, în baza căruia multe din atributele suveranității ucrainene (concesionarea porturilor maritime și a transporturilor, controlul direct asupra armatei și al unor ministere etc.) fuseseră cedate Poloniei. În plus, forțele armate ale ”Republicii” ucrainene urmau să lupte alături de cele poloneze împotriva Rusiei Sovietice și a forțelor „roșii” ucrainene. Mai mult, la 7 mai 1920, trupele polone au ocupat Kievul, iar Piłsudski revine cu propunerea de alianță, pentru a “ocupa, împărți și controla” teritoriile ucrainene, pentru că “nimeni nu mai știe ce este acolo”. Și de această dată poziția României a fost fermă: respingerea oricăror planuri de participare a României la conflictele din Răsărit și stoparea negocierilor româno-polone în vederea încheierii alianței bilaterale.

O dată în plus, România respingea ideea cotropirii unor teritorii care nu-i aparținuseră, așa cum se întâmplase de atâtea ori în istorie. Dar, probabil, tovarășul Starik nu cunoaște acest lucru. El știe una și bună: dușmani ai statului și poporului ucrainean, care au ocupat Bucovina.

Nu mai intru în amănunte legate de istoria Moldovei, din care Bucovina face parte, ci am să mă opresc asupra unor date ceva mai recente. Imperiul Austriac anexează Bucovina în ianuarie 1775. Organizați, cum îi știm, austriecii fac urgent un recensământ, potrivit căruia din populația totală a provinciei, 85,33% erau români (hai să le zicem moldoveni, ca să nu sară nici tov. Stati…), 10,66% slavi (polonezi, ruteni și huțuli) și 4% alții. Politica imperială a încurajat imigrarea masivă de germani, polonezi, evrei, unguri și ucraineni (numiți pe atunci ruteni) din Galiția, astfel că pe la 1900 românii nu mai reprezentau decât 40% din populație. Deja, din 1843, limba ruteană fusese recunoscută, pe lângă română, ca ”limba poporului și bisericii bucovinene”… Păi, mă gândesc, ca să nu-l supărăm pe tov. Starik, ca să nu ne considere și pe noi dușmani ai statului și poporului ucrainean, să cerem alipirea la țara mumă, Ucraina, a Rădăuților și Sucevei, a Vetrei Dornei și Câmpulungului, a mănăstirilor (ucrainene, nu?) de la Putna, Voroneț, Sucevița, Humor, Dragomirna…

112!

N-am mai citit de mult aberațiile obsedatului Manțog, care-și zice Mantzy. Dar mi-atrage atenția un amic asupra unei mâzgăleli intitulate ”Cea mai nasoală boală venerică: Timișoara” – AICI.

Bre, eu am luat de multe ori în tărbacă făloșenia goală a cimișorenilor, dar de-aici până la jegoasele rânduri ale panaramei e cale lungă. Manțog nu se dă-n lături… Le varsă… Ca să scrii ”Timișoara e ca păduchii pubieni: te dezgustă chiar dacă n-ai cunoscut-o vreodată”, tre` să fi luat ceva la bord, tre` să fi tras ceva pe nări… Și idiotul kamikaze se lansează într-o analiză tipică lui: ” Deși nimeni nu ar putea spune (cu argumente valide) că între Timișoara și lăței există vreo deosebire oricît de mică, diferența dintre oamenii care au ouă de alienși la păsărică și timișoreni este majoră: primii sînt de obicei rușinați de parazitul pe care-l adăpostesc în boșoalcă, în timp ce timișorenii par, de cele mai multe ori, extrem de mîndri de orașul lor de căcat… bănățenii (cei naturali, uneori chiar și cei adoptați) sînt extrem de proști” Asta o spune gorjeanul ale cărui frustrări de mic provincial par să le depășească pe cele ale cimișorenilor când vorbesc de București…

Ochiul ajer al acestui arbiter elegantiae al presei ce se screme să pară glumeață judecă aspru: ” … Timișoara este un oraș infect chiar și luat separat, fără oamenii care-l populează. Un oraș de cîmpie îmbîcsit și fără Dumnezeu. Fără logică. Fără farmec. Fără armonie a clădirilor. Ici vezi o casă, lîngă ea un bloc, lîngă bloc o poartă, lîngă poartă o firmă și lîngă firmă o spălătorie auto. Totul este dezordonat și urît, de la spațiile verzi neconvingătoare la intersectarea haotică a străduțelor.” O concesie face totuși : ” OK, centrul e oarecum mișto.” Dar nu îndeajuns încât să-i zdruncine convingerile iestetice : ”…luat per total, Craiova (pe care pînă deunăzi îl consideram cel mai urît mare oraș din România) este peste Timișoara cam la orice. Începînd cu curățenia și terminînd cu centrul universitar. ” Lucru care îl face să cujete adânc : ”Serios, de ce se mai duce lumea să facă facultate la Timișoara? De ce nu la Tîrgu Jiu, la Pitești, la Satu Mare sau la Brașov?” Vorba lui Farfuridi : ” Din această dilemă nu puteţi ieşi… Am zis!”

Ei, da să vedeți ce supărare-l cuprinde pe Mantzy că timișorenii, ” acești bărbuleșteni ai vestului”, au rămas cu gândul la concertul Lepei Brena din 1984, de la Timișoara, desigur. Și muzicologul Mantzy ne iesplică doct cine era Lepa Brena: ” O manelistă, desigur. Daaar… o manelistă străină! …Și i-a făcut pe mîndrii timișoreni să-și rupă bașcheții și flecurile dansînd îndrăcit pe muzică populară sîrbească.” Deci, în accepția kamikaziană, muzica populară sârbească=manele! Din nou, adââânc…

Acu`, nu-i vorbă, și comentariile cimișorenilor (acești kamikaze ai vestului, ca să-l parafrazez pe Manțog) la clipul Lepei sunt la fel de imbecile, în nota cunoscută: ” tot timpul am fost mai aproape de sarbi, de nemti, de unguri, mai putin de tiganimea din bucale si sud… Dovada ca Timisoara a fost o exceptie si va fi o exceptie… nu avem nimic in comun cu bucurestenii si sudistii.” Bre, acilea aș cam fi de acord : nici eu n-am nimic în comun cu de-alde ăștia…

Finalul Manțogului e apocaliptic : ”Păi, să nu dai foc la mizeria aia de oraș cînd vezi de astea? Nu, nu vă speriați, nu trebuie să faceți mai întîi niște ziduri ca să fiți siguri că vor arde și locuitorii. Oricum sînt atît de proști și de legați de glia bănățeană încît vor rămîne acolo și după ce incediul va fi pornit. Vor arde cu toții cîntînd hituri din Lepa Brena cu mîna la inimă pînă-n ultima clipă, ca căpitanu de pe Titanic. Cu mențiunea că Titanicul avea, totuși, o suprafață de circa două ori mai mare decît Timișoara.” E clar, omu-i incurabil. Mai lipsea să scrie că se crede Nero… Aștept și comparația Titanic – Motru…

 Și. ca să dea greutate eseului său, coprofagul publică și un așa zis interview ( AICI ) cu un cimișorean, care face praf ideea revoluției izbucnite în decembrie 1989. Acilea chiar că m-a lăsat fără grai. Deh, dacă n-a găsit un nenea doftoru` care să-i vină de hac bubei de sub scufiță…

CU CIOARA VOPSITĂ

Fanul telenovelei corsicane o ține langa cu ”echipele comuniste”. Ați ghicit, Dinamo și Steaua.

La vârsta lui, prinzând ani buni din perioada peceristă a României, crescut și educat în școlile ”comuniste”, lăsând naibii sticla și prafurile, stâlpul crâșmei corsicane ar putea să aibă un pic de bun simț, să lase spășit capul  și să țină ciocu` mic. Că doar e fan al echipei înființată în 1923 de bolșevicii de la ”Grivița”, vajnica propagandistă a blocului de partide de sub tutela PCR, la alegerile din 1946. Adică, pe când nu existau cele două echipe ce-i dau coșmaruri…

În caz că a uitat cum a fost cu comunismul, să-i facem un ”curs scurt”, deosebit de cel obligatoriu în anii sovietizării României.

* * *

Până la sfârșitul anilor `80, URSS și țările est-europene au fost conduse de partide comuniste, credincioase învățăturii marxiste, dedicate instaurării societății comuniste în întreaga lume. Mijloacele de producție erau proprietate publică, a întregului popor, condus de infailibilul partid comunist. Unic. Care nu admitea idei contrare dogmei… Mijloacele de producție  nu puteau fi folosite în scopul câștigurilor personale, egoiste, ca în capitalismul bazat pe exploatarea celorlalți. Statul încă exista, iar oamenii ”primeau” în raport cu munca prestată. Ehei, dar ăsta era doar începutul. Țelul era societatea comunistă, care să unească întregul popor muncitor, făcând inutilă existența statului. Iar dezvoltarea continuă a poporului, pe baza progresului continuu al științei și tehnicii, avea să ducă în cele din urmă la visul de aur al omenirii: de la fiecare după posibiltăți, fiecăruia după necesități. Adică, mobilizați de înalta conștiință socialistă, muncitorii (cu brațul sau cu mintea…) aveau să dea totul din ei, muncind pe brânci, și să împartă roadele muncii lor cu cei mai puțini capabili. Situație considerată, în ciuda inegalităților, complexității și contradicțiilor, drept inevitabilă. Așa că, în 1961, excentricul conducător al URSS, Nikita Hrușciov, stabilea un grafic al stabilirii societății comuniste, eșalonat pe 20 de ani. Mai întâi, până la sfârșitul anilor `60, producția pe cap de locuitor o va depăși pe cea a SUA! Munca fizică grea va dispărea, poporul sovietic va scăpa de greutăți și va avea cea mai scurtă zi de lucru din lume… În deceniul următor se va revărsa cornul abundenței peste narodul savietic, urmând ca societatea comunistă să fie pe deplin instaurată. ”Partidul proclamă solemn: generația de azi a poporului sovietic va trăi în comunism!” Ce s-a ales de toate astea? Praf și pulbere… Vorbe goale, fără acoperire… De vină sunt ceilalți, asupritorii, exploatatorii… Care le-au dat la cap și nu i-au lăsat să se afirme.

* * *

Similarități frapante cu discursul repetat la nesfârșit de flașneta gâjâită a fanilor echipei înființate în 1923 de bolșevicii de la ”Grivița”, vajnica propagandistă a blocului de partide de sub tutela PCR, la alegerile din 1946. Echipa finanțată de fostul leader utecist…

Născut la Tășnad, în 1953, ajunge președintele organizației studenților comuniști a Facultații de Educație Fizică și Sport din Oradea. În 1979, UASCR îl trimite la București. În anul următor e ales șeful Comisiei de sport și turism din UASCR. În 1981, coordonează organizarea Universiadei de la București, cel mai important eveniment sportiv internațional care are loc în România ceaușistă. Drept mulțumire, e numit șeful delegației române la Universiada de iarnă de la Edmonton. În 1987, participă la Universiada de la Seul, Coreea de Sud. Ca reprezentant al României în IUS (International University Sports), prin poziția pe care o avea, a cunoscut businessmeni locali, care îi vor înlesni relația de afaceri cu grupul Samsung, începută imediat după revoluție. Cornul abundenței se dovedea, în cele din urmă, capitalist… Propagandistul devenea astfel antreprenor. Și ce echipă putea să-i fie mai apropiată decât cea înființată în 1923 de bolșevicii de la ”Grivița”, vajnica propagandistă a blocului de partide de sub tutela PCR, la alegerile din 1946?… Devenită și ea, ca și patronul, ”anti-comunistă”… Umblând cu cioara vopsită…

TELENOVELE

Suntem bombardați cu tot felul de seriale mai mult sau mai puțin siropoase, cărora îndeobște le zicem telenovele. Majoritatea sud-americane, dar și soap-operas americane, umplu cu zeci, sute sau mii de episoade programele tuturor  televiziunilor. În ultima vreme s-au înmulțit K-dramele coreene, sau creațiile chinezești, indiene sau turcești. Bineînțeles, moda a fost preluată și au apărut telenovele românești, care n-au pierdut prilejul de a ne vârî în ochi prost-gustul, tembelismul agresiv și sub-cultura corsicană… Nu mă pot uita la așa ceva, dar știu mulți cu oareșce pretenții care nu scapă niciun episod al vreunui spanac de-ăsta. În schimb, ca și mulți dintre voi, sunt fascinat de telenovelele din jurul amărâtului nostru fotbal , de personajele care se bălăcăresc pe toate ecranele, mai ales Nașu` și Finu`, Elefantu`, Avaru` sau Agricultoru`. Spectacolul grotesc pe care ni-l oferă aceste caricaturi bate orice telenovelă…

Pauzele dintre sezoane, când mâzgălicii nu prea mai au ce scrie, sunt cele mai pline în ”evenimente”. Goana după racolarea de noi jucători e descrisă zi de zi, orice considerații pur tehnice, referitoare la valoarea jucătorului, sau la utilitatea lui în cadrul noii echipe  pălind în fața descrierilor ”pasionante” ale deturnării unuia sau altuia, ale sumelor vehiculate în jurul transferurilor unor jucători mai mereu umflați cu pompa, ale jihadului în familie, lupte intestine ce se termină cu ”pupat piața endependenți”.

Și, ca și în cazul telenovelelor, unii nu scapă niciun episod al burzuluirii pseudo-gechicenilor și participă pătimași la conflicte, aducându-mi în minte cuvintele lui (cine altul decât el?) Caragiale: ” fruntea mea îmi arde, tâmplele-mi se bat, sufer peste poate, parcă sunt turbat.” În timp ce actorii principali, Nașu` și Finu`, Avaru` și ceilalți, se spurcă sau se pupă, iar cei după care sufără ”turbații”, își schimbă tricourile și simpatiile după cum bate vântul și după cum cresc conturile. Iar noi așteptăm spectacolul. Telenovela care nu se mai termină. În care se bate apa în piuă zi de zi. Fără rost… Muzica! Muzica!

CÂTEVA ȘTIRI LA ÎNTOARCERE

Tre` să recunosc că m-am amuzat zilele astea urmărind circul patronilor și al transferurilor, al declarațiilor bombastice și al duelurilor verbale spumoase…

Te-am spart, finule!

GgB își continuă imperturbabil recitalul, colecționând tot felul de vedete, cu siguranță neținând seama de părerea sau dorințele lui Ilie Stan. Cât de utili vor fi noii veniți, asta rămâne de văzut. Pentru că buba nu e în băgatu` banilor, creditare sau ba. Treaba e că, deși e limpede că GgB investește cel mai mult, rezultatele sunt minore, atâta vreme cât atotștiutorul războinic al lu` Minnie își vâră nasu-n toate cele, bramburind totul mai rău decât cel mai înverșunat dușman al Stelei… E cineva care să creadă că Messi ar putea face ceva la Steaua?

Așadar, noii veniți sunt duo Kiki (Kipciu și Kirikeș), dar și Dănănae și Pârvulescu, toți vedete în echipe mici, fără pretenții și, implicit, fără tensiuni permanente. Cum or reuși să reziste presiunii haoticului patron? Habar n-am, da` ușor n-o să le fie… Doar o serie de rezultate bune ar putea fi soluția.

Oricum, furia dementă din postările fanilor dinamoviști, care s-au văzut fără marea speranță cu sânge alb-roșu, face toți banii. Dinamomania a reușit să ia caimacul, făcând să pălească frământările de pe fzr, unde se fac și se desfac contracte, se vehiculează tot felul de nume cu care-i amăgește cel ce acu` vinde, acu` ba, acu` se vaită că se scufundă planeta, acu` delirează cu gândul la event…

Să trăiască dom` premare

Dar cel mai mult mi-a plăcut schimbul de replici între moș Hizo și junele Edi… Rozându-și unghiile de furie că n-a prins primăvara europeană, nea Viorel s-a stropșit aiurea: ”Steaua e ridicată în slăvi, deşi cinstit vă spun, cu Maccabi şi Larnaca noi jucăm de obicei în stagiile de pregătire. Mă enervez dacă nu le dăm de la trei-patru goluri în sus.” Remarcabil răspunsul juniorului Iordănescu: “Aşa e, are dreptate! Şi eu m-aş enerva să mă bată o echipă din Elveţia fără drept de apel. […] Sperăm ca în viitor să reuşim şi noi trei-patru goluri cu AEK şi Maccabi în pregătire. Momentan am reuşit doar să le eliminăm din Europa League“. La ultima frază am râs de m-am spart…

Și o ultimă știre, de data asta din afara sportului: Iri candidează la primărie. După europarlamentari ca GgB și EBA, după partidu` poporului manelizat și viitoru` președinte, domnu` Dan, asta ne mai lipsea: Iri Primar!!! Și o să uităm că am avut un premier ca Boc…

I`M BACK!

Bălgarski merțedes

Cred că v-am mai spus, sărbătorile majore – Paștele, Crăciunul, Anul Nou  – prefer să le fac într-o casă de creștin. Numai că anul ăsta am încălcat obiceiul. Hotărâsem să întâmpin noul an cu niște prieteni la ”Hard Rock Café”, în Herăstrău. Cum ne-a plăcut ultima petrecere acolo, i-am rugat pe cei de acolo să-mi trimită oferta de Revelion. Surprise-surprise: 600 de lei! Bre, poate n-ar fi chiar atât de mult, dar cei de-acolo se fandosesc când e vorba de mâncare, ori revelionu-i revelion, nu? Ca să nu mai vorbim de băuturică…

Unul câte unul au renunțat amicii, așa că am luat hotărârea să mă mut la pretinii mei de peste Dunăre. Balcik, ”Regina Maria” sau ”Mistral”, nu? Numai că, se pare, că nu-s singurul căruia îi place zona, așa că am avut neplăcuta surpriză să nu mai găsesc locuri. Așa că am ajuns la ”Elit”, hotel decent, dar situat lângă intrarea la ”Dvoreța”, parcul reginei Maria…

Cascada din parcul Reginei

De parcă n-ar fi fost de ajuns, am avut ghinion și cu deplasarea. Cu microbuzul… Păi, bre, ciolanele mele au nevoie de loc berechet, iar lipsa de spațiu a făcut să-mi țin cojocul în poală! În plus, atâta s-a câcâit șoferul pe drum, așa că am ajuns după peste șase ore. La hotel, altă dandana: superbul complex care începuse să se construiască alături era tot neterminat, așa că aveam o priveliște dezolantă pe fereastră. No problem, tragem draperia și uităm… Da-n cameră e frig, deși caloriferul duduie. Deh, i-a luat o zi să ne dea temperatura optimă.

Ne-am mai liniștit după plimbarea pe țărm și, mai ales, după masa de la ”Francis Drake”, începută cu o muskatova și continuată cu excelentele produse pe care le știam: supă de pește, rechin și calamari pane. Am băut o bere ciudată. I-am cerut flăcăului ”tămna bira”, adică brună, iar el mi-a adus o sticlă foarte frumoasă, cu o etichetă impecabilă. Culoarea băuturii era mai mult… rapidistă, bătând spre vișiniu. Iar gustul nu-l mai întâlnisem până atunci. Ia să vedem ce scrie pe etichetă… Cică ”Rezerva 2011”. Eu știam că astea cu ”reserve” sunt la vinuri, nu la bere, așa că am rămas mască. Și mi s-a lungit fața când am citit că are… aromă de fructe de pădure!!!  Așa că am dat-o pe-o sticlă de Mavrud de Assenovgrad. Roșu, că eu nu pot să beau alb nici la pește…

Balcikul e trist iarna. În afară de țărm, unde marea îți atrage privirile și nu mai ai nevoie de altceva, restul e gol, murdar, neîngrijit. Deh, extrasezon… Pe străzi, ca la noi, haite de câini, pisici, dar și… măgari… Nu erau deschise decât câteva hoteluri, dar toate erau pline cu români. Noroc că erau deschise restaurantele mele preferate – pe lângă ”Francis Drake”, ”El Simpatico” sau cel de la hotelul ”Regina Maria”. La ”El Simpatico” am mâncat o friptură de vită de nota 10, iar la ”Regina Maria” niște fructe de mare și o saramură pe cinste.

Maidanezi

La hotelul nostru, micul dejun era OK, dar în prima dimineață am luat o plasă de zile mari. Am pus un strop de lapte, peste care am pus cafea. Așa am crezut când am apăsat pe ”cappuccino”. Era… ceai. Îl întreb p-un bulgar ce-are drăcia. ”Păi, doar primul buton e cafea, restul sunt pentru ceai.” Chit că pe fiecare buton scria ”coffee”…

Petrecerea de Revelion a cam fost un fiasco. Lumea s-a distrat de minune, s-au zbânțuit în draci. Nevastă-mea, care-i în stare să danseze și dacă-i cântă GgB, le-a luat maul, chit că patronii veniseră cu două parașute locale ce făceau cinste Bulgariei. Una era leită Cher, dar era cu vreo 10-15 centimetri mai înaltă, iar cealaltă a tras un dans turcesc cocoțată pe-un scaun de aplaudau românașii mai abitir ca galeria corsicană… Pentru mine, însă,  n-a fost deloc bine. DJ-ul anunța ”rumeniăn miuzic” și mă asasina cu Guță și Salam. În cel mai bun caz, Ozone sau Zdob și Zdub. Vedeta locului e… Costi Ioniță, care a spart piața bulgară cu melodiile lui pe ritmuri de ”cealga”. Cealga e maneaua bulgărească. Spre deosebire de lălăielile cu inflexiuni țigănești ale lui Minune&co., cealga e un fel de prelucrare de muzică tradițională bulgărească, cu accente turcești, arăbești sau grecești și e cântată de băieți arătoși și fete frumoase, deci e mai acceptabilă. Spre cinstea lui Costi, cântecele sunt cântate în bulgărește, dar multe au refrene sau strigături în… românește. N-am apucat să dansez decât de vreo 3-4 ori, când a mai picat câte-un rock. În schimb, m-am scos în seara următoare… L-am luat la sentiment pe DJ și i-am zis: ”Bre, măcar pune de-alea de-ale voastre de pe vremea când se făcea muzică. Și bagă niște rock-uri pentru moșu`…” Mai întâi m-a cinstit cu o melodie din anii `80 a unei formații de-a lor, FSB, un blues nostalgic, care se cântă la întrunirile de X ani de la terminarea studiilor, apoi am dat-o pe twist și rock ca-n vremurile bune… Patronu`  a fost super încântat și a venit la masa noastră cu o sticlă de whisky și una de Cola. ”Păi, suntem în Bulgaria și bem americănește? Adu, bre, o muskatova...” Zis și făcut! Trăiască pretinia româno-bulgară…

Și-a venit vremea de întors acasă. Surprinzător de liber drumul, dar iar m-am chinuit în microbuz. Ei, tot acasă-i mai bine… Tolănit în fotoliu, cu cuburile înotând în paharul cu băuturică. Numa` că, hop, sună telefonu`. La treabă, că-i bai mare! Noroc că lucrările se pot face și de-acasă, așa că nu mi s-a simțit prea mult lipsa în astea două zile. Totul a mers uns…

OBA

Un alt excelent film de război – ” Ōba, the Last Sam Murray” (na, iar am scris greșit! ” Ōba, the Last Samurai” trebuia…), este ecranizarea unor fapte reale, petrecute în timpul ultimului război mondial, pe fundalul sângeroaselor lupte duse pentru cucerirea insulei Saipan, din grupul Marianelor. Este o coproducție japono-americană, iar titlul ei în japoneză este ” Taiheiyō no kiseki –fokksu to yobareta otoko”, ceea ce înseamnă “Miracol în Pacific: Omul căruia îi spuneau Vulpea” . pentru că eroul principal este căpitanul Sakae Ōba, poreclit de americani ”the Fox”.

Povestea este simplă. După lupte grele, americanii cuceresc insula, dar un mic grup de militari japonezi, conduși de căpitanul Ōba, continuă să reziste și după capitularea anunțată de Împărat. Ei sunt însoțiți și de vreo 200 de civili, care au refuzat să se predea și să fie internați în lagăre. Este de fapt ciocnirea între două culturi. Japonezii sunt animați de sentimentul devotamentului  necondiționat, de codul samurailor ce preferă moartea dezonoarei. Comandantul trupelor japoneze și ofițerii superiori comit seppukku înaintea luptei decisive, un act imposibil de înțeles pentru  american. Căpitanul Lewis, care studiase doi ani în Japonia, vorbea limba și se apropiase de mentalitatea niponă îi explică superiorului său, colonelul Pollard  (jucat de Daniel Baldwin) : ”Japonezii pun mare preț pe loialitatea față de stăpân. Dacă ar fi luați prizonieri, ar trebui ca, prin comportarea lor, să-și slujească noul stăpân, cu aceeași loialitate. Ceea ce ar însemna să își trădeze împăratul, așa că aleg să moară.” La care colonelul nu poate reacționa decât ca un yankeu autentic: ”Acu`, dacă japonezii ăștia vor să moară, aș fi mai mult decât fericit să le fac pe plac. Onorabil sau ba. Nu vreau decât să termin războiul ăsta. Clar?”

Războiul de guerrilla al lui Ōba nu are sorți de izbândă, asta e limpede, iar filmul urmărește modul în care cele două părți încearcă găsirea unei soluții satisfăcătoare pentru toți.

Spre final, Ōba acceptă o întâlnire cu Lewis, care îi spune: ”Ați luptat cu onoare. Dar războiul s-a terminat, nu mai suntem dușmani. Ōba-san, haideți să ne întoarcem în Japonia” Răspunsul lui Ōba e cel al unui samurai: ”Nu ne vom preda. Și nici nu intenționăm să coborâm de pe munte. Totuși… Doctrina militară imperială impune supunere absolută față de superiori.” Și el le anunță oamenilor săi hotărârea: ” Sunt mândru că am luptat alături de voi, adevărați bărbați japonezi, animați de spirtul Bushido. Astăzi, prin ordinul Împăratului, vom termina războiul. Dar îl vom termina ca soldați neînvinși ai Japoniei.”

Și mica trupă a lui Ōba coboară cântând, mărșăluind demn, cu steagul Soarelui Răsare fluturând mândru. Iar ceremonia predării katana-ei e impresionantă. Pe 1 decembrie 1945, după 512 zile de lupte, războiul se sfârșea pentru căpitanul Sakae Ōba și armata sa de 47 de ostași…

Ōba e jucat impecabil de un actor pe care nu l-am mai văzut până acum, Yutaka Takenouchi, aflu că e mare vedetă de seriale de televiziune. Asprimea militarului este dublată de o sensibilitate reliefată de relația cu tânăra și impulsiva infirmieră Aono sau cu matura și delicata Okuno. În general, filmul e bine jucat de cele două echipe – cea japoneză și cea americană -, rezultatul combinației e foarte reușit, iar peisajul joacă și el un rol important.

Un film remarcabil, iar despre Sakae Ōba puteți citi AICI.

CONTURI BLOCATE?

Nu, nu e ce credeți. E simbolul… Corvinului Hunedoara. Știți, Corvin, Corvus etc…

Și, totuși, ceva-ceva tot are legătură cu… ceilalți.  E vorba de străvechiul caz Lobonț, de pe urma căruia Rapidul ar fi trebuit să achite 900.000 de euro hunedorenilor. Ceea ce n-au făcut. Deh, Copos are arici la buzunar. Iar planeta…

Și, iată, președintele clubului Corvinul, Mircea Alic, anunță:  “Avocatii nostri au facut plangere la ANAF si in urma analizarii cazului acestia au trimis clubului Rapid o instiintare prin care sunt anuntati ca le-au fost blocate conturile pana la achitarea datoriei fata de Corvinul”.

Frumos cadou de Crăciun…

PRETENȚII

Fără îndoială, Wesley e unul dintre cei mai buni jucători ai campionatului nostru. Împreună cu Adailton și Sânmărtean a reușit să aducă Vasluiul printre echipele cu pretenții. Ambițiosul Porumboiu îi plătește regește pe cei ce-i hrănesc iluzia că e printre granzi. Dar eșecurile acestui an au făcut să-l cuprindă dezamăgirea … Eliminare din Europa, locul 7 în campionat, la 10 puncte de leader și meciul din sferturile Cupei României amânat pe 15 martie. Dar adversară e Oțelul…

”Vom modifica salariile jucătorilor pentru că plătim performanţa, iar aceasta nu există. Locul 7 nu înseamnă performanţă!”, a spus Porumboiu. În plus, a anunțat că, din retur, nu mai are de gând să finanţeze suplimentar echipa.  Iar la vară… La vară va lăsa totul baltă: ”…mă retrag din Liga I! Aici nu eşti respectat!” Și Porumboiu a decis să scape de cei plătiți cu salarii uriașe. Cap de listă e Wesley, pe care și-l dorește alt dezamăgit, GgB. Numai că un salariu de, zice-se, 450.000 de euro nu e pe placul boss-ului stelist. În primul rând ar arunca vestiarul în aer, pentru că diferența față de salariile celorlalți ar fi mult prea mare…

Dar Wesley nu cedează. Omul are pretenții: același salariu, plus 225.000 prima de instalare… Și bomboana pe colivă: ”Inedită este şi clauza pe care Wesley vrea să o includă în înţelegerea cu Steaua: în cazul în care va fi criticat public de către GgB, contractul urmează să fie încheiat imediat”.

Acu`, ce să zic, Wesley joacă tare. Dar mă întreb: cine i-ar putea satisface aceste pretenții? Și, mai ales, pentru ce? Pentru că, dacă-mi amintesc bine, n-a prea suflat în meciul cu Steaua… Și nu numai în acel meci… În plus, incontestabilele vedete ale echipelor mici nu se impun totdeauna la echipe unde diferența de valoare nu mai este aceeași. Cazul lotul Urziceni, sau al fraților Costea, de exemplu, l-ar putea face pe GgB să se gândească mai bine înainte de a accepta o iluzorie creștere în valoare a echipei… Iar Wesley ar putea să-și găsească sursa de venituri grase în spațiul ex-sovietic, în Coreea sau China. Dacă l-o fi remarcat cineva la obscura echipă moldoveană…

POZELE ZILEI

Fraților, am învins! Dictatorul a fugit! S-a găsit cine să-i dea leu`!!

AL NOSTRU, DINTRE NOI, PENTRU NOI!!!

BREAKING NEWS! Tristețe mare pe FZR… He`s back!!!

“George Coposa anunţat azi că nu mai vinde Rapidul, după ce i-a fost aprobat un credit de 1 leu, bani pe care îi va returna în următorii 15 ani. “Sunt fericit să anunţ că am obţinut leul de care avem nevoie ca să menţin Rapidul pe linia de plutire. Speram să plătesc creditul în 25 de ani, dar sunt mulţumit şi cu ratele întinse pe 15 ani”, a anunţat Copos pe blogul personal.

Aprobarea creditului era practic ultima speranţă a patronului rapidist, mai ales că absolut nimeni nu i-a oferit leul pe care l-a pretins acum câteva zile în schimbul Rapidului. Numele băncii nu a fost făcut public, însă Copos a lăsat să se înţeleagă că este vorba de un puternic grup bancar din Elveţia. Asta cu atât mai mult cu cât creditul este în franci elveţieni, echivalentul unui leu românesc.

Entuziasmat peste măsură de aprobarea creditului, Copos a promis că, după ce va termina de plătit creditul de 1 leu proaspăt primit, va face un alt credit, tot de 1 leu, urmând ca toţi banii să fie folosiţi într-o campanie de transferuri fără precedent.”, scriu, cu mult umor, băieţii de la TimesNewRoman.