Citesc în „Evenimentul zilei” o poveste ce seamănă teribil cu cele prin care a trecut tata…

Ca şi eroul celor descrise in ziar, şi el a fost atras de ideile naţionaliste ale legionarilor. Şi, militar fiind, urmând sfatul şefului Legiunii de a demasca faptele de corupţie, a făcut un raport împotriva matrapazlâcurilor la care se deda comandantul unităţii sale: vămuirea hranei trupei, afaceri cu uniforme, lenjerie de corp etc. Urmarea: muşamalizarea cazului şi puşcaria Malmaison pentru tata…

A plecat voluntar în războiul anti-sovietic. A fost martorul grozăviilor din Basarabia, al luptelor cu ruşii şi cu teribila iarna. Aşa a căzut prizonier în preziua declanşării ofensivei sovietice de la Stalingrad. Îngheţat bocnă şi salvat de la moarte ca prin minune… de faptul că a fost prins. A scăpat de degerare, dar tălpile i se cojeau şi la 15 ani după război…

Şi la el în lagăr au venit propagandiştii comunişti, pentru a-i convinge pe prizonierii români să se înroleze în divizia de voluntari „Tudor Vladimirescu”. A refuzat, ca mulţi alţii. N-a avut tăria d-lui Dombrovschi, a fost înspăimântat de dispariţia unora care, ca şi el, refuzau uniforma sovietică şi, ca urmare, erau trimişi departe, în Siberia, sau poate era şi mai rau… Aşa că s-a întors în ţară cu divizia „Horia, Cloşca şi Crişan”. Din fericire, războiul se terminase.

Totul părea să intre în normal pentru tânărul ofiţer al noii Armate Române. N-a durat mult, pentru că trecutul nu fusese uitat – legionar, voluntar în războiul împotriva marelui vecin de la răsărit, ba, în timpul campaniei electorale din 1946, permisese unui preot (reacţionar, desigur…) să vorbească la un meeting electoral. Şi totul s-a prăbuşit după hotărârea unei comisii de 6 persoane  (dintre care 5 evrei…) de a-l scoate din rândurile Armatei. Contestaţii, proteste şi… închisoare. Deţinut politic, duşman al orânduirii populare. Suferinţe nu numai pentru el, ci şi pentru familie. Dosarul, unicul criteriu de apreciere a valorii în anii aceia, avea sa-mi fie mereu piatra de moară pe care eram obligat s-o car. Aşa erau vremurile acelea…

 * * *

AMINTIRILE OMULUI CARE S-A ÎNTORS DIN IAD

Andrei Crăciun, Vlad Stoicescu

Joi, 22 Ianuarie 2009

SERIAL. Oleg Dombrovschi are 90 de ani şi o întreagă tinereţe petrecută pe front, în lagărele sovietice şi în infernalul sistem carceral românesc. Povestea sa, rămasă decenii la rând între pereţii unei case bucureştene, iese la iveală, poate ca un semn târziu al unei inutile dreptăţi istorice. Oleg închide minute în şir ochii, respirând adânc şi încercând să recupereze nume, locuri şi drame. Evz.ro vă oferă povestea excepţională a unui supravieţuitor, poveste în trei acte.
Românul basarabean născut aproape în acelaşi timp cu România Mare, în 1919, trăise deja, până la 25 de ani, toate grozăviile secolului trecut: naţionalismul fervent legionar, războiul, iadul frontului şi purgatoriul carceral sovietic. Şapte ani şi 32 de lagăre a pătimit Oleg Dombrovschi, din 1944 până în 1951, pentru o Românie care deja nu mai exista la “eliberarea” sa.
N-a regretat însă niciodată, după cum compromisul revenirii rapide în ţară pe tancurile celebrei divizii “Tudor Vladimirescu” i s-a părut inacceptabil. A rămas, alături de zeci de ofiţeri români, în buza Siberiei, să suporte bătaia şi mizeria. Iar regimul comunist l-a răsplătit la revenirea în ţară cu vârf şi îndesat: interogatorii în infamele beciuri ale Securităţii şi un “sejur” de şase ani, de la Jilava la Aiud.
Povestea lui Oleg strânge, în mic, traumele unui veac apocaliptic, în care omenirea s-a măcelarit pe sine cu sete metodică. Bătrânul de astăzi şi-a înţeles pe propria piele secolul. O odisee de coşmar, prin stepele ruseşti şi prin minţile torţionarilor, dar mai mult decât atât: o călătorie iniţiatică ce inventariază teroarea şi speranţa. Lui Oleg, doar ele două i-au rămas, mereu, aproape.

UN OM CÂT TOT SECOLUL XX

Andrei Crăciun, Vlad Stoicescu

Vineri, 23 Ianuarie 2009

EXCLUSIV. Evz.ro vă spune, începând de astăzi, tulburătoarea istorie a lui Oleg Dombrovschi, un român basarabean cu o poveste cât o carte de mii de pagini. Veteran de război, rănit pe front, prizonier al lagărelor sovietice şi al închisorilor comunismului românesc, Oleg e supravieţuitorul unui secol care a frânt, cu metodă, zeci de milioane de destine.

Povestea sa, rămasă decenii la rând între pereţii unei case bucureştene, iese la iveală, poate ca un semn târziu al unei inutile dreptăţi istorice.

Oleg Dombrovschi este un om norocos. Peste o lună împlineşte 90 de ani. Dacă ar face însă un bilanţ al celor negri şi pierduţi, românul născut în Basarabia ar număra trist: trei ani de război mondial, şapte ani de prizonierat în lagărele sovietice şi încă şase în puşcăriile comuniste din România.

Povestea vieţii lui, în care oamenii mor brutal, după legi fără sens, este rezumatul veacului trecut, când lumea a înnebunit şi a vrut să se sinucidă într-un război cum n-a mai fost. Ne-a spus-o într-o sâmbătă, una dintre acele zile fără nuanţă în care bunicii îşi iau pe genunchi nepoţii şi le spun poveşti de demult. Şapte ore a vorbit, fără pauză, bătrânul.

În ziua aceea, Oleg Dombrovschi s-a trezit devreme, a mângâiat cu două degete harta României Mari pe care o ţine în sufragerie, o hartă lucioasă, făcută pe comandă, şi-a pus cămaşă albă şi cravată şi ne-a aşteptat, ca şi cum urma ceva important. Nu a scris cărţi de memorii, rândurile care urmează sunt singura mărturie a celor pătimite în lumea aceasta înnebunită şi sinucigaşă de un om norocos.

O dimineaţă la Siguranţă

Oleg Dombrovschi s-a născut la Orhei, în Basarabia, pe când România Mare avea doar un an, în 1919. Peste douăzeci de ani era un tânăr liceean în Chişinău, care-şi jucase deja destinul la ruleta simpatiilor legionare. Într-o dimineaţă, după ce la Bucureşti fusese ucis Armand Călinescu, la uşă a bătut un domn de la Siguranţă (serviciul de securitate al României interbelice).

Oleg, membru al unei „Frăţii de cruce”, nu era acasă. S-a dus a doua zi unde fusese „convocat”. Acolo i-a fost spulberat visul de a urma Politehnica la Bucureşti. A fost eliberat fără să păţească nimic, însă trecuse printr-o discuţie „lămuritoare”. Nu era bine să plece la studii, fiindcă oricum era obligat să se întoarcă peste un an pentru satisfacerea stagiului militar.

Ca să amâne recrutarea ar fi trebuit să plătească o taxă pe care nu şi-ar fi putut-o permite. Aşa că „pentru liniştea lui şi în legătură cu problema legionară” a fost sfătuit să se înroleze voluntar în armată. Cedarea Basarabiei către URSS l-a prins pe Oleg Dombrovschi în oastea României.

„Istoria nu se termină aici!”

Doar episodul retragerii dincoace de Prut l-ar putea cuprinde într-un volum de 1.000 de pagini. A jucat mai multe roluri, inclusiv de translator. Odată, liderul unei patrule ruseşti, nimerite „accidental” în calea românilor obligaţi să plece, i-a spus: „Sper să ne mai întâlnim, poate, la un pahar”. Atunci, Oleg i-a răspuns: „Ne întâlnim doar pe câmpul de luptă! Istoria nu se termină aici!”.

Rusul, un domn cărunt, a zâmbit. „Aveam tupeul tinereţii”, râde acum bătrânul cu ochi albaştri. Dombrovschi s-a trezit singur în România, cu un ordin de lăsare la vatră cu care nu ştia ce să facă. Singur, departe de Orhei şi de mama pe care o lăsase acasă, paralizată, de care nu mai ştia nimic. Mama fusese doctor, studiase medicina la Sankt Petersburg.

Instinctul i-a spus basarabeanului să rămână la Bucureşti. A dat examen la Şcoala militară de ofiţeri şi a fost admis, fiind trecut direct în anul II. Pe 22 iunie 1941, când armata română a început lupta pentru recucerirea Basarabiei, Dombrovschi era într-o garnizoană din Huşi. Oleg a plecat la război călare, la două noaptea. Era de-acum ofiţer de artilerie.

A fost greu: „Mi s-a părut groaznic, parcă pluteam prin întuneric, prin necunoscut, nu vedeam unde sunt, mă lăsam în voia calului”. Ce-l ţinea în şa? „Mă liniştea gândul că merg să lupt pentru patria mea, pentru Basarabia…”

IMPACTUL CU RĂZBOIUL

Nemţi şi români, decapitaţi, cu organele genitale în mână

Prima amintire din război este, cumva, ca primul mort pe care îl disecă un student la Medicină. Nu se uită niciodată. Pentru Oleg Dombrovschi prima amintire de război este aceasta: „Un grup de nemţi şi de români, probabil nişte cercetaşi trimişi în recunoaştere, ucişi, decapitaţi, strânşi într-un cerc. În mâini aveau organele genitale retezate, pline de sânge uscat”.

Dombrovschi ne aruncă brusc într-un film asiatic, unde fiecare imagine e o poezie crudă, un haiku despre absurdul unei lumi părăsite, temporar, de Dumnezeu. Îşi taie amintirile de parcă ar fi imagini pe peliculă. De-acum înainte, fiecare propoziţie pe care o spune doare, aproape fizic, iar oamenii încetează să mai aibă conştiinţă, devin bestii bântuite de-un duh rău.

„Plocoanele”, piramide de evrei ucişi

„Adevărul groaznic este că populaţia basarabeană ne făcea, nouă şi nemţilor, ceea ce numeau ’plocoane’. Adică prindeau evreii din sate şi îi omorau, apoi îi puneau în drum. Ţin minte o piramidă de morţi. Deasupra era o evreică tânără, de vreo 16 ani, care fusese foarte frumoasă”.

Oleg Dombrovschi nu împarte bătăliile ca istoricii. Pentru el nu există lupte importante. Viaţa trebuia să ţi-o câştigi în fiecare zi. „În război poţi să mori oricând. N-are importanţă dacă pici la Stalingrad sau, cum era să păţesc eu, zdrobit de un tren, într-o gară oarecare”. Din accidentul dintr-o gară al cărui nume de mult l-a uitat, Oleg s-a ales cu umărul rupt.

„Eram delegat la un spital pentru cai să recuperez nişte animale, puteam să termin acolo, în gara aia, nu mă mai ştia nimeni. M-au salvat nişte localnici, m-au dus cu căruţa la spital, unde nişte călugăriţe cu studii medicale mi-au pus umărul la loc”. La Odessa, tot în 1941, a fost rănit, la acelaşi umăr, de o schijă. O salvă de proiectile a căzut în buza şanţului unde era observator înaintat.

În 1942, telegramele venite de pe front anunţau că „La Cotul Donului se dau lupte grele!”. Oleg Dombrovschi ştie ce însemnau luptele astea grele. Istoria e un regizor pervers: face din armatele de bărbaţi tineri şi şocaţi nişte eroi neînfricaţi. De fapt, nu e aşa. De fapt, te temi în fiecare secundă, de fapt, trupul îţi tremură la fiecare glonţ, de fapt, viaţa ta atârnă de un milimetru sau mai puţin.

Dar eşti gata să mori, fiindcă lupţi pentru ţară şi asta contează. Conta. Divizia lui, a 15-a, condusă de generalul Sion, aşa a fost, de bărbaţi tineri şi speriaţi care au ajuns prea devreme eroi. Generalul Sion a murit în prima linie.

Evadarea de la Cotul Donului

Povestea lui Oleg a fost gata să se termine într-o casă părăsită, aproape de Don. Aici se strânseseră ofiţerii români să discute despre capitulare. În faţă erau ruşii, în spate, departe, „ai noştri”. Dombrovschi a fost singurul din casa aia care a refuzat să se predea. Atât a spus: „Eu nu!” şi a sărit pe geam.

O rafală de gloanţe venite de departe i-a trecut peste creştet. A nimerit într-o vâlcea, de-acolo în alta, şi tot aşa, până a ajuns înapoi la soldaţii români. Le-a spus că şefii lor hotărâseră capitularea, a întrebat: „Cine e cu mine?” şi treizeci de oameni l-au urmat în aventura vieţii lor.

Au fugit pe câmp, în necunoscut. Zile şi nopţi n-au mâncat, n-au ştiut unde sunt. Bâjbâiau căutând linia frontului, unde i-ar fi putut salva nemţii.

„Domnule general, sunt plin de păduchi”

Din când în când, Oleg Dombrovschi închide ochii. E iarăşi tânăr şi fuge speriat pe un câmp. Oftează ca un om care tocmai a aflat că suferă de-o boală incurabilă. „Am uitat numele multor camarazi. Sunt un boşorog, am voie”. Zâmbeşte. Şi-a amintit: „Într-o noapte am văzut o casă. Nu mai era niciuna în jur. Am înaintat până acolo, am deschis uşor uşa şi mi-a ieşit în faţă o rusoaică. Mi-a pus mâna la gură, făcându-mi semn să tac. Pe divan erau patru perechi de picioare. Ruşi, aveau ghetele jos. I-am făcut semn femeii că sunt mort de foame. Mi-a dat nişte mere uscate”.

În noaptea aia au furat  o capră. Camarazii lui au mâncat-o crudă. El n-a putut. A doua zi au întâlnit, pe un deal, trei copii care veneau de la săniuş. „Nu ştiam unde suntem. Ei ne-au zis şi ne-au condus spre prima aşezare umană. Eram în zona Donului liniştit, a cazacilor care sunt omenoşi. Am luat copiii cu noi până s-a înserat, abia apoi le-am dat drumul. Dacă îi lăsam să se ducă acasă ar fi povestit tot şi ar fi aflat ruşii”.

Aşa a juns la comandantul Armatei a IV-a. „Când ne-au văzut nemţii cum suntem ne-au spus să stăm jos şi s-au grăbit să ne dea mâncare. Nu m-am aşezat. ’Domnule general, sunt plin de păduchi, v-aş distruge tot cortul’ „, i-a spus Dombrovschi comandantului. Mai târziu, în lagăr, a aflat că ofiţerii care se predaseră atunci, la Don, fuseseră împuşcaţi pe loc. El nu.

VEDERE DIN GARĂ

O mie de funduri goale, în drumul spre lagăr

Oleg Dombrovschi a căzut prizionier în august 1944. S-a întâmplat într-un lan de porumb unde divizia lui a pierdut două baterii, distruse de tancurile Armatei Roşii. Dombrovschi s-a prăbuşit. „Din cauza efortului şi a malnutriţiei, când am căzut la pământ nu m-am mai putut ridica. Am adormit imediat”. Era cu un alt camarad.

Când s-a trezit a văzut un român şi un rus stând pe câte o cutie, fumând într-un lan de porumb. Rusul era NKVD-ist. Camaradul român i-a făcut semn că totul e bine. „Credeam că mă va jefui, aveam un ceas Junker fosforescent. Aşa credeam, că mă va jefui şi mă va împuşca”. NKVD-istul şi-a condus însă prizionierii la punctul de colectare.

MERIT. În 1943, a fost decorat cu medalia „Coroana României“
„Ne-a luat în simpatia lui şi ne-a scutit de o groază de neplăceri, ne-a salvat viaţa. Subordonaţii lui ar fi vrut să ne ia tot, prăzi de război. NKVD-istul a spus atunci: ’Vreţi prăzi? Auziţi mitralierele? Mergeţi acolo şi luaţi-le, luptaţi-vă! De oamenii ăştia nu se atinge nimeni’ „. De ce a făcut aşa? Cine ştie? În război apar de nicăieri şi oameni buni, care schimbă tot, ca în „Pianistul” lui Polanski.

„Era un om cumsecade, dar nu ştiu, nu ştiu de ce ne-a salvat”, spune Dombrovschi, cu accentul basarabean încă prezent, deşi stă de peste 50 de ani într-o casă din Bucureşti, pe o stradă cu nume de general.

Când alba-neagra îţi salvează viaţa

Dombrovschi a ajuns teafăr la „punctul de colectare”. Aici a văzut o altă secvenţă pe care n-o poate uita, deşi au trecut şaizeci şi cinci de ani peste amintirile artileristului: „Noi aveam un băiat cu noi, era ţigan, semianalfabet şi absolut incapabil de front. Nu-i dădeam nici armă, îl ţineam legat de tun. Era un şmecher, plin de viaţă.

Juca mereu râşca şi alba-neagra. Îi jecmănea pe toţi! Când ajungem la punctul de colectare, ce vedem? Pe băiatul ăsta, nu-mi mai amintesc numele lui, jucând alba-neagra cu ruşii. Îi prostea, le lua rublele. S-a împrietenit cu ei. El se plimba prin punctul de colectare ca un om liber. Sigur a scăpat”.

Moartea celor din dreapta

Drumul spre Siberia a început cu prizonieri înaintând prin locuri unde dansa ura: „Mergeam în coloană, când a venit un rus într-o motocicletă cu ataş. A pornit mitraliera şi a tras cât a mers cu motocicleta pe lângă noi. Cei care erau în dreapta au murit”. Mai târziu a apărut o rusoaică. „Avea un pistol, s-a îndreptat spre nemţi şi le-a urlat: ’Voi sunteţi rasă superioară? Mi-aţi omorât familia, nenorociţilor!’. Apoi, a tras la întâmplare toate focurile şi a început să plângă nervos”.

În trenul care a dus prizionierii spre Siberia cuvântul „igienă” nu avea cum să existe. „Nu puteam să ne facem nevoile, nu aveam unde, nu aveam cum, făcusem o gaură în duşumea şi ne-am uşurat acolo. Dar ruşii ne-au prins şi ne-au ameninţat că ne împuşcă dacă mai facem”. Prizonierii în drum spre lagăr traversau, de fapt, infernul, făceau ocluzii intestinale, infecţii groaznice, mureau constipaţi şi chinuiţi.

„Trenul mergea puţin, oprea, prioritate aveau garniturile care duceau înspre front oameni, muniţie. Erau şi civili care călătoreau pe linie. Pe noi ne băgau când era loc”. Secvenţă de Oscar pentru cel mai bun lungmetraj horror: „De câteva ori ne-au oprit în nişte gări foarte populate. Noi eram la linia a patra sau a cincea. Pe peron era plin de femei, copii, bătrâni care aşteptau. Ne-au dat jos şi ne-au spus să defecăm. În tren eram cam 1.000 de oameni”. O mie de funduri întoarse spre ruşii de pe peron care nici măcar nu-i priveau. „Vedeau des scena asta, erau obişnuiţi”.

Sfinţii de sub var

Dombrovschi a văzut şi cum un doctor neamţ i-a tăiat degetele de la mâna dreaptă unui camarad care fusese victima unei explozii, degete care cangrenau şi l-ar fi ucis în trei zile. Fiindcă a fost tare de inimă, Dombrovschi şi-a ţinut camaradul cu mâna împinsă în perete, în timp ce doctorul neamţ reteza, deget cu deget, cu un briceag ascuţit prost.

O lună a mers Oleg cu trenul groazei. Până la ultima gară. De acolo i-au urcat pe un vapor care i-a lăsat la Yelabuga, la graniţa Uralilor, în lagăr. Aici fusese înainte un centru mănăstiresc. „Sovieticii uciseseră toţi călugării şi dăduseră repede cu var, dar tot se vedeau picturile cu sfinţi pe dedesubt”. Şi-a făcut cruce.

„Lăsaţi-mă pe mine, dar scrieţi, vă rog, adevărul acesta: în zona Cetăţii Albe, locotenentul Epure s-a sinucis în faţa regimentului, împuşcându-se în cap. ‚Acest ordin (n.r. – ordinul retragerii trupelor române din Basarabia) nu-l pot executa!’ au fost ultimele lui cuvinte. El e un erou uitat. Noi, românii, am ajuns până la Stalingrad în căruţe cu coviltir şi cu cuptoare de pâine trase de boi, ca vai de lume…”

Oleg Dombrovschi, fost combatant în al Doilea Război Mondial

PURGATORIUL SOVIETIC ÎN 32 DE TREPTE    

Vlad Stoicescu, Andrei Crăciun

Sâmbătă, 24 Ianuarie 2009

Astăzi, puteţi afla, în tuşe groase, cum arată oamenii de la capătul umanităţii. Acolo unde bătăile, carcera, mizeria şi lecţiile de educaţie politică sunt „meniul” zilnic al celor care au îndrăznit să refuze compromisul cu destinul. În august 1944, istoria se scria cu majuscule. Lumea respira macro. Nimic nu era mic în această lună care a adus România în tabăra antifascistă, într-o lume imposibilă în care a nu fi alături de Hitler însemna să fii aliat cu Stalin.

Şi totuşi, la mii de kilometri depărtare de Bucureşti, unde jocurile politice şi revolverele schimbau decisiv destinul unei ţări deja condamnate, oamenii frontului îşi trăiau tragedia.

Oleg Dombrovschi, tânărul de 25 de ani care strânsese deja dramele şi biografia unui sexagenar, era prizonier de război. Iadul are coordonate geografice precise: un orăşel insignifiant din Tatarstan, mirosind a pământ proaspăt şi a frig, mai ales a frig. Yelabuga avea să fie pentru Oleg doar prima oprire concentraţionară dintr-un periplu dantesc ce număra la capătul purgatoriului sovietic, în 1951, 32 de lagăre.

Vreme de câteva luni, micuţa aşezare din nordul Uralilor aflată în buza stepei siberiene a însemnat „acasă” pentru basarabean. Un loc al amintirilor dintr-o lume aflată la capătul imaginaţiei comune, în care femeile trăgeau la plug dincolo de gardul ghimpat al lagărului, sub privirile siderate ale nemţilor care abia începeau să înţeleagă cine i-a invins în război. Oleg nu uită câmpul nesfârşit care transformase oamenii în animale, un loc al pierzaniei indiferent de care parte a gardului te-ai fi aflat.

Viaţa ca într-un scenariu de Roberto Benigni

Înăuntru, în lagăr, comunismul funcţiona după aceleaşi reguli ca şi afară: deţinuţi reeducaţi prin muncă şi planuri ce trebuiau depăşite. „Era un arhitect neamţ acolo, prim-consilier al lui Hitler, căzut prizonier încă din 1941, care şi-a făcut un joc de şah din oase, cu pioni germani şi pioni francezi. Era o frumuseţe, lucrase doi ani la el. Când a fost gata, au venit şi l-au luat, motivând că este operă de artă făcută în lagăr şi trebuie trimisă la Moscova”.

Petele de culoare erau puţine, flancate de nesfârşitele zile monotone în care prizonierii sădeau cartofi pe câmpurile tătare, decontând o datorie de război pentru care „eliberatorul sovietic” îi considera răspunzători. Viaţa meargea însă înainte, ca într-un film de Roberto Benigni în care jocul maschează absurdul: „Un profesor din Iaşi a organizat un cor cu prizonierii români de la Yelabuga. Ţin minte că în ajunul primului Crăciun, primul nostru Crăciun petrecut în lagăr, am mers în baraca nemţilor şi i-am colindat.

Au început să iasă unul câte unul din cameră, aliniaţi într-o perfectă ordine ca să asculte cântecele noastre”. Frontul era departe pentru aceşti bărbaţi uitaţi la marginea stepei siberiene, înghesuiţi într-o baracă mizerabilă de obiceiurile unei lumi care nu mai ştia nimic de ei. O lume care oricum începea, încet-încet, să moară. Oleg avea să afle curând.

Românii refuză munca

La Yelabuga, sovieticii organizaseră două lagăre, unul „de intrare”, mai mic, şi altul mai mare, unde lotul de români a fost strâns la începutul lui 1945. Aproape 50 de ofiţeri români lucrau aici zilnic, plantând cartofi şi încercând să gripeze maşinăria concentraţionară: „Ne-am dat seama că nu suntem cu nimic datori ruşilor, aşa că am început să refuzăm munca. Când ne scoteau pe câmp, puneam câte o mână de tuberculi în fiecare groapă săpată.

Nemţii se chinuiau să lucreze corect şi nu înţelegeau de ce terminăm tot timpul înaintea lor. Când era vremea recoltei, la nemţi ieşeau tufe de cartofi, la noi pădure”, îşi aminteşte, zâmbind, Oleg. Cu timpul, românii aveau să înceapă să refuze total munca, ştiind că aportul lor contează în depăşirea planului. Calculul era simplu: dacă nu se ating cifrele dorite, comandanţii şi personalul lagărelor nu-şi primesc bonusurile financiare.

Aşa au ajuns Oleg şi un grup de câţiva români să „viziteze” zeci de tabere concentraţionare până la eliberarea din 1951, „alungaţi” de fiecare dată pentru că stricau mecanismul perfect al reeducării prin muncă. Au scăpat cu viaţă şi pentru că România fusese „eliberată” de URSS şi era ţară „prietenă”, aşa că trebuiau toleraţi.

Pregătiţi pentru Siberia

Veştile de pe front veneau când şi când, purtând mereu aceeaşi amprentă: ruşii ajunseseră la Berlin încă de la finalul lui 1944, iar lumea răsufla uşurată, mulţumind eroilor sovietici eliberatori. În marginea câmpiei siberiene nesfârşite, istoria curgea altfel, „apăsată” de nevoile ideologiei oficiale şi servită pe post de gustare rece prizonierilor de război care învăţaseră lecţia decepţiei.

„Speranţă şi apoi lagăr, lagăr, lagăr”, vorbeşte aproape în incantaţii Oleg, rememorând coşmarul detenţiei. „Prin 1947-1948 am scris acasă să ne considere morţi, să nu mai aştepte întoarcerea noastră: ‘Suntem aici să fim pregătiţi pentru Siberia'”. Erau convinşi că aşa vor sfârşi, morţi de frig în lumea aia de gheaţă.

COMPROMISURI

Certificate de ieşire din lagăr marca „Tudor Vladimirescu”

În anii detenţiei sovietice, Oleg Dombrovschi a fost martorul nemijlocit al unei schisme care separă şi astăzi apele veteranilor de război români: înfiinţarea diviziei „Tudor Vladimirescu”. Creată la ordin sovietic şi compusă din prizonieri de război, divizia era vârful de lance al ofensivei „noii lumi” împotriva României monarhice. „Tudor Vladimirescu” erau eliberatorii captivi ai propriilor slăbiciuni, ai micilor interese şi ai unei mari minciuni: lupta antifascistă.

Tancurile sovietice pe suportul cărora s-a construit la finele anilor ’40 „republica populară” erau manevrate de foşti prizonieri români ai lagărelor, oameni ai compromisurilor mărunte, „descurcăreţii” de care avea nevoie ideologia găunoasă a stalinismului victorios. Oleg, basarabeanul care refuzase să accepte că ar fi orice altceva decât un român, a preferat viitorul incert al lagărului, unde „mâine” era întotdeauna formula nespusă a unui posibil sfârşit, unei vieţi apăsate de memoria compromisului.

Carcera sau pactul cu diavolul

„Antifasciştii” au venit şi la Yelabuga, cu discursurile învăţate pe de rost şi veşnic înşelătoarea întrebare „Cine nu vrea să se înscrie în ‘Tudor Vladimirescu’?”. Oleg nu voia şi a rămas consecvent în ciuda „sfaturilor”. „Chiar a venit unul la mine şi mi-a spus să mă înscriu, că altfel se va alege praful de mine, nu voi avea niciun viitor. Nu m-am putut abţine.

‘Du-te bă’n aia a mă-tii’ şi l-am cârpit, pesemne că a căzut pe scări. Am primit ca pedeapsă carcera, trebuia să dorm pe o scândură şi să sap o groapă 12 ore pe zi”, îşi aminteşte bătrânul de astăzi, într-o cămăruţă tăcută, plină de cărţi, cele mai multe istorice.

Providenţa vine cu garnitură de cartofi fierţi şi varză

„Se putea şi mai rău”, ne asigură imediat Oleg, parcă speriat că ne-am putea imagina că „doar” atât i s-a întâmplat în lagărul sovietic. „Am fost trimis odată la ‘compania de pedeapsă’, unde regimul era extrem de dur. Trebuia să sap într-o groapă construită pe etaje, în care eu eram în punctul cel mai de jos. Imaginaţi-vă că-mi venea tot pământul pe care îl săpam în cap. Era o muncă sisifică.

N-aş fi avut nicio şansă să rezist o săptămână acolo. M-a salvat ofiţerul care se ocupa de supravegherea noastră. După ce a repartizat toţi prizonierii, m-a luat deoparte, m-a dus pe câmp şi mi-a zis să aduc câţiva cartofi şi o varză. După ce am făcut asta, m-a pus să le curăţ şi să le fierb. Asta am făcut toată săptămâna, am mâncat cartofi fierţi cu varză alături de el”, e mărturia venită peste decenii de la un om care a învăţat că supravieţuirea este doar sora geamănă a hazardului.

„Un profesor din Iaşi a organizat la Yelabuga un cor cu prizonierii români. Ţin minte că în ajunul primului Crăciun, primul nostru Crăciun petrecut în lagăr, am mers în baraca nemţilor şi i-am colindat. Au început să iasă unul câte unul din camere, aliniaţi într-o perfectă ordine ca să asculte cântecele noastre româneşti”

Oleg Dombrovschi, prizonier în lagărele sovietice
POVEŞTI CU POLITRUCI
Războiul din Coreea în steguleţe şi bărcuţe
Prizonierul Chihaia, licenţiat în drept, filosofie şi litere, era un fel de sperietoare pentru cerberii ideologici ai Moscovei. Nu o dată, lecţiile de educaţie politică l-au adus în prim-plan pe acest bărbat nimerit din greşeală în miezul unui război absurd şi în mijlocul unui secol patologic. „Ne aflam într-un lagăr condus de un rus care ţinea foarte mult la noi. Explicaţia era simplă: nevasta lui fusese salvată în Basarabia, la începutul anilor ’40, de nişte medici români, care au avut grijă de ea, i-au oferit asistenţă şi adăpost.
Când a sosit momentul retragerii, i-au spus că nu o pot lua cu ei, pentru că ar descoperi-o sigur nemţii şi ar ajunge într-un lagăr în Germania, fără şanse de a mai scăpa. Aşa s-a întors rusoaica la ai ei, iar soţul era profund recunoscător românilor. Într-o zi, s-a anunţat venirea unui politruc, iar comandantul lagărului ne-a rugat pe noi să-l primim, ştiind că avocatul Chihaia îi poate ţine piept.
A fost mai mult decât atât. Chihaia era o capacitate, putea să-ţi spună la pagină ce a scris Stalin sau Lenin. L-a demontat bucată cu bucată pe politruc, demonstrându-i contradicţiile tezelor comuniste. La sfârşit, curgeau apele pe el”.
Războiul Rece, varianta comunistă
Nu a fost ultima oară când grupul de români, aproape de fiecare dată aceiaşi 20-25 care refuzau să lucreze, mereu transportaţi în alt lagăr pentru a nu strica „planul”, au umilit pretenţiile triumfaliste ale Moscovei. Oleg îşi aminteşte de un rus care punea zilnic lagărul la curent cu desfăşurarea războiului din Coreea.
În fiecare dimineaţă, la ora 10, prizonierii erau convocaţi şi obligaţi să privească spectacolul grotesc al Războiului Rece: pe o hartă, steguleţele şi bărcuţele comunismului de la Phenian împingeau cu sete liniile americane venite în sprijinul Coreei de Sud. La marginea Siberiei era prilej de lecţii istorice: internaţionalismul proletar era motorul istoriei, lumea occidentală decadentă nu putea sta în faţa tăvălugului marxist.
Şi totuşi, spre sfârşitul lui 1950, intervenţia generalului MacArthur inversase raportul de forţe în Coreea. „Timp de câteva zile, politrucul nu a mai venit. Noi auzisem la radio că situaţia e dificilă pentru trupele comuniste. Şi totuşi, steguleţele continuau să rămână pe poziţiile anterioare. Accidental, l-am zărit într-o zi pe rus în curte şi l-am strigat, ‘Putem să schimbăm noi steguleţele?’. ‘Ce ştiţi voi de războiul de acolo? Habar nu aveţi!’, ne-a răspuns nervos. M-am dus la hartă şi am retrasat pe loc toate poziţiile. Nimeni nu a zis nimic”, rememorează Oleg.
O LUME DISPĂRUTĂ
„Acasă” se rosteşte în şoaptă
Când a venit, la începutul anilor ’50, un delegat de la Moscova, însărcinat să verifice starea de spirit a prizonierilor în vederea eliberării lor, a găsit un grup de români-problemă, care refuzau să muncească, reacţionau recalcitrant şi erau obişnuiţi cu răul. Oameni care nu mai ştiau de ce sunt acolo, dar, mai ales, nu mai ştiau de ce ar trebui să plece. „‘Nu vreţi acasă?’, ne-a întrebat delegatul. ‘Ne interesează când ne daţi săpunul şi ţigările, că nu le-am mai primit de trei luni’, am răspuns. Nu-i venea să creadă”.

Uitaţi de lume după ani de lagăr, conştienţi că ţara lor nu mai este cea pentru care luptaseră cu un deceniu în urmă, românii despre care ne vorbeşte astăzi veteranul Dombrovschi par să fi dispărut de pe scena istoriei. Sub povara unei poveşti cum n-am mai auzit până acum, întrebările încetează să mai curgă.
Îl urmărim pe bătrânul Oleg cum închide adesea ochii, încercând cu toată forţa de care este capabil la 90 de ani să-şi amintească numele prietenilor şi ale torţionarilor săi, ascunse undeva în memorie, într-o încercare de a uita dramele şi durerile. E imposibil să nu ne întrebăm de unde vine forţa incredibilă a acestui om pe care destinul l-a salvat de o mie de ori doar pentru a-l mai încerca, cu şi mai multă furie, încă o dată.
„La mine în casă, dacă mă mai întorc vreodată, nu o să intre picior de rus”, şi-a spus în infinitele nopţi siberiene basarabeanul. Nu ura l-a ţinut însă în viaţă. Ci altceva greu de explicat generaţiilor noi: oroarea că nu se va mai întoarce niciodată acasă. În România.
ARTA ÎNVINGE
Ultima zi şi „Vânătorii”


Despărţirea de universul concentraţionar sovietic poartă pentru Oleg Dombrovschi amprente clare. Culorile sunt toate pe o pânză, trasate cu pensule groase şi încălzite de memorie. Românii se apucaseră, spre finalul perioadei de prizonierat, de pictat. Un binevoitor le procura materialele necesare de afară, restul era talent, organizare şi multă muncă. Tablourile erau revândute apoi în schimbul unor noi consumabile.
În ziua ieşirii din lagăr, mai rămăsese doar o pictură nevalorificată. Oamenii i-au spus, simplu, „Vânătorii” şi au iubit-o într-un mod aparte. Era cumva despre ei şi despre viaţa lor din ultimii şapte ani, un fel de cunună de spini care să rămână, peste timp, martora supliciului şi a nebuniei de a spera că totul se va termina.
„Asta nu pleacă de aici, aparţine lagărului”, li s-a spus în ziua plecării. Sângele a dat în clocot atunci mai mult ca niciodată. Era o umilinţă pe care grupul de români nu o putea accepta. Oleg îşi aminteşte astăzi: „Unul dintre noi, înainte ca responsabilul lagărului să aibă timp să reacţioneze, a scos un cuţit şi a tăiat în fâşii tabloul. ‘Luaţi-l acum, puteţi să faceţi ce vreţi cu el. Aşa cum l-am făcut o dată, putem să-l mai facem şi a doua oară'”.
De refăcut, nu l-au mai refăcut niciodată. „Vânătorii” continuă să existe însă în amintirile unui român basarabean care ştie că, acum aproape şase decenii, fâşiile colorate ale unui tablou au rămas împrăştiate pe o masă dintr-un lagăr sovietic, ca într-un puzzle niciodată rezolvat.

„RĂZBOAIELE NU REZOLVĂ NIMIC, ADUC DOAR URĂ ŞI MOARTE”

Vlad Stoicescu, Andrei Crăciun

Duminică, 25 Ianuarie 2009

Odessa, Rezina, Cernăuţi, aşezări uitate ale Poloniei şi, în sfârşit, pământul românesc de la Sighet. Săptămâni întregi într-un tren, repetând experienţa drumului spre lagăr, de data asta cu direcţia niciodată rostită cu voce tare în anii odiseei carcerale sovietice: acasă. Oleg Dombrovschi se întorcea după şapte ani în ţara pentru care luptase şi suferise, încărcat de amintirile negre ale unui trecut ce avea să-l bântuie încă mult timp.

România nu mai păstra însă nimic din osatura perioadei interbelice. Basarabia nu mai exista, exista o republică sovietică moldovenească, pe care Dombrovschi n-a acceptat-o niciodată, Regele fugise, iar domnii deveniseră tovarăşi. Suspiciunea era la cote la maxime. Trenul cu prizonieri români, acum oameni liberi prin voia stăpânului sovietic, a fost imediat oprit la graniţă. Oleg şi camarazii săi au fost din nou arestaţi şi duşi în cel mai mare secret la Bucureşti.

Nimic nu îi recomanda pe aceşti oameni în faţa unui regim care voia doar să taie legăturile cu „vechea gardă” a României Mari. Pentru basarabeanul Dombrovschi o nouă aventură dureroasă stătea să înceapă.

Puşcăriile româneşti, mai dure ca lagărele sovietice

Viaţa lui Oleg are ceva dintr-o pildă biblică. După şapte ani de lagăr au urmat şapte ani de pace, apoi alţi şase ani de închisoare. În 1951, întors în ţară, Oleg avea 32 de ani şi nicio certitudine. Fratele lui, Igor, supravieţuise şi el războiului şi lagărelor sovietice. S-au întâlnit o singură dată, într-o închisoare în buza Siberiei. Apoi, vântul dezastrului i-a purtat spre alte şi alte celule.

După ce s-a întors din anticamera morţii, Dombrovschi s-a căsătorit şi a fost bine. A lucrat ca inginer la Institutul de proiectări din industria lemnului (IPROIL) care era condus de un alt fost ofiţer. „De ce-am ajuns inginer? Păi, eu mă pricepeam la cifre, făcusem şcoala de ofiţeri, ştiam ce înseamnă să arunci un pod în aer, ştiam cum sunt făcute drumurile, ştiam proiectare…”, povesteşte Oleg. În 1951 nu existau mulţi specialişti, abia atunci se formau.

Dombrovschi a făcut studii de inginerie, a încercat să uite prin ce-a trecut şi să trăiască. În primii ani de după experienţa lagărului nu putea să doarmă. Nopţile erau reîntâlniri macabre cu propriile drame. Stăteau şase oameni în casa socrilor săi. Se culca pe jos, se trezea urlând şi plângea cu genunchii la gură, ca un copil căruia nu ai ce să-i spui. Cum a trecut peste?

„S-au adunat alte amintiri care le-au luat locul celor din lagăr, am fost plecat mult cu diverse proiecte de la institut”. Viaţa nu stă în loc nici măcar să-i lase să plângă şi să se liniştească pe ei, veteranii care şi-au văzut camarazii dându-şi ultima suflare. Din perioada războiului, lui Oleg Dombrovschi i-a rămas o singură fotografie, format mic. A fost făcută la Chişinău, în 1942. Acum stă pe noptieră, lângă patul în care cu greu s-a reobişnuit să doarmă. Dintre rame zâmbeşte un tânăr chipeş.

Lustragiul ajunge un om important

Fericirea lui Oleg s-a terminat după Revoluţia Maghiară din 1956. În tot timpul acesta fusese suspect şi interogat des de Securitate, însă, după întâmplările de la Budapesta, paranoicul regim comunist român a început o nouă vânătoare de vrăjitoare. „A avut loc o ‘defascizare a aparatului de stat’. Pe mine m-au luat în 1958”, îşi aminteşte Dombrovschi. A fost condamnat la 15 ani pentru uneltire în vederea răsturnării regimului cu mână armată.

Numai că Oleg Dombrovschi nu uneltise nimic. Era doar un inginer care plătea pentru că în tinereţe fusese mai naţionalist (naţionalist, nu antisemit!) decât trebuia şi-n lagăr refuzase să se întoarcă triumfător, călare pe un tanc sovietic eliberator. N-a fost singur, toţi ofiţerii români care fuseseră prizionieri în URSS şi nu se convertiseră la religia roşie au fost arestaţi. A fost ca o reuniune de clasă a lor, a oamenilor învăţaţi să supravieţuiască după gratii.

„Am fost în toate puşcăriile, la Jilava, la Galaţi, Braşov, m-au mutat peste tot. M-am eliberat de la Aiud.” Dombrovschi lasă privirea în jos şi recunoaşte că anii ăştia au fost mai grei chiar decât prizonieratul sovietic. „Ne băteau cu o bestialitate cum n-am crezut că poate fi posibil…”

Tratament cu vână de bou

Torţionarii nu erau decât nişte brute care-şi dădeau importanţă: „Veneau cu o măsuţă pe roţi, învelită cu o pânză albă. Sub pânză erau instrumentele de tortură”. La mare preţ era vâna de bou, cu care Dombrovschi a fost bătut nu o dată până când a leşinat. Lumea românească se schimbase mult, şi se schimbase în rău.

Ierarhiile se inversaseră într-un univers rămas fără repere. „Am fost coleg de divizie cu Nanu şi Cernăianu, foşti prefecţi înainte de război. Când s-au întors din lagăr, cei doi au fost luaţi în primire de cel care le făcea pantofii înainte să intre în clădirea prefecturii.” Lustragiul ajunsese mare securist.

INTRANSIGENT

O promisiune respectată: nici un rus nu i-a trecut pragul

Târziu, la sfârşitul anilor ’70, Oleg a fost oprit pe stradă. „Îmi pare bine că te văd, ce mai faci?”, i-a spus senin bărbatul din faţa sa. Dombrovschi îl ştia bine. Nici nu ar fi avut cum să-l uite. „Domnule, nu te cunosc”, a încercat să răspundă scurt şi să plece. „Cum nu mă cunoşti?”, a venit pe neaşteptate răspunsul. „Lasă-mă în pace. Dacă trebuie să te cunosc, te scuip şi te calc în picioare”, a reacţionat nervos Oleg. Torţionarul a plecat, grăbind pasul.

Într-unul dintre anii anoşti ai regimului Ceauşescu, Oleg s-a întâlnit într-o unitate poştală cu doi ruşi. Ei ar fi avut nevoie de cineva care să le intermedieze comunicarea, el ştia rusa. Schimb de amabilităţi, politeţea obişnuită a unui om pe care regimul carceral nu l-a transformat într-un animal şi, la final, o confesiune – Oleg era filatelist.

Ruşii s-au oferit să-l ducă cu maşina lor până acasă, doar pentru a-i vedea colecţia de timbre. Basarabeanul s-a crispat din senin. „Eu am fost prizonier la voi în lagăr timp de şapte ani şi mi-am jurat în anii aceia că nici un rus nu va călca vreodată în casa mea, dacă mă voi mai întoarce. Nu vă pot invita.” Avea o promisiune de respectat.

EPILOG

Doi salcâmi, un securist fumător şi o revoluţie care n-a fost

În 1964, porţile puşcăriilor s-au deschis pentru deţinuţii politici. Dombrovschi a îmbrăcat iar haina de inginer şi-a schimbat Institutul de proiectări în industria lemnului pe unul de proiectări miniere. Oleg a mers toată viaţa cu tramvaiul la serviciu, pe Calea Griviţei. Până la sfârşit, cu el în tramvai, mergea şi securistul care-l urmărea.

Vizavi de casa familei Dombrovschi erau doi salcâmi. Oleg vedea noapte de noapte cum iese fum din spatele unuia. Un securist suda ţigările. L-au urmărit mereu, i-au „vegheat” somnul şi au distrus şansa ca povestea aceasta tulburătoare şi crudă să ajungă vreodată în faţa publicului. Dombrovschi avea, la începutul anilor ’70, cinci caiete studenţeşti pline cu întâmplări de pe front şi din puşcării.

Când un securist a bătut intempestiv la uşă, soacra basarabeanului, speriată că iadul se întoarce, a fugit la bibliotecă, a luat caietele şi le-a aruncat pe foc. Din ziua aceea, Dombrovschi n-a mai scris nimic.

„Da, eu sunt ultimul mohican…”

S-au adunat anii şi s-a făcut Revoluţia din 1989. Oleg a ieşit şi el pe străzi, însă a înţeles repede ce se întâmplă. „Fiecare filă are două pagini. Dacă pe una e scris cu o cerneală proastă, se imprimă pe cealaltă parte şi nu se mai înţelege nimic. Aşa a fost revoluţia noastră. Eu nu m-am entuziasmat uşor, viaţa m-a învăţat să fiu sceptic”, încheie bătrânul. Nu vrea să-şi ia dosarele de la CNSAS. Abia a reuşit să-şi uite torţionarii.

Astăzi, Oleg e un bătrân tăcut care merge de trei ori pe săptămână la Uniune, la veterani, face gimnastică în fiecare dimineaţă şi se plimbă mult prin parc, apăsat de amintirile pe care nu i le ştie nimeni. Soţia i-a murit de zece ani, singurul său fiu a decedat într-un accident, pe când avea 24 de ani. Oleg Dombrovschi a trăit. Între colegii săi de arme a rămas cel din urmă supravieţuitor: „Da, eu sunt ultimul mohican…”.

Îşi poartă bătrâneţea ca pe o medalie, a înţeles că singurii învingători din războaie sunt supravieţuitorii. De zeci de ani citeşte cărţi de istorie, caută să priceapă cum au fost posibile ororile secolului trecut. Îşi desface atlasul, se uită pe hărţi, reconstituie bătălii cu cărţi groase pe post de tancuri. Mereu ajunge la aceeaşi concluzie, ceva important de spus celor care vin: „Războaiele nu rezolvă niciodată nimic, aduc doar ură şi moarte”.

„Nu-mi place felul în care arată România azi, dar ştiu că nu se putea altfel după 60 de ani de îndobitocire. Am fost mereu la vot, n-am lipsit niciodată, cum să lipsesc? Face parte din libertatea mea, generaţiile tinere trebuie să ştie că ăsta e un drept câştigat cu greu. Eu mă duc la vot, chiar dacă n-am cu cine vota. Altfel, n-aş îndrăzni să mă plâng după aia de unul sau de altul”

Oleg Dombrovschi, fost deţinut politic

MATEI UDREA: Trecutul care nu trebuie să moară

Matei Udrea

Vineri, 23 Ianuarie 2009

 

„Prizonieratul a fost o dramă de necuprins nici măcar cu imaginaţia. Un Iad, chiar dacă gardienii ruşi nu auziseră, fără îndoială, de dantescul ‘Lăsaţi orice speranţă voi, cei ce intraţi aici'”.

Probabil s-au cunoscut. Dacă nu în tranşeele războiului, atunci în prizonierat. Mai ales că Oleg, eroul poveştii adevărate scrise de Andrei Crăciun şi Vlad Stoicescu, a colindat câteva zeci de lagăre. Bunicul meu a intrat în armată în 1940, la infanterie. Avea 20 de ani. Ţara (ce cuvânt mare!) avea nevoie de tinereţea şi de energia lui, pentru că şefii statului nu fuseseră în stare să salveze Basarabia. S-a întors în 1949, la 29 de ani, ciuruit de gloanţe şi de schije ca o sită şi bolnav de astm, iremediabil contaminat de ororile trăite şi văzute pe front.
Poveşti? Nenumărate. Asemenea lui Oleg, bunicul meu trăise aievea scenariul unei cărţi de Nobel. „Cel mai trist a fost în Basarabia. Moldovenii erau aşa de ‘bucuroşi’ că-i eliberăm încât, dacă nu eram atenţi, aruncau cu apă clocotită pe noi. S-a întâmplat asta. Şi nu o dată…”. La adăpost nu erai nicăieri. „Într-o noapte, s-a tras asupra noastră când dormeam într-o casă. Glonţul a trecut prin zid şi m-a nimerit în coastă”. Prizonier a căzut în Basarabia.
„Într-o noapte, când ne retrăgeam, am ajuns într-un sat. Localnicii s-au dus pe furiş la ruşi şi ne-au dat în vileag. Am fost luaţi ca din oală… Pe toţi din companie ne-au prins”. În captivitate a stat mult după ce s-a terminat războiul. Până în 1949. „Ne-au băgat într-o mină de cărbuni”. Erau de-a valma: români, nemţi, italieni, unguri. Iarna, temperatura ajungea şi la minus 30 de grade. Povestea capătă accente de umor sinistru. „Nemţii înnebuniseră. Nu mai puteau. Strigau ‘kalt, kalt!’ (n.r. – frig, frig). Noi ne uitam cruciş la ei: ‘Da, e cald al dracu’!'”.
Vara, prizonierii erau scoşi la muncile câmpului. Bărbaţii ruşi erau fie pe front, fie deja morţi sau prizonieri la nemţi. „Eram disperaţi de foame, dar n-aveam voie să mâncăm nici măcar crude legumele pe care le culegeam. Dacă te prindeau ruşii că mănânci chiar şi o foaie de varză, te împuşcau pe loc, în cap”. Hrana? Ani în şir, numai arpacaş, cartofi şi mazăre. N-a mai putut niciodată, după eliberare, nici măcar să mai vadă acele alimente. Când n-aveau de muncă, prizonierii stăteau cu săptămânile în mina dezafectată, fără să vadă lumina soarelui.
Ca să nu înnebunească, erau nevoiţi să-şi găsească de lucru. Au conceput programe artistice. Se făceau concursuri. Fiecare naţie îşi avea propriul număr. Meseria de tâmplar a fost brăţara de aur a bunicului meu şi cea care – probabil – l-a salvat de la moarte. A făcut mobilă, paturi, scaune şi o mie de alte lucruri. Picta, iar tablourile le vindea, pentru a-şi completa hrana şi îmbrăcămintea. O făcea atât de bine, încât pânzele lui au avut mare căutare şi mai apoi, în România…
Prizonieratul a fost însă o dramă de necuprins nici măcar cu imaginaţia. Un Iad, chiar dacă gardienii ruşi nu auziseră, fără îndoială, de dantescul „Lăsaţi orice speranţă voi, cei ce intraţi aici”. Nemţii şi italienii au murit primii. Toţi. Dintre miile de prizonieri ai lagărului, au scăpat câteva sute, majoritatea români. „Din lotul meu, doi am supravieţuit: eu şi bulgarul”. Marin Petrov era din Cadrilater. După ce-au scăpat, Petrov a ales Bulgaria. S-a stabilit la Ruse, pe o stradă cu nume predestinat: Drama, numărul 3.
În anii ’60, avea să vină la Bucureşti, pentru a-şi vizita vechiul camarad… Ca şi în cazul lui Oleg, povestea n-are happy-end. Bunicul meu, Iacob Popescu, Jean pentru prieteni şi camarazi, a trecut Dincolo în aprilie 1986, ţintuit pe un pat de spital. „Doamne, cât puteţi să fumaţi! Aveţi plămânii ca un horn”, îi spuneau doctorii. Nu-şi aprinsese în viaţa lui o ţigară. Dar inspirase ani în şir praful de cărbune al unei mine pierdute undeva, în nemărginita stepă rusească…


7 Responses to “BĂTRÂNII”


  1. Februarie 8, 2009 la 01:01

    Sant oamenii oameni cu adevarat,o intrebare la care mu-mi voi raspunde niciodata….

    mitica pamfilie

  2. Decembrie 4, 2010 la 19:40

    Extraordinare povesti. Felicitari ca le impartasiti cu noi. Asa fac si eu. Oameni extraordinari, de care putem fi mindri.

  3. 3 Anto
    Iunie 22, 2011 la 10:13

    Acum șapte decenii, la 22 iunie 1941, a început Războiul de Reîntregire a Neamului.
    Cinste celor ce s-au jertfit și au luptat pentru idealul nostru sfânt!

  4. 4 Sam Murray
    Iunie 22, 2011 la 12:07

    Mi-ai luat-o înainte, Anto. Am avut cam mult de lucru de ieri până azi, așa că am întârziat puțin…

  5. 5 Anto
    Iulie 22, 2011 la 13:05

    Suferință și speranță într-un colț de pământ strămoșesc uitat de lume…
    http://www.zdg.md/social/pentru-biserica-de-la-hagi-curda-kievul-l-a-dezgropat-pe-stalin

  6. 6 Sam Murray
    Iulie 22, 2011 la 13:48

    Mitropolia Basarabiei a avut parte, după 1995, de 3 parohii în sudul Basarabiei: două la Reni (Anadol şi Frecăţei) şi a treia la Hagi-Curda, Ismail. Toate cele trei sate au avut aceeaşi soartă, fiindu-le distruse bisericile din temelie, pentru aceeaşi «vină»: aveau origine românească şi aminteau prin ele originea românească a locurilor în care existau.
    Of, câte astfel de lucruri se petrec dincolo de Prut… De asta tot spun că unirea de care se tot vorbește trebuie cerută, în primul rând de cei de acolo, nu de noi. Dar pentru asta trebuie să se ajungă la conștiința românității. Posibilă doar prin eforturile bisericii, învățământului și printr-o cooperare economică din ce în ce mai strânsă. Dar mă îndoiesc că populația Basarabiei (din care 1/3 nu se declară moldoveni, iar, din celelalte 2/3 treimi, o mare parte se declară moldoveni, nu români), ca să nu mai vorbesc de cei ce au fost incluși în Ucraina, își dorește unirea adevărată cu România. Pașaportul românesc pare să le fie suficient…

  7. 7 pokerface
    Februarie 7, 2013 la 10:51

    Si noi ne plangem ca n-avem bani sa plecam la Paris….


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Urmează..

AL 27-LEA, DESIGUR...

STEAUA, ROMANIA`S BRIGHT STAR

http://www.fifa.com/classicfootball/clubs/club=1914834

Ce fu, lună de lună

Despre ce-i vorba

Comentarii recente

Thelonious pe PÂNĂ SÂMBĂTĂ
Unlucky pe ÎNTĂRIRI
Sam Murray pe REGULAMENTE ȘI BRICHETE
Dawson pe REGULAMENTE ȘI BRICHETE
dfcd@jhdhjds.ro pe MÂNDRI CĂ SUNT FRUSTRAȚI

%d blogeri au apreciat asta: