SE POATE!

De meciul ăsta m-am temut. Nu de alta, dar la București pierduserăm prostește, după ce dominasem tot meciul, iar acum jucam pe un stadion plin ochi cu fanii pătimași ai oltenilor. Și, în plus, fluierul era în gura lui Kovács…

Încă din startul partidei s-a văzut iar superioritatea Stelei, care ataca în valuri. Oltenii, cum îi știm: meșteri în dat la gioale și în simulări penibile. Numai că, la fel ca la București, golul întârzia să cadă în poarta lui Pigliacelli. Și n-am putut să nu mă gândesc că tradiționalele gafe ale băieților noștri ar putea să ne coste iar. Și, ați văzut, barele ne-au salvat de două ori… Iar Kovács nu s-a dezmințit – a acceptat jocul dur al oltenilor (câte faulturi trebuiau să facă Bancu, Vătăjelu și piticania Gustavo ca să vadă măcar un galben?) și n-a acordat penalty pentru Steaua în două ocazii. Cel puțin brânciul cu care Papp l-a dat jos pe Cristea a fost ultra clar. În fine, a venit golul izbăvitor al lui Mamut și… încă visăm la titlu. Mai rămâne să vedem dacă oltenii vor fi la fel de bățoși și la Cluj, unde mă aștept la un recital de tăvăleli de ambele părți, că la asta-s tare pricepuți și unii și alții, nu?

Hilare declarațiile lui Cârțu de după meci. Cică „Au jucat două echipe, una ghinionistă, alta norocoasă.” Ghinioniștii fiind oltenii, bre!!! Iar norocoșii, „în special când joci cu Universitatea” ar fi fost steliștii. Că doar „Până la acea fază a fost un meci al cărui rezultat putea fi în favoarea noastră la cum au decurs ostilitățile.” Ba, ca să fie clar pentru toți, „Cupa era obiectivul principal, pentru locul 2 depindeai de un rezultat indirect.” Deci, să înțelegem că meciul cu CFR e obiectiv secundar, nu? Bre, parcă-mi pare rău că Mamut n-a dat gol cu mâna, din offside. Atunci să fi văzut declarații la Sorinache…

Așadar, după următoarea victorie, cu Voluntarii, finala! Hai băieți, că se poate!