Nu știu câți au auzit de o țară numită Sakartvelo. Probabil nimeni. E vorba de țara pe care eu am cunoscut-o drept Gruzia, ca apoi să fie numită Georgia. E una din țările Caucazului, regiune de munte, cu oameni aspri și iuți la mânie. Tata obișnuia să-mi spună că fără gruzini n-aș fi existat. Pentru că, adormit în tranșeele unde se pregătea bătălia Stalingradului, tata fusese făcut prizonier și se trezise cu tălpile degerate, într-o căruță lângă străjuită de călăreți sovietici. Faimoșii călăreți gruzini, cu căciuli înalte de blană, mantale îmblănite, sprijinite pe umeri de un suport de lemn. Cartușierele la piept, spada la șold, mustața neagră și privirile crunte completau portretul acestor războinici cărora li se dusese faima … Gruzin ca Stalin, gruzin ca Beria, gruzin ca Ordjonikidze, unul din creatorii Ceka, cel care condusese invazia Armatei Roșii asupra Republicii Democratice Georgiene și proclamarea Republicii Sovietice, încorporată apoi în viitoarea Uniune Sovietică…
Discursul secret al lui Hrușciov la cel de-al XX-lea congres al PCUS, din februarie 1956, prin care se demascau crimele lui Stalin n-au picat bine gruzinilor, mândri de compatriotul lor. Iar denigrarea ”marelui fiu al poporului sakartvel” părea o jignire impardonabilă din partea rușilor. În martie se împlineau trei ani de la moartea lui Stalin, așa că grupuri de tineri s-au adunat la un monument al lui Stalin, pentru a-l comemora. Unul din ei s-a cățărat pe monument, a tras un gât dintr-o sticlă de vin, apoi a făcut-o țăndări, strigând: ”Așa să pățească toți dușmanii lui Stalin!”. Demonstrațiile s-au extins, profitându-se de confuzia autorităților.
Dacă, inițial, protestatarii cereau denunțarea raportului lui Hrușciov, demiterea lui, promovarea unor gruzini, printre care și fiul lui Stalin, Vasili, în CC, ulterior au apărut și manifeste ce chemau la desprinderea de URSS. Trupe sovietice, ne-gruzine, au fost trimise pentru potolirea demonstranților, acuzați că, beți și înarmați, jefuiau orașul, atacau rușii și armenii, plănuiau cucerirea clădirii guvernului… O delegație trimisă pentru a prezenta revendicările demonstranților a fost arestată, așa că mulțimea a luat cu asalt clădirea. Trupele au deschis focul, au intervenit tancurile. Sute de morți și răniți, arestați, ulterior deportați în Siberia…
Revolta a amplificat sentimentele anti-sovietice și renașterea naționalismului gruzin, noua generație de disidenți contribuind la lupta pentru independență din anii 80`. Printre ei se afla și Zviad Gamsahurdia, primul președinte al viitoarei republici independente a Georgiei. Pe 9 aprilie 1989, o manifestație naționalistă a fost înăbușită în sânge de trupele rusești. 20 de victime, dintre care 19 femei… Peste doi ani, la 31 martie 1991, referendumul georgian, la care au participat peste 90% dintre cei cu drept de vot, a decis: 99% au fost pentru independența țării, proclamată chiar pe 9 aprilie, ziua comemorării tragediei din 1989.
Independența n-a adus liniștea. Președintele Gamsahurdia a anunțat intenția Georgiei de a-și extinde autoritatea asupra Abhaziei și Oseției de Sud, regiuni autonome ale fostei URSS. Oseția de Nord făcea parte din Georgia. O lovitură de stat, declanșată la 22 decembrie 1991, a dus la răsturnarea lui Gamsahurdia și la un război civil ce a durat până în 1995. Fostul ministru de externe al URSS, Edvard Șevarnadze, s-a reîntors în Georgia și a fost ales președinte la sfârșitul lui 1995. Avea să supraviețuiască unor atentate puse la cale de simpatizanții lui Gamsahurdia, dar și de ruși… Conflictele fără sfârșit din cele două regiuni separatiste, Oseția de Sud și Abhazia, aveau să ducă la moartea a circa 10000 de persoane. Sprijinite de Rusia, cele două regiuni au obținut o independență de facto față de Georgia. O adevărată epurare etnică a avut loc, sute de mii de oameni – georgieni, osetini, abhazieni – fiind nevoiți să-și părăsească locurile natale.
Șevardnadze a fost reales președinte în 2000, dar a fost răsturnat în 2003 de ”Revoluția trandafirilor”, condusă, printre alții de Miheil Saakașvili, un charismatic tânăr cu studii în SUA și Franța. Georgia a intensificat eforturile de a se întări din punct de vedere economic și militar. Relațiile cu Rusia s-au deteriorat, în urma acuzațiilor de sprijinire a insurgenților. Dornic de a fi admis în NATO și în Comunitatea Europeană, pro-occidentalul Saakașvili a aprobat prezența de trupe georgiene în Irak, Kosovo și Afganistan. Lui i se reproșează de către americani ”mișcările riscante”, care au luat SUA prin surprindere, expunându-le din punct de vedere diplomatic.
În mai 2005, George W. Bush a vizitat Georgia și a ținut o cuvântare în fața unei mulțimi entuziaste, la Tbilisi, când un etnic armean a aruncat o grenadă spre locul unde se aflau cei doi leaderi. Grenada a căzut la vreo 20 de metri distanță și n-a a explodat.
Saakașvili a fost reales președinte în 2008 și, în ciuda unei întâlniri cu Putin, ce părea să lămurească problemele dintre cele două state, conflictul cu Oseția a reizbucnit cu furie, în august. După ciocnirile dintre forțe militare georgiene și sud-osetine, în august 2004, Georgia propusese acordarea unei largi autonomii celor două regiuni, dar în cadrul statului georgian. Având sprijinul Rusiei, secesioniștii au respins propunerile, cerând independența deplină. Pacea era garantată de ”căști albastre” rusești și georgiene. În noaptea de 7 spre 8 august 2008, georgienii, sub pretextul că răspundea unor provocări de la graniță, soldate cu atacarea satelor și ”căștilor albastre”, a lansat o puternică ofensivă militară, sprijinită de tancuri și aviație, cucerind capitala Țhinvali. Rusia a contraatacat, trimițându-și trupe, aviație și parașutiști într-o ”intervenție umanitară, menită a instaura pacea”… Care intervenție a continuat și pe teritoriul propriu-zis al Georgiei, capturându-se câteva orașe, printre care și Gori, locul natal al lui Stalin. Ulterior, rușii și-au retras trupele, deși se pare că nu din toate zonele ocupate. Deh, vechiurile obiceiuri se uită greu…
Intervenția Rusiei a fost criticată de SUA, Marea Britanie, Suedia, Polonia, țările baltice și… România. Președintele George W. Bush a avertizat că ”Teroarea și intimidarea nu sunt mijloace acceptabile pentru politica externă în secolul XXI”, existând idea unei intervenții americane în sprijinul Georgiei, înlocuită de trimiterea de ajutoare umanitare.
Uniunea Europeană a stabilit că războiul a început prin atacul Georgiei, ”nejustificat de legislația internațională”, dar, deși Rusia era îndreptățită să riposteze, reacția a fost disproporționată și, pe alocuri, ilegală. Nu s-au găsit dovezi de epurare etnică din partea georgienilor, dar s-a confirmat că milițiile osetine au expulzat georgieni, fără ca rușii să se opună.
Dacă țările occidentale au evitat să numească un vinovat, președintele Belarusului, Lukașenko (se putea altfel?), a numit acțiunea rusă ”calmă, înțeleaptă și minunată”, oferindu-se să primeacă 2000 de copii osetini în școli din Belarus.
Rusia a recunoscut independența Oseției de Sud și a Abhaziei, ca ”unica posibilitate de a salva vieți omenești”, dar numărul țărilor care i s-au alăturat e insignifiant. Nu puteau lipsi Venezuela și Nicaragua, iar Lukașenko a renunțat, în urma presiunilor UE, care l-a avertizat că-și periclitează eforturile de aderare… Celelalte țări care au recunoscut independența sunt Nauru, Vanuatu și Tuvalu ( !!!), plus auto-declaratele Transnistria și Nagorno-Karabah( !?!). Pare comic… Totuși, e de luat în seamă o declarație a lui Medvedev : ”țările occidentale s-au grăbit să recunoască declarația ilegală de independență a Kosovo față de Iugoslavia. Cum să le spunem abhazienilor și osetinilor că ceea ce a fost bun pentru albanezii din Kosovo nu e valabil și pentru ei …”
* * *
Tulburările etnice din fosta Uniune Sovietică par să fi atras o oarecare nostalgie după vremurile ”Marii Uniuni”. Poate și ăsta e motivul prăbușirii în sondaje al atât de îndrăgitului, la un moment dat, Mihail Gorbaciov…
O introducere poate prea lungă, dar poate că nu sunteți familiarizați cu situația din Caucaz. De aceea, un film ca ”Olimpius Inferno” ar părea un simplu film de acțiune, ușor forțat și destul de neverosimil. E povestea războiului din august 2008, din perspectivă rusă.
Un tânăr rus, emigrat în SUA în copilărie, se întoarce după ani pentru a studia… un fluture, Olimpius Inferno. Își aduce o grămadă de echipament electronic pentru a filma zborul fluturelui, care n-avea alt loc unde să-și desfășoare activitatea decât în Oseția de Sud. Mișa, devenit Mike, are o logodnică în SUA, dar aici e însoțit de o fostă colegă de școală, ce fusese îndrăgostită de el. Georgienii cei răi sunt puși pe invadat pașnicul popor osetin în cel mai pur stil nazist. Dacă regizorul i-ar fi îmbrăcat în uniforme germane și ar fi mutat acțiunea în 1940-45, am mai fi bifat un episod al Marelui Război pentru Apărarea Patriei. Una din camerele de luat vederi pusă să urmărească zborul Olimpius-ului filmează o coloană georgiană de tancuri ce invadează Oseția. Totul e salvat pe un hard-disk, după care începe urmărirea celor doi de către maleficul securist (sau cum i-or zice ei) georgian. Filmări destul de reușite, dar totul e destul de previzibil. Hard-disk-ul e capturat, dar istețul nostru ruso-american apucă să transfere imaginile pe laptop. Fata e rănită, el pleacă în SUA, dar își dă seama că iubirea lui a rămas în Rusia natală, așa că se reîntoarce. Aplauze furtunoase în sală, probabil…
După cum v-am spus, filmul pare subțirel, deși e bine filmat. Dar, făcând abstracție de trama amoroasă, conflictul armat e cel care merită urmărit. Televiziunea americană sprijină, bineînțeles, varianta agresiunii ruse și își manipulează spectatorii fără pic de remușcări. Dar noroc că noi am văzut că georgienii sunt singurii vinovați, nu? Ei, bine, există și un alt film despre acest eveniment, realizat de americani – ”5 Days of War”, cu un ziarist și un cameraman americani, însoțiți de un georgian, prinși în vâltoarea conflictului. Cum distribuția îi cuprinde și pe Val Kilmer, dar și pe Andy Garcia în rolul lui Saakașvili, filmul promite o abordare ceva mai serioasă. Totul e pregătit, timp să fie…