(primele materiale au fost postate pe sportstar.ro în iunie 2007 )

 ÎNCEPUT DE LEGENDĂ

Una din snoavele atât de dragi celor ce fac urticarie la vederea combinaţiei de culori roşu-albastru este cea a înfiinţării direct în prima ligă a echipei Armatei.

Privind strict din punctul de vedere al realităţilor de azi, al regulamentelor ce stau la baza desfăşurării competiţiilor fotbalistice, faptul că AS Armata Bucureşti a fost înscrisă în prima divizie pare cel puţin ciudat, dând naştere la interpretări dintre cele mai felurite. Pentru o cât mai obiectivă apreciere a acestui caz, trebuie pornit de la situaţia de atunci.

Era o perioadă de adânci transformări, pe care şi sportul avea să le resimtă din plin, sub ochiul vigilent al nou-înfiinţatei Organizaţii a Sportului Popular, direct răspunzătoare în faţa PCR de orice deviere de la linia trasată de partid. Micile cluburi tradiţionale ale epocii antebelice dispăreau unul după altul. Unele, fără urmă, o dată cu dispariţia patronilor – Carmen, Venus, Ripensia. Altele erau “cosmetizate”, potrivit cerinţelor vremurilor – Juventus Bucureşti era preluată de o întreprindere de distribuţie a produselor petroliere, apoi mutată la Ploieşti, unde avea să devină Petrolul. De altele mai rămânea doar numele, ele devenind o parte a instrumentului de propagandă al noilor conducători ai ţării, comuniştii – UTA, CFR Bucureşti. Iar altele erau înfiinţate după modelul impus de „marele vecin de la Răsărit”, a cărui cizmă strivea tot ceea ce ar fi îndrăznit să i se opună. Aşa a apărut puzderia de echipe “muncitoreşti” – Energia, Minerul, CFR/Locomotiva, Metalul, Petrolul, Flacăra, Avântul etc. -, “studenţeşti” – CSU, Ştiinţa, Politehnica sau Universitatea, “militare” – ASA, CCA, Dinamo, ba chiar şi “săteşti” – Recolta. Încet-încet, secţiei iniţiale i se adăugau altele, unele cluburi, patronate de ministere mai puternice, ajungând la proporţii gigantice, cu zeci de secţii.

A fost şi cazul echipei militare, înfiinţată la 7 iunie 1947, care-şi începuse activitatea în condiţii precare, “terenul” de antrenament fiind cel de instrucţie al unei unităţi militare bucureştene, dotările fiind extrem de modeste, iar primii jucători fiind cadre militare venite de la diferite echipe. Primul loc de cantonament: Sanatoriul Militar Sinaia! Nu întâmplător, echipamentul trebuia sa aibă tricouri roşu-galben şi chiloţi albaştri. Cineva a considerat însă că nu era nevoie de simboluri naţionaliste şi s-a renunţat la galben…

Pe 21 august 1947, FRF a exclus din campionat Carmen, echipa “duşmanului poporului, Mociorniţa”, care declarase că pentru ei nu contează campionatul naţional, decât lupta pe care o duc împotriva Ciocanului(echipa comunităţii evreieşti) şi împotriva echipelor ceferiste, „…cu una ne răfuim rasial, cu celelalte ne răfuim politic”. Înscrisă iniţial în liga a doua (şi ultima), AS Armata a profitat de această măsură şi – fără îndoială, cu sprijin de la cel mai înalt nivel – a luat locul exclusei Carmen. La acea vreme nu era ceva deosebit, schimbările fundamentale prin care trecea România fiind întâlnite la tot pasul. De altfel, prima ediţie postbelică a cuprins echipe înscrise după criterii extrasportive, quasi-geografice, locurile fiind acordate astfel: – 4 Bucureştilor (câştigătoarele campionatului Onoare), 2 Clujului, câte unul Timişoarei, Oradei, Aradului, Craiovei (câştigătoarea barajului cu Tr. Severin), Ploieştilor, Tg.Mureş (după barajul cu Mediaş) şi 2 oraselor… muncitoreşti, Reşiţa şi Petroşani. Campioană a ieşit echipa baronului Neumann, IT Arad, înfiinţată peste noapte şi incluzând vedete adunate din toată ţara, ba chiar şi din Ungaria (după cum se vede, Iancu nu a venit cu nimic nou…).

În anii următori, mai ales după naţionalizarea de la 11 iunie, echipele au fost preluate de întreprinderi sau ministere, au fuzionat potrivit intereselor locale, s-au desfiinţat etc. Totul cu aprobarea şi la indicaţiile omniprezentului partid.

În afara faptului că a ocupat locul desfiinţatei Carmen, ASA n-a prea profitat de pe urma “moartei”. Cei mai valoroşi jucători ai Carmenului nu au trecut automat la ASA, ci au întărit alte echipe, precum internaţionalii Valentin Stănescu şi Bazil Marian, racolaţi de CFR Bucureşti. Singurii jucători care au ajuns la noua participantă în prima ligă au fost Panait şi Gheorghe Popescu, care erau militari. Căpitanul Gheorghe Popescu era erou al luptelor de pe frontul anti-sovietic, la care participase ca voluntar, în timp ce alţii preferaseră mobilizarea pe loc, pentru a câştiga Cupa Basarabia…

După prima ediţie, 1947-48, in care neexperimentaţii jucători militari au fost cât pe-aci să retrogradeze, a crescut implicarea ministerului tutelar, noile exigenţe impunând condiţii materiale pe măsura celor oferite de celelalte cluburi şi întărirea lotului cu jucători valoroşi. Şi, după o primă Cupă a României, câştigată în 1949, a urmat ceea ce s-a numit “deceniul de aur”: titluri in 1951, 1952,1953, 1956, 1960 si 1961 şi Cupe în 1950, 1951 şi 1955. Primele pagini ale unei istorii neegalate de vreo altă echipa românească. 

RETROGRADAREA ECHIPEI ARMATEI

Aşadar, profitând de desfiinţarea echipei Carmen, AS Armata primeşte aprobarea FRF de a evolua în prima ligă. Despre cât de „favorizată” a fost vorbesc faptele: lotul fusese alcătuit din cadre militare, care s-au prezentat la noua lor unitate, pe al cărei teren de instrucţie se desfăşurau antrenamentele. Fotbaliştilor li se făcuse un hatâr: mâncau la popota ofiţerilor!

După două meciuri nule, smulse cu greu Dermatei Cluj şi Ciocanului Bucureşti, proaspeţii participanţi în divizia naţională îşi arată limitele, în ciuda entuziasmului: 0-7 la Timişoara, cu CFR, şi la Arad, cu „galacticii” baronului Neumann, ITA, sau 1-6 la Bucureşti cu aceeaşi ITA. În cele din urmă, cu doar 22 de puncte în 30 de meciuri, ASA a terminat pe locul 14, urmând a susţine un baraj pentru evitarea retrogradării.

Participante erau echipele clasate pe locurile 11-14 din prima divizie şi câştigătoarele celor 4 serii ale diviziei secunde. S-a jucat sistem turneu, fiecare echipă întâlnindu-le pe celelalte, câte 7 meciuri, în numai 4 săptămâni. Turneul a fost dominat de Politehnica Timişoara care, înaintea ultimului meci, cu FC Ploieşti era deja calificată. Ploieştenii au câştigat cu 3-2, astfel că primele patru locuri erau ocupate de Poli, Metalochimic Bucureşti şi CSM Mediaş cu câte 9 puncte şi FC Ploieşti cu 8 puncte, iar ASA, cu numai 7 puncte, ar fi trebuit să retrogradeze. Un site al Politehnicii Timişoara descrie faza care avea să schimbe totul: „La rezultatul de 2-1, Iovan de la Poli a şutat spre poarta ploieştenilor, mingea a intrat in poartă, fiind prinsă cu mult după linia porţii de către portarul Ivan. Arbitrul Mitran, deşi se găsea aproape de fază, n-a acordat gol. Unul dintre reporteri a fotografiat însă faza, iar la developare s-a constatat că a fost gol valabil. În faţa acestei dovezi categorice s-a hotărât anularea partidei şi rejucarea meciului la Craiova. Jocul a avut loc la 24 iunie 1948 şi s-a terminat la egalitate (1-1)…” Astfel, Poli avea 10 puncte, iar ploieştenii, la egalitate de puncte cu ASA, pierdeau locul 4 la golaveraj, permiţând rămânerea militarilor în prima divizie.

Hotărâri asemănătoare s-au mai luat şi în alte campionate. Astfel, în 1994, în meciul câştigat cu 2-1 în faţa lui Nürnberg, lui Bayern i s-a acordat un gol care… n-a fost. Nürnberg a contestat, i s-a dat dreptate şi, la rejucare, a pierdut din nou: 0-5! De asemenea, după o partidă Fenerbahce – Rizespor, încheiată 1-1, Fenerbahce a obţinut rejucarea pentru că arbitrul a acordat unui jucător de la Rizespor două cartonaşe galbene şi acesta a continuat să joace. La rejucare, Fener a învins cu 4-1. Dar, nefiind vorba de Steaua, nimeni nu a protestat împotriva faptului că s-a respectat regulamentul…

Bineînţeles, pentru unii suporteri ai echipelor cu palmaresul ca foiţa de ţigară, decizia de rejucare a meciului e considerată o dovadă a „manevrelor steliste”. Desigur, să fi fost Steaua în locul FC Ploieşti, episodul ar fi fost uitat de multă vreme… Acum, dacă ar fi să ne gândim înainte de a ne repezi cu acuze, credeţi că protectorii sus-puşi ai militarilor ar fi aşteptat până în ultima clipă pentru a interveni în desfăşurarea lucrurilor?

 PREGĂTIRI DE ASCENSIUNE (1948-50)

După norocoasa evitare a retrogradării, CSCA începea cu speranţe mari sezonul 1948-49. Numai că, în prima etapă, pe 21 august 1948, CFR Bucureşti anunţa că va fi la fel de greu, dacă nu şi mai şi: 5-2! Deh, se apropia ziua eliberării de sub jugul fascist şi se cuvenea să i se aducă un omagiu marelui fiu al poporului român, reprezentantul celui mai avansat detaşament al proletariatului, ceferiştii, tov. Dej…

Evoluţia a continuat să fie oscilantă, alternând rezultate bune, cum ar fi 3-3 la Arad, cu campioana, ITA, sau tot 3-3 cu viitoarea campioană, IC Oradea, cu altele catastrofale, cum ar fi 0-6 la Timişoara, cu adevărata Poli, sau 1-4 la Bucureşti, cu CFR Cluj (care avea să retrogradeze!). Ultimul meci al turului avea să prindă echipa militară pe locul 10, la 8 puncte de primul loc, dar la egalitate de puncte cu echipa de pe locul 11, retrogradabil…

Întăririle aduse după tur şi-au arătat primele roade după etapa a 18, când CSCA se afla pe periculosul loc 11. În ultimele 8 etape s-au obţinut 5 victorii şi 3 remize. Locul 7, la un singur punct de locul 3! 

După ultimul meci, disputat pe 10 iulie 1949, s-a schimbat sistemul competiţional după modelul sovietic: primăvară – toamnă, astfel că următoarea ediţie a început pe 19 martie 1950. Lotul a suferit din nou masive modificări. Din echipa ultimului meci al ediţiei 1948-49 (LIPOCZI  – ANDROVITS, CERNEA, ONISIE, DUŞAN, ZEANĂ, FRENTZ, MERCEA, DRĂGAN, SERFÖZÖ, HALLASZ)  mai rămăseseră doar câţiva: Tr. IONESCU  – APOLZAN, RODEANU, BALINT, ANDROVITS, SERFÖZÖ, Feri ZAVODA I, ROMAN, DRĂGAN, FERNBACH-FERENCZI, „Peniţă” MOLDOVEANU.

Turul anunţa o mare surpriză: CCA era pe locul 2, la un singur punct de leader, UTA.  Numai că primele patru etape au domolit elanul militarilor: 0-1 cu Dinamo, 1-2 cu ICO, 1-1 cu Partizanul Bucureşti (viitoarea Petrolul Ploieşti) şi 2-2 cu Metalul Reşiţa.

În cele din urmă, lupta avea să se dea între Flamura Roşie Arad şi două Locomotive: Bucureşti şi Timişoara („asistate” de alte două surate, din Tg.Mureş şi Sibiu).

Cu patru etape înainte de final, Flamura Roşie conducea cu 24 de puncte, urmată de ceferiştii din Grant, cu 22 de puncte, şi cei din Timişoara, cu 20 de puncte. CCA avea 19 puncte, ocupând locul 5 (tocmai pierduse pe teren propriu la codaşă – Locomotiva Sibiu….).

tapa a 19-a avea să încurce şi mai rău lucrurile. Flamura Roşie pierdea la Timişoara în faţa Ştiinţei, iar Locomotiva Timişoara câştiga – normal – la Sibiu, în faţa suratei. Numai că Locomotiva Bucureşti pierdea în Giuleşti în faţa CCA, care făcuse o primă repriză senzaţională, conducând cu 3-0. Cu toate eforturile gazdelor, victoria militarilor a fost clară: 4-2.

Era prea târziu pentru ei, pentru că Locomotiva Sibiu şi-a făcut datoria, pierzând în faţa şefilor din Giuleşti, iar Flamura Roşie învingea codaşa Metalul Reşiţa.

În penultima etapă, giuleştenii învingeau şi filiala din Timişoara, numai că bieţii ceferişti târg-mureşeni nu reuşeau să-i încurce pe arădeni, pierzând pe teren propriu. Astfel, înaintea ultimei etape, arădenii erau practic campioni:

1. Flamura Roşie 28 p (42-24, deci coeficient 1.75)

2. Locomotiva Bucureşti 26 p (40-32, coeficient 1.25)

Cu gândul la cheful de după meci, arădenii s-au văzut conduşi cu 3-1 la pauză. Dar aşa a rămas, iar rapidiştii păstrează amintirea unui alt titlu furat…

 Primul titlu, primul event (1951)

Şi a venit anul primului titlu…

Primele şapte etape, au însemnat tot atâtea victorii pentru CCA, care avea un golaveraj de 15 – 3. Printre învinse se numărau primele trei clasate în ediţia anterioară, UTA, Locomotiva Bucureşti şi Ştiinţa Timişoara, precum şi cea care avea să devină veşnica rivală, Dinamo. Turul se încheia în triumf:

1. CCA 8 3 0 24 – 5 19 p.

2. Dinamo 6 3 2 23 – 14 15

Deşi returul avea să înceapă cu prima înfrângere (1-3 la Cluj, cu Ştiinţa), după 16 etape CCA conducea cu trei puncte avans faţă de Dinamo. Au urmat două eşecuri care ar fi putut răsturna situaţia: 2-6 (!!!) cu Dinamo şi 0-1 cu Locomotiva Bucureşti. Noroc că, după incredibila victorie cu 6-2, Dinamo s-a împotmolit la Oradea: 0-3 cu Progresul ICO, astfel că CCA păstra un avans de un punct, situaţie care a rămas neschimbată până în ultima etapă.

Finalul a fost unul chinuit – 0-0 cu Flacăra Petroşani la Bucureşti, în timp ce Dinamo învingea cu 2-1 acolo unde CCA suferise prima înfrângere, la Cluj… Cele două rivale ajunseseră la egalitate de puncte, dar golaverajul net superior al CCA (43-19, coeficient 2.26) faţă de cel al lui Dinamo (52-29, coeficient 1,79) a adus primul titlu echipei militare. Era doar începutul…

Şi, ca triumful să fie deplin, CCA cucerea şi Cupa, învingând în finală pe divizionara B Flacăra Mediaş cu 3-1. Greu, după prelungiri, dar medieşenii avuseseră un parcurs şnur până atunci, eliminând Ştiinţa Cluj, UTA, Locomotiva Bucureşti şi Dinamo Oraşul Stalin…

 INTERMEZZO CU… NEA NICU

După Revoluţie, mulţi s-au simţit datori să ne arate cât de disidenţi, de anticomunişti au fost ei pe vremea “odiosului”. Printre ei, şi Mircea Angelescu, fost preşedinte al FRF între 1969 şi 1975 şi apoi între 1986 şi… decembrie 1989. Tocmai el, care a contribuit din plin la moartea lui Mateianu… Într-un interviu acordat într-o engleză de baltă, cel pe care Revoluţia l-a prins în postura de conducător al destinelor fotbalului românesc, afirma că Steaua a fost înfiinţată de însuşi Nicolae Ceauşescu. “In fifti-uan or fifti-tu” zicea preşedintele FRF, care nu ştia nici măcar anul înfiinţării clubului armatei… Dar, ceva-ceva legături a avut Nicolae Ceauşescu cu CCA-ul…

 La începutul lui 1952, pe lângă Consiliul de Miniştri s-au format Birouri care coordonau activitatea pe sectoare, urmărind realizarea obiectivelor economice, sociale, culturale ale acelei etapei istorice. La dezbateri luau parte miniştri, directori de întreprinderi şi instituţii, cadre de conducere etc. La o astfel de şedinţă, a Biroului culturii, între 12-14 februarie 1952, s-au discutat probleme legate de sport, mai ales din fotbal, printre care cazuri de meciuri vândute sau transferuri dubioase de jucători. Discuţiile sunt extrem de interesante.

La acuzaţia din referat că C.C.A. a încălcat regulamentul privind angajarea de jucatori – între care şi a celebrului fotbalist Iosif Petschovschi (Peciovschi în text), N. Ceauşescu (responsabil din partea Ministerului Forţelor Armate) precizează: “La armată sportivii au condiţii bune şi vor să vină la noi. … Peciovschi vrea să vină la noi, noi vrem să-l luam. Omul e primit”. I. Chişinevschi (vicepreşedintele Consiliului de Miniştri): “Cât i-aţi dat? “Nu i-am dat nimic – precizează Ceauşescu. Am stat cu el de vorbă, apoi omul a înaintat cererea.Cât i-aţi oferit? – insistă Chişinevschi. De unde este informaţia că i s-a oferit 500 000 lei?” “Am informaţii că C.F.R. i-a oferit 700 000 lei”, replică Ceauşescu. Gh. Enciu, secretarul clubului Flamura Roşie (UTA de azi) Arad, de unde provenea Petschovski, sare şi el: “Colectivul sportiv de aici este revoltat de Peciovschi, care a tratat cu conducerea Clubului Armata. El să plece din mijlocul muncitorilor?” A stat de vorbă cu Peciovschi care i-a spus: “Tovarăşi, eu vreau să plec de la Flamura Roşie. Dacă eram în altă parte aveam alte condiţii, aveam şi motocicletă … mă îmbracă căpitan şi-mi dă 700 000 lei ca să-mi aranjez situaţia familiară”. Precizez că salariul unui muncitor era de 7 000 lei pe lună…  

Dinamo avea alte mijloace. Specifice… Preşedintele asociaţiei Spartac (nume copiat de la ruşi), povesteşte: “Într-o seară vine o maşină la casa lui Florian: Tovarăşe, daca nu te prezinţi în 3 zile la serviciu eşti pedepsit; ţi s-a dat un grad de plutonier şi dacă nu vii te arestăm”.

Preşedintele clubului Flacăra prezintă situaţia lui Ivănescu, care “a fost sprijinit că avea o situaţie grea în familie, nu avea nici cămaşă pe el. Mai târziu colectivul i-a cumpărat un costum de haine şi palton şi se ocupa şi de educaţia lui. A fost tentat şi el să se mute la C.C.A.”

Remarcabilă este intervenţia lui Nicolae Frandes, preşedintele Locomotivei (Rapid), un politruc bine îndoctrinat, care nu ezită să recurgă la denunţuri extrem de periculoase în acele vremuri: ”Am fost la Praga şi am sesizat o atitudine a unuia dintre conducători. Este vorba de Gruia [din echipa de volei]. El s-a ataşat manifestărilor care au fost duşmane sportivilor sovietici. Au ieşit de pe teren fără a saluta echipa sovietică. Am fost foarte revoltat, este un caz politic grav”. Surprinzător pentru cei care încă mai cred în legenda Rapidului anti-comunist, tov. Frandes ia partea celor de la CCA şi Dinamo: “Cei care sunt împotriva lor sunt duşmani de clasă care antrenează şi pe muncitori şi pe unii tovarăşi cu munci de răspundere. …Apolzan şi Zavoda au fost luaţi în şcoală înainte de armată. Au rămas însă în armată. Apolzan a trimis la noi vorbă că dacă i se dă 300 000 lei vine, Armata îi dă 400 000 lei”. Frandes e vigilent şi când e vorba de pericolul capitalist: “unii sportivi sunt rupţi de procesul de producţie, umblă pe stradă, joacă cărţi, citesc romane din putregaiul burgheziei”. ”De unde le procurau?” se arată interesat Chişinevschi.

Ei, şi iar se ajunge la bani… Chişinevschi întreabă: “De unde aţi luat bani pentru a da sportivilor?” “De la echipă, care face matchuri amicale, o parte din bani trec la noi”, mărturiseşte Frandes. “Sunt vinovat şi cer ca să fiu aspru sancţionat şi dat ca exemplu”.

Si o mărturie a faptului că blatul nu e inventat de azi de ieri: „…m-am întâlnit în tramvaiul 16 cu jucătorul de foot-ball Pereţ de la echipa Flacăra Bucureşti. Discutând cu el despre matchul cu echipa C.C.A., m-a întrebat: Care daţi mai mult, voi sau Armata? şi a adăugat că acela care dă mai mult câştigă campionatul. …Cred că asemenea concepţii burgheze sunt dăunătoare unui jucător şi sportului nostru în general şi cred că ele au rădăcini mai adânci din care face parte jucătorul”. Era înaintea unui meci crucial pentru Dinamo, aflată în luptă pentru titlu cu CCA, pe care tocmai o învinsese, apropiindu-se la două puncte, în timp ce Flacăra (Petrolul Ploieşti de azi) se străduia să scape de retrogradare. Dinamo a învins cu 4-1, dar, în cele din urmă, CCA a câştigat campionatul.

Aşa se desfăşurau lucrurile pe atunci, totul era sub controlul atotputernicului partid, sportul era amator doar în vorbe. Ca şi astăzi, primau interesele materiale. Chiar şi în condiţiile acelea, când sportul era, mai presus de orice, o ramură a propagandei partidului şi statului comunist…    

 CU ŞI FĂRĂ AJUTOR MILITAR… (1952-1953)

CCA începea ediţia 1952 dintr-o postură nouă, cea de campioană. Nu era singura noutate. Într-un campionat plin de locomotive, flăcări, metale, ştiinţe sau dinamouri, apărea o a doua echipă militară – Casa Armatei Câmpulung Moldovenesc.

Înfiinţată în 1948 la Iaşi, CS Armata a jucat în divizia C, apoi în campionatul local. În 1950, echipa promovează in divizia B, iar în anul următor e mutată la Câmpulung, unde se afla un liceu militar. De fapt, determinant a fost rolul ministrului apărării, Emil Bodnăraş, originar din zonă. În plus, ministerul a dispus întărirea echipei cu jucători, antrenori şi sprijin de la echipa-mamă, cea din Bucureşti. Urmarea? Promovarea în prima divizie.

CCA a pornit puternic, învingând cu 3-0 Metalul Câmpia Turzii şi reuşind apoi o serie de 17 meciuri fără înfrângere: 12-5-0, golaveraj 37-14 . Dinamo a ţinut cu greu pasul, deşi a reuşit să învingă CCA în etapa a 18-a. La final, CCA Bucuresti câştiga titlul cu doar o înfrângere în cele 22 de partide, cu două puncte mai mult decât Dinamo, care suferise două înfrângeri, dintre care una a fost o adevărată umilinţă: 1-5 la  Târgu Mureş, cu Locomotiva! Pe locul 3, surpriza ediţiei, s-a clasat… Casa Armatei Câmpulung Moldovenesc.a contribuit la succesul CCA, obţinând egaluri în ambele meciuri cu Dinamo şi pierzându-le pe cele împotriva CCA !

Următoarea ediţie avea să fie mult mai disputată. La terminarea turului, primele trei locuri erau ocupate de aceleaşi echipe, într-o ordine uşor schimbată: 1. CCA 16 p., 2. Casa Armatei 15 p. şi 3.Dinamo 15, deşi CCA pierduse la ambele echipe ce o urmau în clasament. Surprinzătoarea echipă din Câmpulung o învinsese şi pe Dinamo, dar făcuse cinci remize şi  pierduse în ultima etapă la Tg.Mureş… Din lot se remarcau portarul Birtaşu, care avea să devină ulterior una din legendele clubului bucureştean Progresul, precum şi viitorii componenţi ai primei echipe de aur a CCA – Onisie şi Alecsandrescu.

 “DESFIINŢAREA ABUZIVĂ”

O altă snoavă mult îndrăgită de o anumită parte a fanilor este cea a desfiinţării “abuzive” a echipei Casa Armatei Câmpulung Moldovenesc de către tiranii de la Bucureşti.

 La sfârşitul turului ediţiei 1953, s-au desfiinţat TOATE echipele militare, în afară de CCA Bucureşti. Asta chiar dacă în seria a II-a a diviziei B conducea detaşat CA Cluj, urmată de CA Craiova. Desfiinţarea a născut ulterior legenda “măsurii abuzive”. Deci, după logica unora, forul tutelar ar fi renunţat la o puternică echipă care să sprijine mereu eforturile CCA de a se opune echipelor dinamoviste din Bucureşti şi Oraşul Stalin (Braşov), apoi şi din Bacău, Piteşti etc. Ca să nu mai vorbim de faptul că nu numai CA Câmpulung a fost desfiinţată, ci toate celelalte echipe militare. Şi când te gândeşti ce eforturi a făcut Dinamo să-şi creeze „cooperativa”…

Documente făcute cunoscute după căderea comunismului aruncă o nouă lumină asupra evenimentelor.

 Ruşii plănuiau să atace Vestul. Ministrul Bodnăraş, cetăţean sovietic (!), primise ordinul de a transforma România în bază sovietică de sprijin a invaziei. Colegiul Militar “Ştefan cel Mare” de astăzi se află în complexul construit atunci la Câmpulung pentru comandamentul Frontului Ucrainean. Desigur, efortul militar al acelor ani nu mai permitea si alte activităţi, fie ele şi propagandistice, cum era fotbalul. Aşa că echipele militare au fost desfiinţate. Aveau să reapară abia după retragerea trupelor sovietice din România, în 1958…

Prin desfiinţarea CA Câmpulung Moldovenesc, CCA rămăsese… singură împotriva tuturor: – 3 (!!!) Locomotive: Bucureşti, Tg.Mureş şi Timişoara, 2 Ştiinţe: Timişoara şi Cluj – 3 “muncitoreşti”: Flamura Roşie Arad (UTA), Progresul IC Oradea şi Minerul Petroşani şi 2 miliţieneşti: Dinamo din Bucureşti şi din Oraşul Stalin (actuala FC Bacău).

Returul a fost mai slab, Dinamo reuşind să treacă pe primul loc după victoria obţinută cu cinci etape înainte de final, în meciul direct, în care, cu Ozon la cârmă, conducea cu 3-0 la pauză şi termina în triumf cu 3-1… După care, de neînţeles, Dinamo s-a prăbuşit, nereuşind decât 3 remize şi două înfrângeri! Şi CCA s-a chinuit, dar noroc că, după trei partide încheiate nedecis – toate la Bucureşti! – a reuşit să învingă cu 3-1 pe ICO, asigurându-şi titlul înaintea ultimei etape: egalitate de puncte şi golaveraj net superior. Doar o minune ar fi adus titlul în Groapă, de exemplu: înfrângerea CCA cu 0-4 în faţa Locomotivei, la Timişoara, şi victoria lui Dinamo cu 5-0 împotriva Ştiinţei Timişoara. Sau, la o înfrângere a militarilor cu 0-1, un scor fluviu în Groapă: 14-0… De fapt a fost victoria CCA la Timişoara şi doar un egal al dinamoviştilor. Era al treilea titlu consecutiv…

 DEZAMĂGIRE (1954)

Ediţia 1954 avea să fie o mare dezamăgire. După cele trei titluri consecutive, şirul părea să continue, pentru că primele trei meciuri au însemnat tot atâtea victorii. Au urmat însă două înfrângeri neaşteptate, dintre care una chiar la Bucureşti, cu Ştiinţa Cluj. Între timp, Flamura Roşie Arad mergea din victorie în victorie, iar Dinamo nu pierduse decât un punct… După nouă etape, arădenii păstrau avansul de patru puncte, nepierzând decât două puncte, în urma unor rezultate de egalitate. Unul dintre ele fusese smuls de rivala tradiţională, Ştiinţa Timişoara, o adevărată specialistă în remize în acel an, în care a reuşit o adevărată performanţă: 17 egaluri din 26 de partide!!!

Meciul direct avea să aducă victoria CCA, cu 2-1. Renăşteau speranţele, dar pe locul 2 se afla Dinamo, care avea un golaveraj mai bun.

Turul s-a încheiat cu arădenii în poziţia de leader clar: 21 puncte, faţă de 18 ale CCA şi 16 ale lui Dinamo.

Returul părea să decurgă în favoarea CCA, care, cu două etape înainte de final conducea datorită golaverajului mai bun. Deşi pierduseră la Arad cu un umilitor 0-3,  militarii fuseseră ajutaţi de victoria fără drept de apel a dinamoviştilor în faţa leaderului: 5-0!

 În penultima etapă, CCA nu reuşea decât un  0-0 la Petroşani, în timp ce UTA învingea Metalul Hunedoara. Ultima etapă avea să fie decisă de… timişoreni. CCA învingea Ştiinţa la Bucureşti, dar UTA bătea Locomotiva la Timişoara… Prima înfrângere acasă a ceferiştilor, care aveau până atunci 9 victorii şi 3 remize, cu un golaveraj de 32-3 şi învinseseră CCA cu doar o lună înainte. UTA devenea campioană in extremis…

Dezamăgirea avea să fie şi mai mare. Peste doar o săptămână, în semifinala Cupei, CCA pierdea în faţa divizionarei B Metalul Reşiţa (locul 7 în seria sa…), care, după alte patru zile, câştiga Cupa în faţa lui Dinamo, pe stadionul „Republicii”…

CIUDĂŢENII…

Tot în această ediţie s-au petrecut lucruri ciudate…

La sfârşitul turului, Metalul Hunedoara era pe ultimul loc, cu o singura victorie (culmea, cu CCA…), patru remize şi 8 înfrângeri, şi cu un golaveraj catastrofal: 11-36.  În retur am asistat la o revenire incredibilă: dacă, după 19 etape, Metalul abia strânsese 11 puncte, în ultimele şapte etape hunedorenii aveau să adune… 12, din şase victorii şi o singură înfrângere la arădeni, care trăgeau la titlu… Locul 11 şi salvarea de la retrogradare, în dauna… Locomotivei Bucureşti.

Sigur, se mai întâmplă minuni de-astea, numai că FRF a decis retrogradarea Metalului, suspendarea pe viaţă a antrenorului Wetzer II şi a şase jucători, precum şi pedepse ceva mai mici pentru alţi opt jucători. Motivul? Trucare de rezultate. Un 5-0 la Petroşani pare să fi pus capac…

Şi, uite-aşa, următoarele două ediţii s-au desfăşurat cu 13 participante!

 LUMINI ŞI UMBRE (1955-56)

Dezamăgirea a continuat şi în ediţia 1955, când a câştigat Dinamo, iar CCA s-a clasat doar pe locul 6. Poate singurul lucru de menţionat ar fi victoria la un scor neobişnuit obţinută la Reghin, în faţa Avântului, cu… 9-1. La Bucureşti, militarii s-au dovedit mai miloşi: „doar” 7-1.

Amarul a fost oarecum îndulcit de câştigarea Cupei. Adversară în finală a fost echipa care tocmai câştigase seria a II-a a Diviziei B,  Progresul Oradea. În semifinale, Progresul eliminase noua campioană, Dinamo. Finala n-a fost deloc uşoară. Orădenii au deschis scorul, au fost egalaţi, dar au luat din nou conducerea. CCA a întors rezultatul, dar cele 90 de minute s-au încheiat 3-3… În prelungiri, Progresul s-a prăbuşit, Constantin, Onisie şi Alecsandrescu ducând scorul la 6-3!

 Ediţia 1956 a fost presărată cu tot felul de surprize. Faptul că jucau 13 echipe făcea ca una din ele să nu joace într-o etapă. În plus, au fost numeroase reprogramări, care au făcut greu de urmărit situaţia reală. Ca să nu mai vorbim de câteva rezultate neaşteptate, care au răsturnat calculele…

Astfel, la terminarea turului, primele trei clasate erau: CCA cu 16 puncte, Dinamo cu 14 şi  Flamura Roşie Arad cu 13, urmate de trei echipe cu 12 puncte: Locomotiva Bucureşti, Flacăra Ploieşti şi Ştiinţa Timişoara. După primele trei etape ale returului, Dinamo egalase CCA la puncte, iar între prima şi a şasea clasată erau doar două puncte! A urmat o perioadă neagră pentru dinamovişti, care au pierdut cinci meciuri la rând… Şi CCA se împiedica lamentabil, pierzând la Bucureşti în faţa unei echipe, Dinamo Bacău, pe care o învinsese în tur, în deplasare, cu… 8-0! Pe 11 octombrie, în etapa a 22-a, CCA învingea cu 1-0 la Arad, de unde pleca direct în Anglia, unde avea să susţină legendarul turneu. Conducea cu 29 de puncte, urmată de Flacăra Ploieşti cu 23 şi cu un meci mai puţin. Dinamo nu avea decât 18, dar patru meciuri mai puţin decât CCA. Următorul meci din campionat al CCA avea să fie peste exact o lună…

Între timp, situaţia în clasament ajunse: 1. CCA 29  – 2. Flacăra 27 – 3. Dinamo 27 – 4. Locomotiva Bucureşti 26. Numai că CCA mai avea 3 partide de disputat, Flacăra 2, iar Dinamo şi Locomotiva câte una… Au urmat două victorii la scor: 6-0 cu Locomotiva Timişoara şi 5-0 cu Progresul ICO Oradea. CCA era, matematic, campioană. Ultimul meci n-a mai avut nicio importanţă. Cu o echipă în care apăreau doar trei titulari, CCA era zdrobită cu 0-5 de Ştiinţa la Timişoara…

 În Cupă, CCA a întâlnit din nou Progresul Oradea, de data asta în semifinale. Pe 15 noiembrie, în campionat, fusese 5-0. Pe 2 decembrie, meciul s-a terminat la egalitate şi CCA a fost eliminată prin tragere la sorţi… 

 NAŢIONALA STELISTĂ

Puţine echipe se pot mândri cu faptul că jucătorii lor au constituit aproape integral lotul Naţionalei într-un meci oficial. Startul ediţiei 1956 înfăţişase o echipă militară într-o formă excelentă :1-0 la Oraşul Stalin cu Dinamo (actuala FC Bacău), 2-0 cu Flacăra (Petrolul) Ploieşti , 1-1 cu Locomotiva (Rapid) Bucureşti şi, mai ales un zdrobitor 4-0 cu campioana ediţiei precedente, Dinamo Bucureşti. Chiar şi aşa, puţini se aşteptau ca pentru importantul meci de la Belgrad cu puternica echipă a Iugoslaviei, să fie selecţionaţi… 12 jucători ai CCA. Şi aveau să joace 11!!!

Pe teren au intrat 9 „militari”: portarul Ion VOINESCU, apărătorii Vasile ZAVODA II şi Alexandru APOLZAN, mijlocaşii Ştefan ONISIE şi Tiberiu BONE , atacanţii Gheorghe CACOVEANU , Francisc ZAVODA I , Ion ALECSANDRESCU şi Nicolae TATARU, cărora li se alăturaseră fundaşul stânga dinamovist Iosif SZÖKÖ şi tunarul rapidist Nicolae GEORGESCU.Când, după numai o jumătate de oră, Voinescu s-a accidentat, locul său a fost luat de bunul său prieten şi rival în poarta CCA, Costică TOMA. Şi rezerva din acel meci a făcut un meci mare, reuşind să apere chiar şi un penalty executat de vedeta “plavilor”, Vukas, stricându-i aniversarea celui de-al 50-lea meci în tricoul naţionalei vecinilor noştri.

Jocul ofensiv al CCA se baza, îndeosebi, pe tehnica interilor Feri Zavoda şi Gicu Constantin, cel ce avea să fie numit Profesorul, pe viteza şi centrările precise ale celor două extreme, Ghiţă Cacoveanu şi Nae Tătaru, pe impetuozitatea vârfului Alecsandrescu.

De data asta victoria a adus-o o acţiune mai puţin obişnuită. Constantin, intrat în repriza a doua în locul lui Tătaru, a fost cel care a centrat şi Cacoveanu a înscris cu capul, din plonjon, cu câteva minute înainte de final. Era 22 aprilie 1956 şi „motocicleta” de pe aripa dreaptă îşi făcuse un frumos cadou pentru onomastica de a doua zi…

A fost unul dintre anii cei mai fructuoşi ai tinerei echipe care avea să devină simbolul fotbalului românesc: al patrulea titlu de campioană, răsunătoarea victorie de la Bucureşti împotriva lui Lutton Town – 5-1, precum şi neuitatul turneu în Anglia. Păcat că închistarea regimului nu a dat prilej de afirmare unor sportivi excepţionali, nevoiţi să joace doar câteva meciuri internaţionale pe an, mai ales cu echipe din celelalte ţări comuniste. Alta ar fi fost istoria sportului românesc.   

 COMING OUT OF THE ICE

Cu 50 de ani în urmă, sportul în Republica Populară Română se rezuma la întâlniri cu reprezentanţii ţărilor aflate sub cizma bolşevică. Moartea lui Stalin, în 1953, părea că aduce un uşor dezgheţ, iar vestea că o echipă din patria fotbalului – Anglia – va sosi la Bucureşti a stârnit vâlvă mare.

În primăvara lui 1956, Luton Town tocmai întreprinsese un turneu în URSS, unde bătuse măr cele mai tari echipe sovietice ale momentului: 3-0 cu Dinamo, 3-0 cu ŢSKA. La înapoiere, englezii urmau să-i înveţe fotbal şi pe desculţii de la Bucureşti. În primul meci, campioana – Dinamo – reuşise să ţină piept onorabil „profesorilor” britanici: 1-2. Şi, iată, pe 23 mai, pe nou-construitul stadion „23 August”, urma meciul cu echipa clasată pe locul 6 în precedentul campionat, dar care domina clar ediţia 1956 (4-0 cu Dinamo Bucureşti şi 8-0 cu Dinamo Bacău, în deplasare): echipa Armatei – CCA.  Se spune că pe gradenele stadionului se înghesuiseră 120 000 de spectatori. Şi a meritat! Căci militarii aveau să învingă cu 5-1, după un meci strălucitor. Drept care oaspeţii aveau să invite în bârlogul imperialismului britanic echipa unei armate comuniste.

16 octombrie. Arsenal – Red Star (numele sub care a jucat CCA) 1-1. Golul lui Constantin avea să fie primul înscris de un român în patria fotbalului… Presa engleză nota: “CCA a arătat ca este o echipă mare”, “Arsenal, întrecându-se pe sine, a scos un egal cu o redutabilă echipă românească. Doar practicând un joc în forţă au reuşit ‘tunarii’ sa egaleze”’.

22 octombrie 1956. Primul meci în nocturnă, cu Sheffield Wednesday. Pe biletele de meci echipa noastră era “CCA – national team of Rumania”. Să nu uităm că, în primăvară, Naţionala noastră, alcătuită aproape exclusiv din stelişti învinsese Iugoslavia la Belgrad… Umor englezesc înaintea meciului: “Ai noştri nu sunt într-o formă prea bună. Abia i-au învins în ultimul meci pe argentinienii de la San Lorenzo. 9-0… Dar, nu vă fie teamă, vouă n-o să vă dăm atâtea…” CCA a deschis repede scorul, cea ce a declanşat furia englezilor, care, jucând extrem de dur, au răsturnat scorul: 3-1. Dar n-a fost suficient. Victor Moldovan înscrie două goluri de senzaţie şi e cât pe-aici să aducă victoria în ultimul minut. Doar 3-3, dar presa remarca: “O lecţie la lumina reflectoarelor”, “Putem învăţa de la o echipă cu o astfel de înaintare”, “Jocul CCA apreciat de specialişti”.

25 octombrie. Pentru Luton Town era seara revanşei. Tribunele pline ochi, spectatori care arătau spre români palma, cu cele cinci degete răsfirate… Şi, într-adevăr, 3-0 după o jumătate de oră. Dar Constantin, Alecsandrescu, Onisie (mingea a rupt plasa!) şi, din nou, Constantin uluiesc publicul: 3-4… Fairplay-ul englezesc e la el acasă, stadionul plin mai are puterea să-i aplaude pe învingători. Şi presa care a scris: “Nu avem niciun motiv sa fim supăraţi. Ne-a învins o echipă excelentă, cu nişte jucători minunaţi.”

Ultimul meci. Adversarii erau “lupii”, “the Wolves”, Wolverhampton Wanderers, . O echipă care reuşise să bată Honved-ul lui Bozsik, Lorant, Kocsis, Puskas, Czibor… Băieţii lui Billy Wright… O echipă care nu concepea decât victoria. Cu orice preţ. Rezultat final: 5-0… Indignaţi de jaful evident, românii au fost cu greu convinşi să participe la banchetul de după meci, după ce Billy Wright a promis o revanşă la Bucureşti. Revanşă care n-a mai avut loc. În Ungaria începuse de câteva zile revoluţia. Războiul rece devenise de gheaţă… Dar turneul in Anglia scrisese alte pagini ale glorioasei istorii a celei mai bune echipe româneşti. 

 PRIMUL PAS SPRE SEVILLA

Anul 1955 a însemnat debutul noii competiţii al cărei trofeu care urma să devină cel mai râvnit de către echipele de club europene – Cupa Campionilor Europeni. Prima ediţie a cuprins 16 echipe şi a fost câştigată de Real Madrid. Întrucât campionatul românesc se disputa după sistemul primavară-toamnă, la ediţia următoare, 1956-57, în care se înscriseseră ceva mai multe echipe – 21, a participat campioana din 1955, Dinamo Bucureşti.

26 august 1956 este ziua primei participări româneşti în CCE. Şansa a făcut ca adversarul dinamoviştilor să fie modesta (pe atunci) Galatasaray Istanbul. Dacă meciul de la Bucureşti a fost câştigat uşor, cu 3-1, urmând un chef comun în Herăstrău cu mici şi bere, românii au cam tremurat la Istanbul, unde au pierdut doar cu 1-2.

Următoarea adversară a fost echipa armatei bulgare, ŢDNA (actuala ŢSKA), la Sofia. 21 octombrie 1956 s-a dovedit a fi una din cele mai negre zile ale fotbalului dinamovist. După nici jumătate de oră, scorul era deja 3-0. Şi măcelul a continuat, scorul oprindu-se la numai 8-1, dacă e să luăm în considerare numeroasele ocazii ale bulgarilor. Returul, desfăşurat în Groapă, pe un ger de crăpau pietrele, pe 30 decembrie (!!!), a fost dominat tot de bulgari, care au stins motoarele la 2-1, permiţându-le dinamoviştilor o victorie de palmares, 3-2…

În anul următor s-a trecut la sistemul toamnă-primăvară, astfel că la ediţia CCE 1957-58 a participat campioana din 1956, CCA. Debutul steliştilor a fost în compania campioanei RFG, Borussia Dortmund. Campioana campioanei mondiale en-titre… Şi primul meci, la Dortmund, pe 28 noiembrie 1957, a stat sub semnul ghinionului, ambii portari, Voinescu şi Toma, precum şi legendarul stoper Apolzan fiind indisponibili. Cum alt portar nu era, CCA a introdus în poartă un… voleibalist, Boroş… Jucând eroic, militarii conduceau cu 2-1 în min. 50, după golurile lui Feri Zavoda şi ale lui „Corcodel” Constantin. Totuşi, maşina de fotbal germană a întors rezultatul, profitând şi de naivitatea portarului improvizat, 4-2…

La Bucureşti, după un gol al nemţilor, a urmat iureşul românilor: Tătaru, Constantin şi Alecsandrescu au făcut ca scorul să fie 3-1 la pauză. Mai lipsea un gol. Care n-a mai venit. După regulile de azi, golul în deplasare le-ar fi adus calificarea steliştilor. Numai că atunci nu se ţinea cont de acest aspect, astfel că a avut loc al treilea meci, la Bologna, cu două zile înainte de Anul Nou. Pe un stadion unde suporterii români nu avuseseră cum să ajungă, cu bravul fundaş Laci Zavoda accidentat din primele minute şi strângând din dinţi să termine meciul pe extrema dreaptă, jucătorii noştri au ţinut piept o oră, în care scorul a fost 1-1, dar au cedat în final cu 1-3.

Un debut ratat, dar care avea să fie urmat de multe alte confruntări cu puternice echipe europene. Peste 200 de meciuri… Multe dintre ele aveau să-i bucure nu numai pe suporterii stelişti, ci pe mulţi alţii, mândri de performanţele unei echipe româneşti. Borussia Dortmund – începutul drumului ce avea să ducă la mirifica noapte de mai de la Sevilla…   

TREI, DOAMNE, ŞI TOŢI TREI… (1957-58 )

 La ediţia 1957 participau 12 echipe, iar evoluţia CCA avea să fie oscilantă, astfel că, după 13 etape, echipa noastră se găsea pe locul 6, la 5 puncte distanţă de leader – Petrolul… După alte 6 etape, profitând de căderea adversarelor, CCA se apropia de primul loc! Devenise clar că lupta pentru titlu se va da între Petrolul – 25 p., Ştiinţa Timişoara şi CCA, câte 23 p.

În etapa a 20-a, CCA învingea clar pe Dinamo cu 2-0 şi egala leaderul, pentru că meciul între primele două clasate, de la Timişoara fusese amânat. În penultima etapă avea să se înregistreze ca mai mare surpriză: Petrolul a pierdut la Oradea în faţa unei echipe care nu reuşise decât două remize în precedentele 19 etape!!! Din păcate, CCA a pierdut lamentabil la Braşov cu 0-3, năruindu-şi şansele la titlu. După ultima etapă cele două echipe se aflau la egalitate de puncte, 27, dar Petrolul avea un golaveraj mai bun (36-21, coef. 1,71, faţă de 39-27, coef. 1,44). Titlul avea să fie decis de restanţele Ştiinţei, care avea să dispute încă trei meciuri, dintre care unul chiar împotriva Petrolului, la Timişoara.

După Ştiinţa-Petrolul 1-0, situaţia devenea dramatică. Timişorenii se apropiaseră la două puncte de primul loc Nici golaverajul nu era rău: 1.55, faţă de 1.64, cât avea Petrolul. Şi mai aveau două meciuri, e drept, ambele în deplasare…

A urmat meciul cu Progresul, la Bucureşti. Dezastru! Un incredibil 0-7 ducea titlul la Ploieşti. Doar dacă timişorenii nu băteau cu…15-0 la Braşov… Ceea ce, bineînţeles, nu s-a întâmplat, victoria cu 1-0 nefiind decât o palidă consolare pentru bănăţeni. Aşadar, trei echipe la egalitate de puncte – Petrolul, CCA şi Timişoara, dar o singură campioană – Petrolul.

Bine, vor întreba unii, dar ce-au păzit comuniştii, cum de n-au dat directiva să câştige CCA? Un aranjament micuţ la Braşov, pardon, Oraşul Stalin, şi totul era OK… Ei, la întrebarea asta să răspundă cei care văd în istoria echipei noastre numai blaturi, fitile şi conspiraţii oculte…

 AMAR (1958-59)

 Şi ediţia 1958-59 avea să îi amărască pe suporterii stelişti…

Turul părea să arate că lupta pentru titlu se va da între Dinamo (17 p.) şi CCA (16 p.), cu un mic avantaj pentru Dinamo, care învinsese cu 2-0 în meciul direct. Nici Rapid sau Petrolul nu puteau fi neglijate, ambele având câte 14 puncte.

Returul ne va arăta o echipă în mare formă, Petrolul ( 6 victorii consecutive, dintre care una a însemnat umilirea CCA cu 6-1…), astfel că, după 17 etape, situaţia se schimbase radical: Petrolul 26, CCA (care se revanşase cu 1-0 împotriva lui Dinamo)  24, Dinamo 22, Rapid 21.

Numai că, în etapa următoare, Petrolul pierde în faţa codaşei Farul, iar CCA învinge Steagul Roşu. Cele două echipe se aflau la egalitate, cu patru etape înainte de final, dar petrolul avea un golaveraj mult mai bun –  1,90, faţă de 1,41.

Apoi Petrolul a fost ţinută în şah de Rapid: 0-0, dar CCA nu profită, pierzând la Bacău. După o etapă în care ambele pretendente la titlu au învins, Petrolul trece şi de UTA, în timp ce CCA se împiedică neaşteptat: 0-1 cu Jiul la Bucureşti, rămânând la 3 puncte în urmă şi fiind depăşită de Dinamo, cu acelaşi număr de puncte, dar un golaveraj mai bun. Înaintea ultimei etape, Petrolul era campioană!!!

CCA a terminat a treia, după Petrolul şi Dinamo, care avea să o elimine şi din Cupă…

 SFÂRŞIT DE DECENIU

După cele două ediţii în care campionatul a fost ratat de puţin, CCA avea să câştige două titluri consecutive, 1959-60 şi 1960-61. Era sfârşitul deceniului de aur…

În 1960, CCA avea să joace două meciuri amicale cu Internazionale. Echipa faimosului Helenio Herrera, cu Buffon în poartă, cu legende ca Facchetti, Picchi, Guarneri, Corso, Angelillo, Firmani… La Milano, italienii aveau să învingă cu 3-1, dar au şi pus ochii pe Constantin, pe care au încercat să-l momească. Un transfer afară era imposibil pe atunci. În schimb, Partidul, meşter priceput în toate cele, a găsit de cuviinţă să retragă toate echipele româneşti din competiţiile internaţionale – CCE, Cupa Cupelor, Cupa Oraşelor Târguri (ultimele doua competiţii avea să dea naştere mai târziu Cupei UEFA), precum şi din calificările pentru campionatul mondial din 1962. Motivul? Eliminarea din sferturile de finala ale Campionatului European în fata Cehoslovaciei, cu 0-2 si 0-3. Aşadar, CCA n-a mai apucat să joace în ediţia 1960-61 a CCE. Coincidenţa făcea ca adversara să-i fi fost tocmai campioana Cehoslovaciei, Spartak Hradec Kralove, aşa că s-a pierdut un bun prilej de revanşă… Rămânea amintirea revanşei în faţa lui Inter de la Bucureşti: 2-0…

Pentru Inter începea o perioadă de mari succese – campionate , cupe, cupe ale campionilor europeni. Pentru CCA se termina deceniul de aur şi urma o perioadă de căutări şi transformări, care avea să coincidă cu noul nume – Steaua.

Rând pe rând se retrag cei care au contribuit la naşterea şi afirmarea celei mai cunoscute echipe de fotbal româneşti: portarii Voinescu şi Toma, fraţii Laci şi Feri Zavoda, stoperul-model Apolzan, V.Dumitrescu, Onisie, Bone, Cacoveanu, Alecsandrescu si Nae Tataru, eroii meciului de la Belgrad şi ai turneului din Anglia. Rămâneau să ducă mai departe tradiţia mai tinerii Ivănescu, Jenei şi Constantin. Lor li s-au adăugat unii ca Staicu sau Raksi, precum şi noua generaţie – portarii Eremia şi Suciu, jucători ca Hălmăgeanu sau Cojocaru, Crişan, Dumbravă sau Crăciun, Tomeş, Danciu sau Mateianu (da, cel “omorât” la meciul de la Oradea…), sau percutantul trio Florea Voinea, Cornel Pavlovici, Sorin Avram. Ani în care Constantin câştiga titlul de goal-getter doi ani la rând, 1960-61 şi 1961-62, predând ştafeta lui Pavlovici în ediţia 1963-64.

 Ediţia 1961-62 a constituit un eşec din punct de vedere al campionatului, echipa ocupând un loc cu care nu era deloc obişnuită: 9! În schimb, cupa a fost câştigată de o manieră categorică: 7-1 în semifinale cu Steagul Roşu şi un zdrobitor 5-1 în finală cu Rapid, care o învinsese în ambele meciuri din campionat…  

 DUBLA (1959-60 şi 1960-61)

 Antrenorul CCA de atunci, Gheorghe Popescu, spunea că, după pierderea printre degete a titlului în ediţia 1958-59, marele stoper care a fost Alexandru „Piţi” Apolzan şi-a strâns coechipierii şi au jurat împreună că vor câştiga următoarele două campionate.  Şi s-au ţinut de cuvânt.

 Sezonul 1959-60 aducea un nou titlu, după o pauză destul de mare. Practic, prin trecerea de la sistemul sovietic la cel clasic, toamnă-primăvară, de la ultimul meci al ediţiei 1956, 18 noiembrie 1956, până la meciul fina1 al ediţiei 1959-60, 3 iulie 1960, trecuseră peste 3 ani şi jumătate.

 A fost o ediţie în care echipele din provincie au contat mult în desfăşurarea competiţiei. Steagul Roşu a reuşit o incredibilă serie fără înfrângere în primele 15 etape: 7 victorii şi 8 remize! Bacăul, Constanţa şi UTA se menţineau în apropierea primelor locuri. După primele 15 etape, Steaua pierduse trei partide, toate cu 1- 2, la Dinamo, la Steagul Roşu şi la Ştiinţa Cluj, dar, cu 11 victorii şi un egal, era pe primul loc, la un punct distanţă de surprinzătoarea echipă din Braşov. Meciul direct de la Bucureşti a însemnat revanşa faţă de înfrângerea din tur, un 2-1 muncit, dar meritat  Cum şi celelalte trei urmăritoare au pierdut, etapa a 16-a a însemnat detaşarea steliştilor. Au urmat trei victorii şi trei egalităţi, care au întregit un retur fără înfrângere: 7 victorii şi 4 remize. Cum celelalte echipe nu au reuşit să ţină pasul, CCA a câştigat la o diferenţă confortabilă: 7 puncte şi un golaveraj de 52-25!

Performanţa era dublată şi de titlul de goal-getter obţinut de Constantin, cu 20 de goluri în 22 de partide. Era primul dintr-o serie de trei consecutive!

 Din păcate,  2-2-ul muncit cu Progresul, din etapa a 20-a a campionatului, n-a fost doar o întâmplare, peste doar trei săptămâni, bancarii eliminând Steaua în sferturile Cupei… 

 În sezonul următor, numărul participantelor avea să se mărească la  14. 

În tur au alternat scorurile mari (7-1 cu Metalul Hunedoara, 6-2 cu Progresul, 5-1 la Cluj, cu Ştiinţa), cu o senzaţională răsturnare de scor pe „23 August”, când Steagul Roşu a condus cu 3-0 după jumătate de oră, ca în repriza secundă să se dezlănţuie Constantin cu patru goluri şi Alecsandrescu cu unul, aducând scorul la 5-3, dar şi cu înfrângeri neaşteptate: 2-3 cu Rapid, sau 0-2 cu Minerul Lupeni, chiar la Bucureşti. Una peste alta, CCA termina turul pe primul loc, cu un punct înaintea lui Dinamo, pe care o învinsese cu 3-2.

 Situaţia s-a menţinut şi după primele opt etape ale returului, deşi CCA pierduse puncte preţioase cu Rapid (din nou…) sau Steagul Roşu. În ultimele opt etape, CCA a pierdut un singur meci, bineînţeles, acolo unde puţini se aşteptau, la Progresul, dar i-a învins din nou pe Dinamo, tot cu 3-2, astfel că titlul a fost câştigat detaşat, cu 5 puncte înaintea veşnicilor rivali. 

 În Cupă, după o revanşă târzie în faţa Progresului, 3-0, a urmat înfrângerea în faţa Rapidului, în semifinale. Neaşteptat, Rapidul avea să piardă finala cu necunoscuta Arieşul Turda, unde s-a remarcat viitorul mare portar al Stelei, Vasile Suciu.

 Ani de zile, lotul a fost practic acelaşi:  11-le standard, pe care-l rosteau dintr-o suflare toţi, Voinescu – Zavoda II,  Apolzan, Ivănescu – Onisie, Bone – Cacoveanu, Constantin, Alecsandrescu, Tătaru, şi 7- 8 rezerve.  Erau alte vremuri, când ritmul era altul, nu erau atâtea meciuri interne şi, mai ales, internaţionale. Şi parcă nu exista răutatea cinică de azi, când adesea dispare respectul faţă de adversar, care trebuie oprit cu orice preţ, chiar şi al accidentării grave…

***

Momentul schimbării de generaţii a fost mereu amânat, astfel că sezonul 1961-62, primul în care echipa a jucat sub noul nume, Steaua, avea să aducă echipa noastră într-o nouă şi nedorită postură….

VREMURI GRELE (1961-67)

După două titluri câştigate consecutiv, suporterii echipei militare aşteptau continuarea şirului de izbânzi. Numai că primul meci, pe 20 august 1961, avea să aducă o înfrângere la un scor  neobişnuit. Şi chiar pe „ 23 August”…

O echipă în care Apolzan era înlocuit de mai tânărul Cojocaru, locul lui Onisie fusese luat de Imi Jenei,  iar în locul lui Feri Zavoda I şi Nicu Tătaru apăreau Crişan şi micuţul Raksi. Jucătorii de bază, cei ce contribuiseră la succesele ultimilor ani, trecuseră de mult de 30 de ani. Portarul „Ţop” Voinescu trecuse de 32 de ani, „Loţică” Zavoda – Tigrul Akbar” al apărării, Tibi Bone, metronomul de la mijlocul terenului, la fel, iar Alecsandrescu trecuse şi el de 33 de ani. O echipă a cărei medie de vârstă se apropia de 30 de ani…

Un stadion uluit a asistat la un adevărat dezastru, adversarii, Petrolul ajungând să conducă cu 4-0 la jumătatea reprizei secunde. O răbufnire de orgoliu a gazdelor, care au înscris două goluri prin Constantin şi Crişan, a reaprins speranţele. Dar ploieştenii au introdus în teren un tânăr de abia 20 de ani, Florea Voinea, care avea să dea un adevărat recital, umilindu-l pe experimentatul Bone, driblând, pasând şi chiar înscriind un gol. Un 2-6  care anunţa vremuri grele…

Treburile au mers din rău în mai rău, noii veniţi – Crăciun, Mateianu, Tomeş, Creiniceanu – nereuşind să suplinească plecarea unor legende ca Onisie, Bone, Alecsandrescu, Zavoda I sau Tătaru. După înfrângerea din etapa a 20-a cu 0-1 în faţa viitoarei campioane, Dinamo, cu numai 6 etape înainte de final, Steaua (aşa cum se numea din decembrie 1961 echipa) avea doar 16 puncte, la un singur punct de ultimul loc!  Campioana ultimelor două ediţii ajunsese să lupte pentru evitarea retrogradării… Un şir de trei victorii a rezolvat problema, dar situaţia la sfârşitul campionatului a fost jenantă: locul 9, cu 24 de puncte din 52 posibile, la doar două puncte de locul 12…

Chiar dacă a câştigat Cupa României, zdrobind cu 5-1 în finală Rapidul (care-i luase toate punctele în campionat…), pe un „23 August” plin, Steaua anunţa intrarea în perioada ei cea mai proastă. Pentru că aveau să urmeze alte şase ediţii până la cucerirea următorului titlu. Iar ediţia 1965-66 avea să marcheze cel mai prost sezon al echipei, un campionat nebun, cu rezultate greu de explicat. Dacă, după 18 etape, Steaua se afla înaintea lui Dinamo, ultima etapă, a 26-a, avea să ne prezinte o situaţie catastrofală: locul 12, cu doar 22 de puncte, două mai mult decât penultima şi ultima clasată… În ultimele 8 etape s-au obţinut… patru puncte!!! Iar Dinamo a ajuns pe locul 3…

Culmea este că acel sezon mizerabil a fost salvat de triumfalul marş spre cucerirea Cupei – cinci partide cu victorii la zero: 3-0 cu Victoria Călan, 2-0 cu Soda Ocna Mureş, 2-0 cu Dinamo în sferturi, 3-0 cu Rapid în semifinală şi 4-0 în finala cu UTA!!!

Aşadar, între 1961 şi 1967, campionatul a fost câştigat de Dinamo (4 ediţii la rând!), iar Petrolul şi Rapid câte un titlu, în timp ce echipa noastră avea o prestaţie extrem de modestă: locurile 9, 2, 3, 3,12 şi 5. Un anevoios şi neproductiv schimb de generaţii…

  STEAUA LUI NEA NICU (1965-1985)

De la primul titlu câştigat de echipa Armatei, în 1951, şi până în 1965, din 14 campionate, CCA a câştigat aproape jumătate – 6. Dacă ar fi să ne luăm după corul celor încearcă să explice succesele echipei noastre prin sprijinul lui nea Nicu, devenit conducător suprem al ţării în 1965, ar fi trebuit ca “Era Ceauşescu”, să ne umple de titluri. M-am înarmat cu răbdare, speriat că n-o să mai prididesc numărând trofeele îndesate de Cârmaci în raniţa sportivilor militari. Ei, bine, pentru cei care nu ştiu, în primele două decenii ale Epocii de Aur, Steaua a obţinut… 3 (trei!!!) titluri mari şi late… Adică tot atâtea câte a câştigat Craiova. Dinamo a luat caimacul – 7 titluri, ceea ce a făcut ca scorul total la titluri să fie favorabil echipei Internelor: 11-9… Nici UTA sau Argeşul nu s-au sfiit să-i dea cu tifla „protectorului” echipei din Ghencea, obţinând câte două titluri. Iar echipa veşnic oropsită a spart gheaţa şi a câştigat primul său titlu, aducând fericirea galeriei care n-a fost membră de partid.

 În schimb, Steaua a dominat categoric Cupa, competiţia lui „care pe care”, unde „metodele specifice” ale Internelor nu mai aveau aceeaşi eficacitate. Astfel, în primii 20 de ani ai lui Ceauşescu, Steaua a câştigat 8 cupe şi a mai disputat încă 3 finale. Dinamo n-a reuşit să  câştige decât 3 finale (una împotriva Stelei) şi a pierdut 3, toate în faţa echipei noastre. Celelalte 9 cupe au fost câştigate de  Craiova – 4 (şi 2 pierdute), Rapid – 2 (şi una pierdută), şi câte una de către Chimia Râmnicu Vâlcea, Jiul şi Politehnica Timişoara.

 Pe plan internaţional, Steaua a avut, ca toate echipele româneşti, prezenţe mai degrabă modeste. A participat la ediţiile CCE din 1968 (eliminată de Spartak Trnava), 1976 (eliminată de Bruges, care avea să scoată şi Realul din cupă…) şi 1978 (eliminată de Monaco), la Cupa Câştigătoarelor de Cupe din  1966 (eliminata de Strasbourg) 1967 (a eliminat Austria Viena şi a fost eliminată de Valencia, reuşind totuşi să o învingă la Bucureşti), 1969 (eliminată de Glasgow Rangers), 1970 (a eliminat Karpatî Lvov şi a fost eliminată de PSV Eindhoven), 1979 (a eliminat cu 2-2 şi 6-0 pe Young Boys Berna, după un retur strălucitor, cu „fachirul” Marcel Răducanu la cârmă, dar a fost eliminată de Nantes, după un 2-3 în deplasare, ce dădea speranţe, şi un 1-2 pe „Steaua”, după eliminarea lui Tudorel Stoica) precum şi la Cupa UEFA în 1977 (eliminată de Barcelona)şi 1980 (eliminată de Standard Liege).

Singurele prezenţe notabile au fost cele din1971 şi 1984, în Cupa Cupelor.

În 1971, debutul a fost dezamăgitor – o chinuită calificare cu Hibernians, cu 0-0 în Malta şi doar 1-0 la Bucureşti, şi acela printr-un autogol. A urmat însă o o senzaţională eliminare a Barcelonei, cu dublă victorie: 1-0 pe Camp Nou – gol Viorel Năstase (un atacant de rasă, pe nedrept uitat) şi 2-1 pe „23” (după 0-1, ambele goluri, acelaşi Năstase…). Următoarea adversară a fost Bayern München, care venea la Bucureşti cu Sepp Maier în poartă, cu Schwarzenbeck, Beckenbauer şi Breitner în apărare, cu Uli Hoeness şi teribilul Gerd Müller în atac. Gerd Müller a fost anihilat aproape complet de puştiul de 19 ani Smarandache, de care a reuşit să scape doar o dată. Suficient pentru a egala spre final; scorul îl deschisese Gigi Tătaru, fratele mai mic al extremei legendarei echipe a „deceniului de aur”. Apărarea şi-a făcut datoria şi în Germania, dar, din păcate, atacul nu a reuşit să înscrie, astfel că, după 0-0 pe „Grünwald”, Bayern a mers mai departe, pe baza golului înscris în deplasare…

 Ediţia 1984 a însemnat, după părerea mea, actul de naştere al viitoarei câştigătoare a CCE, chiar dacă echipa a fost eliminată din primul tur. Adversară i-a fost Roma. Cu Tancredi în poartă, cu Conti, brazilianul Cerezo, Giannini sau Graziani, Roma pornea favorită.

 Cum, la vremea respectivă, meciul n-a fost televizat, iar de mers la Roma nici că se putea pe atunci, aflasem din presă că Steaua pierduse nemeritat, după un gol din offside şi după ce ratase vreo 4-5 ocazii de gol. Ei, pe vremurile alea, când sportul socialist trebuia să fie mereu deasupra celui capitalist, putea fi o exagerare a presei, nu?

 Abia anul trecut am văzut meciul. Culmea, la televiziunea de apartament ai cărei eroi sunt Ogică, Elodia sau Tolea… Am văzut cum echipa care avea să devină Magica Steaua a făcut un meci mare, chiar dacă departe de cele făcute peste doar câteva luni. Duckadam, Bumbi, Iovan, Majearu, Lăcătuş şi Piţurcă erau deja acolo. Balint şi Radu II au intrat spre final. Cu cine mai plecase la luptă Halagian? Laurenţiu, Tătăran, Eduard, Petcu şi Puşcaş… Lipsea şi Tudorel Stoica. Parcă îşi ispăşea lunga suspendare pentru un fault grosolan in meciul cu Nantes din 1979. Iar Steaua era în Europa după o pauză de 4 ani. De neconceput azi…

 Şi, da, presa nu minţise. In prima parte, Steaua controlase jocul, cu o apărare perfectă şi contra-atacuri care se puteau solda cu o catastrofă pentru Roma, lucru menţionat şi de crainicul RAI.

 Păcat că returul n-a fost tot la fel de reuşit. 0-0 şi eliminare… Iar după exact un an de la acest 0-1 a fost meciul de la Velje. Un 1-1. Primul pas spre marea finala de la 7 mai 1986…

 Bine, dar unde intră nea Nicu aici? Ei, na! Să vă explice cei care se autosugestionează că Steaua e creaţia Ceauşeştilor, că altminteri echipele lor (asuprite, oropsite, discriminate etc.) ar fi rupt gura târgului şi n-ar mai fi avut loc pentru cupe în sala trofeelor… Cei incapabili să priceapă că fotbalul românesc nu se raportează decât la un singur etalon: STEAUA. Cea luptând mereu pentru titlu, pentru Cupa României, pentru prestigiul fotbalului românesc în lume.

 Pentru ei, pentru cei ce se declară la nevoie fani Rosenborg sau Middlesbrough, băieţii aceia în roş-albastru, care ne-au bucurat de-atâtea ori sufletul, care au scos în stradă stelişti sau nestelişti, dar cu suflet de român, nu există… Pentru ei, performanţele obţinute în cele peste şase  decenii de existenţă – neatinse de vreo altă echipă românească – nu există… Iar pizma îi îndeamnă să maculeze truda atâtor şi atâtor generaţii de sportivi ai clubului Armatei. Ai României…

 AL ŞAPTELEA (1967-68)

Ediţia 1967-68 a dat din nou speranţe, după o lungă perioadă de dezamăgiri.

 Turul a fost extrem de disputat, primele două clasate ale ediţiei precedente având o prestaţie mizerabilă: Rapid ocupa locul 9, iar Dinamo 12, ambele cu golaveraj negativ!

Steaua părea că va continua evoluţia nesatisfăcătoare din precedentul campionat, pornind cu două înfrângeri – la Bacău şi cu ASA Tg. Mureş chiar la Bucureşti. Mureşenii, cu trei stelişti în atac, Ţiţi Dumitriu, Pavlovici şi Raksi, aveau să întoarcă scorul de la 0-1 la pauză la 2-1…

Au urmat, însă, cinci victorii consecutive, care au inclus un 2-0 cu Rapid şi un 1-0 cu Dinamo.  După alte două remize, 4-4 (!!!) în restanţa din etapa a 4-a, cu Farul, la Constanţa, şi 1-1 la Petroşani, s-a disputat derby-ul acelui moment, între primele două clasate, Steaua – Dinamo Piteşti. După o primă repriză dominată de stelişti, care au înscris de două ori şi au ratat incredibil de alte câteva ori. Şi, în loc de un scor fluviu, senzaţionalul Dobrin a bătut, practic, de unul singur formaţia noastră: 2-3, încheind cu un fabulos gol 3, la care Suciu nu s-a putut opune. Steaua cădea pe locul 3, fiind depăşită şi de „U” Cluj. A urmat un 1-1 cu codaşa Progresul, dar şi revenirea din următoarele două etape: 2-0 la Cluj şi 2-1 cu Petrolul, astfel că Steaua termina turul pe primul loc.

 Dinamo Bucureşti, a început returul cu o nouă înfrângere, 1-2 cu Petrolul, în Groapă. Spectrul retrogradării a făcut ca echipa în care activau Datcu, Popa, Boc, Dinu, Gergely, Pârcălab, Radu Nunweiller, Dumitrache, Lucescu, Hajdu sau extraordinarul Varga (un talent deosebit, învins de… alcool) să revină în forţă: 10 victorii şi o singură înfrângere.

 Ca urmare, înaintea ultimei etape, primele trei locuri erau ocupate de Steaua, 33 de puncte (coeficient golaveraj: 1.68), de fosta echipa a Internelor din Piteşti (transformata inaintea returului in clubul experimental de fotbal FC Arges), cu 32 de puncte (1.77) şi din Dinamo Bucureşti 31 (1.31). Toate trei jucau în deplasare şi, teoretic, „câinii”(pe atunci erau… curcani) aveau şansa să câştige titlul la golaveraj. Asta numai dacă Steaua pierdea la Ploieşti cu 0-1, iar Dinamo învingea la Cluj cu 9-0… Proaspat demilitienizatii sperau şi ei ca Petrolul să smulgă măcar un egal, ceea ce, în cazul unei victorii a echipei lui Dobrin, ar fi dus titlul la Piteşti…

 N-a fost deloc aşa, întrucât Steaua a învins clar la Ploieşti, 3-1, iar piteştenii n-au reuşit decât un 1-1 cu Progresul, care astfel s-a salvat de la retrogradare. În locul unei victorii, dinamoviştii bucureşteni s-au întors umiliţi de la Cluj: 0-5!!!

 Steaua câştiga astfel al şaptelea titlu, după şase ani de pauză. Avea să aştepte încă opt ani pentru a-l câştiga pe al optulea.

 Culmea, într-o serie extraordinară de 5 Cupe câştigate în 6 ediţii consecutive (1965-1971), în anul câştigării titlului Steaua avea să fie eliminată în sferturi de Progresul…

 OPT ANI LUNGI (1968-1976)

 9 iunie 1968 – 20 iunie 1976. Opt ani… Atât au trecut până ce Steaua a reuşit să câştige următorul titlu. O perioadă de căutari, de aşezare pe baze solide a clubului ce avea sa dea României prima – şi singura! – sa campioana europeană la fotbal. Atunci s-a format unul dintre cele mai puternice centre de copii şi juniori din ţară, atunci s-a inaugurat baza sportivă. Ce loc mai bun putea alege clubul Armatei decât cartierul Drumul Taberei – Ghencea, cu o veche tradiţie militară… Se pare că numele cartierului se trage de la tabăra pandurilor lui Tudor Vladimirescu, stabilită pe acele locuri, iar, ulterior, zona  fost folosită de unităţile militare. Şi, totuşi, a fost nevoie să treacă 27 de ani de pribegie, ba pe fostul „Republicii”, ba pe „23 August”, pentru ca echipa noastră să îşi aibă casa ei. Pe 9 aprilie 1974, pe un stadion nou nouţ, cu iarba de un verde crud, presarată cu flori galbene de câmp, Steaua a întâlnit OFK Belgrad. Un 2-2, dupa un meci frumos, primul gol pe acest stadion fiind inscris de Gigi Tătaru, fratele celui ce facuse parte din prima mare echipă a CCA, Nae Tătaru.

 Singurele performanţe notabile ale acestor opt ani au fost cele trei finale consecutive ale Cupei României, câştigate de fiecare dată în faţa veşnicei rivale, Dinamo, precum şi „dublele” din ediţia 1971-72 a Cupei Cupelor: eliminarea Barcelonei, dupa victorii in ambele meciuri, dar şi calificarea pierdută în faţa lui Bayern, dupa două remize, pe criteriul golurilor înscrise în deplasare.

Desi lotul includea jucatori valorosi, iar printre antrenori au fost Ştefan Kovács, Valentin Stănescu, Gh.Constantin sau Constantin Teaşcă, jocul suferea printr-o inconstanţă teribilă, alternându-se jocurile excelente cu prestaţii jenante, ceea ce a dus la ocuparea unor locuri modeste, respectiv 4, 3, 3, 9 (!!!), 6, 6 şi 5.

 În ediţia 1969-70, de exemplu, la terminarea turului, clasamentul era: 1. Rapid 20 p., 2.Dinamo 19 p. 3 Craiova 19 p., UTA era a 5-a, cu 16 p., iar Steaua, cu Pisti Kovács la cârmă, era pe locul 9, cu doar 15 puncte! Returul a aparţinut UTA-ei, care, după o înfrângere la Bacău (pe care Steaua o zdrobise cu 8-0!), a obtinut un şir de 10 victorii şi o remiză, astfel că, înaintea ultimelor 3 etape, UTA conducea cu 37 de punte, urmată de… Steaua, la 4 puncte distanţă. Din păcate, în etapa a 28-a, Steaua n-a profitat de înfrangerea arădenilor la Piteşti şi, în loc să se apropie la 2 puncte, a cedat lamentabil la Bucureşti, în faţa Farului, 1-3. A urmat o nouă înfrângere, la Bacău, cu 0-2 şi totul se terminase. UTA era din nou campioană, Ultimul meci a fost un 1-1 chinuit, în huiduielile propriilor suporteri, cu Crişul (care avea să retrogradeze), , Steaua pierzând chiar şi locul 2 în favoarea Rapidului…

 Amarul avea să fie îndulcit de câştigarea Cupei, prin victoria din finală împotriva dinamoviştilor. În plus, în mod cu totul neaşteptat, Kovacs, atât de contestat în finalul campionatului, avea să fie solicitat ca antrenor de… Ajax, unde avea să facă istorie. 

 Povestea avea să se repete aproape identic şi în ediţia 1970-71. La sfârşitul turului, Steaua era pe locul 9, la 5 puncte de leader, Dinamo, în faţa căruia pierduse cu un umilitor 0-3… Returul începuse promitator, cu 4 victorii şi 2 remize, 9 goluri inscrise şi niciunul primit. Steaua ajunsese pe locul 3, la doar 3 puncte de primul loc, pe care ajunsese Rapid. Şi, iarăşi, o cădere… Un egal şi trei înfrângeri, dintre care una la Dinamo, au trimis Steaua pe locul 8, la 7 puncte de Dinamo, care ajunsese din nou pe primul loc. În final, din nou locul 3, dar doar datorită golaverajului, pentru că acelaşi număr de puncte îl aveau şi UTA, şi Steagul Roşu… Şi, din nou, victorie împotriva lui Dinamo în finala Cupei, 3-2, prin tripla lui Gigi Tătaru.

 Cea mai proastă clasare în această perioadă avea să fie în ediţia 1971-72: locul 9. In plus, Steaua avea să fie eliminata din Cupă încă din primul meci, 0-2 cu divizionara B Poli, la Timişoara…         

Ediţia 1972-73 avea să exaspereze suporterii. Steaua terminase prima turul, chiar dacă pierduse din nou în faţa dinamoviştilor. De altfel, între 21 aprilie 1968 şi 26 noiembrie 1978, în 20 de derby-uri disputate în campionat, Steaua nu a reuşit să învingă decât de două ori pe Dinamo, pierzând nu mai puţin de… 14 partide!

Returul a semănat cu o foarte recentă perioadă a echipei noastre. Din 15 partide, Steaua nu a câştigat decât… una, pierzând de 5 ori şi terminând la egalitate de 9 ori!!! Urmarea? Locul 6, la 8 puncte de primul loc…

 Nici in anii următori nu s-a obţinut mai nimic, astfel că, la sfârşitul ediţiei 1974-75, Dinamo reuşise să depăşească Steaua la numărul de titluri câştigate: 8-7. În schimb, Steaua avea 11 Cupe, faţă de doar 3 ale veşnicei rivale.

 ŞI MAI BUNE, ŞI MAI RELE… (1976-1980)

 Aşadar, aşteptarea avea să dureze opt ani, până la sfârşitul ediţiei 1975-1976.

Începutul părea o continuare a perioadei de secetă, Steaua lui nea Imi Jenei nereuşind decât o victorie şi 3 remize în primele 5 partide. Au urmat, însă 6 victorii consecutive, printre care un 4-0 cu Sportul Studenţesc şi un senzaţional 8-0 cu UTA! Se anunţa un duel tare cu Dinamo, care se menţinea la numai un punct distanţă la terminarea turului.

Meciul direct se terminase nedecis, 3-3, după o primă repriză dominată clar de Steaua.

 Returul  a însemnat un drum triumfal către al optulea titlu, cu un singur eşec în cele 17 etape şi cu un avans de 7 puncte faţa de a doua clasată, Dinamo. A fost o victorie a fotbalului ofensiv, steliştii înscriind 79 de goluri. Un lucru normal, gândindu-ne că atacul avea două extreme ca Troi şi Zamfir şi un vârf percutant ca Viorel Năstase, şi o linie de mijloc cu Ion Ion, Liţă Dumitru, Puiu Iordănescu şi Marcelinho Răducanu.

În plus, Steaua avea să câştige şi Cupa.

 Ediţia următoare, 1976-1977, a consemnat o dureroasă înfrângere cu 2-5 în faţa dinamoviştilor, chiar în etapa a treia. Dinamo începuse cu un 1-3 la Timişoara, dar au urmat şapte victorii consecutive, unele la scoruri foarte mari, ceea ce a făcut ca după etapa a opta, Dinamo să se distanţeze la 5 puncte de Steaua, având un golaveraj excelent, 28-7. Returul a fost o pasionantă cursă de urmărire, astfel că, înaintea ultimelor 5 etape, steliştii îşi egalaseră rivalii la puncte, doar golaverajul menţinându-i pe dinamovişti pe primul loc: 71-30, faţă  de 65-30. Din păcate, în etapa următoare, Steaua a fost învinsă la Piteşti, apoi n-a reuşit decât un egal la Iaşi şi unul cu Poli Timişoara în Ghencea. Două puncte avans şi un golaveraj net superior au făcut ca ultima etapă să fie o formalitate, tratată cu indiferenţă de stelişti, care au pierdut cu un ruşinos 0-5 la Arad, acelaşi cu care învinseseră în tur…

În Cupă, după un 4-1 cu Dinamo în şaisprezecimi, care a spălat ruşinea acelui 2-5, Steaua a ajuns până în finală, pierzând cu 1-2 în faţa Craiovei, pe care o învinsese cu 3-1 cu doar o lună şi jumătate înainte.

 Ediţia 1977-78 avea să aducă o surprinzătoare „campioană de iarnă” – echipa militară din Târgu Mureş, care avea două puncte avans faţă de trioul Steaua- Argeş-Timişoara. În retur, mureşenii n-au mai reuşit să adune decât 11 puncte, ajungând să lupte din greuu pentru evitarea retrogradării…

 De remarcat câteva momente decisive pe parcursul acestei agitate ediţii, o altă dovadă că obişnuitele gogoriţe cu care unii încearcă să pună succesele Stelei pe seama sprijinului de sus, nu pe al valorii jucătorilor, sunt lipsite de adevăr. Pe 16 aprilie 1978, Steaua pierdea cu 2-3 la Satu Mare şi ajungea pe locul 3, la două puncte distanţă de leader, Sportul Studenţesc. După 3 zile, la Galaţi, militarii erau eliminaţi din Cupă, la penalty-uri, de Politehnica Iaşi, (care o învinsese şi în campionat, în tur. A urmat derby-ul momentului, cu Sportul. La pauză, studenţii conduceau cu 1-0 şi totul părea pierdut – după Cupă, ar fi zburat şi titlul… O repriză secundă excelentă a răsturnat situaţia: 2-1 şi Steaua trecea pe primul loc, la golaveraj. Dar între locul 1 şi locul 9 nu erau decât 3 puncte! A urmat revanşa pentru eliminarea din Cupă, un 4-2 cu ieşenii, după 1-2 la pauză, dar şi un duş rece ca gheaţa: 1-4 la Timişoara, care aducea Politehnica pe primul loc, iar Steaua pe locul 3! Ba, a mai urmat şi un semi-eşec în Ghencea, 2-2 cu Corvinul… Din nou un meci câştigat, după 0-1 la pauză, la Arad, şi jocul rezultatelor făcea ca trei echipe să se afle la egalitate de puncte, 35. Steaua, FC Argeş şi Timişoara se băteau pentru titlu, egalitatea menţinându-se cu trei etape înainte de final, când cele trei aveau câte 37 de puncte!  Steaua avea avantajul unui golaveraj excelent, dar urma să întâlnească Dinamo. Un efort suprem şi… 1-0. Mai rămânea în luptă Argeşul, întrucât timişorenii pierduseră la Târgovişte. Dar suspense-ul avea să se prelungească după unul din obişnuitele eşecuri ale echipei noastre la Constanţa, unde pierdem când ne e lumea mai dragă. Înaintea ultimei etape, Steaua şi Argeş erau la egalitate de puncte. Numai că Steaua juca la Bucureşti cu ultima clasată, FCM Reşiţa. 4-0 şi… al nouălea titlu, după o ediţie extraordinar de disputată, cu neaşteptate răsturnări de situaţie!

 Şi ediţia următoare, 1978-79, avea să fie la fel de spectaculoasă. La terminarea turului, FC Argeşul lui Dobrin era în frunte, la egalitate de puncte cu marea revelaţie, FC Baia Mare. Dar Steaua era la pândă, la numai un punct distanţă, iar Dinamo la 3. De altfel, între prima şi a 15-a clasată nu erau decât 6 puncte! Luptele crâncene din retur au făcut ca, înaintea ultimelor 4 etape, clasamentul să fie: 1. Dinamo 38 p. 2.Argeş 38 p., 3. Steaua 36. Coincidenţă: cele trei urmau să dispute meciuri directe între ele!

Etapa 31: Gloria Buzău – Argeş 0-0 şi Steaua – Dinamo 2-1! Steaua, cu un golaveraj mai bun decât contracandidatele, putea spera la titlu…

Etapa 32: Argeş – Steaua 2-1 şi Dinamo – SC Bacău 4-0. Steaua ieşea din cursă, rămânând la 3 puncte de Argeş. 

Etapa 33: Argeş – Olimpia Satu Mare 4-0 şi Politehnica Iaşi – Dinamo 1-1. Argeş avea două puncte avans şi urma meciul direct, pe Dinamo … Golaverajul era asemănător: Argeş 1,92, iar Dinamo 2. Victoria ar fi adus titlul în Groapă… Când Dragnea a deschis scorul, totul părea clar, mai ales că arbitrul Anderco sufla într-un fluier de… miliţian. Dar Argeşul îl avea pe Dobrin, care a făcut un joc senzaţional. La pauză era 1-2, apoi, după o cascadă de driblinguri, prin care şi-a presărat adversarii, Marele Gâscan îi pasează lui Doru Nicolae şi… 1-3!! Dudu Georgescu egalează în min.89, iar Anderco uită să fluiere finalul, în speranţa unui 4-3. Dar te pui cu Dobrin? Egalul ar fi fost suficient, dar călăul dă lovitura de graţie: 3-4!!! „Un gâscan şi zece boboci umilesc 11 curcani în propriul lor coteţ”, scria Eugen Barbu. Se spune că pe cupă fusese deja inscripţionat numele Dinamo…

Iar Steaua? Steaua îşi făcea o pomană, pierzând la Petroşani şi salvând Jiul de la retrogradare… Iar, peste o săptămână, învingea Sportul în finala Cupei, 3-0…

Şi ediţia 1979-1980 avea să ne amărască. Steaua termina prima turul, cu două puncte avans faţă de Craiova (pe care o umilise cu 4-0!) şi patru faţă de Dinamo. Totuşi, se pierduseră puncte preţioase –  înfrângeri la Rm.Vâlcea, Piteşti şi… la surata din Tg.Mureş (da, iar uitase Ministerul să dea ordin, nu?), sau un 4-4 (!!!) în Ghencea cu FC Bacău… După primele şase etape ale returului, 5 remize şi o înfrângere – la Scorniceşti (de data asta uitase nea Nicu să intervină, probabil…) – Steaua îşi menţinea cu greu prima poziţie, cu numai un punct avans faţă de Craiova şi două faţă de Dinamo şi Argeş. Dar, după o victorie cu vâlcenii, au urmat două eşecuri: 2- 4 la Baia Mare şi 0-3 cu Sportul!!! Craiova trecea prima cu 2 puncte avans, diferenţă păstrată până cu trei etape înainte de final. Numai că în etapa a 32-a Craiova abia scoate un egal pe teren propriu cu FC Olt, dar Steaua pierde lamentabil la Târgovişte: 0-4 cu o echipă pe care o păştea retrogradarea. Un rezultat care va rămâne unul dintre marile mistere ale acelor vremuri. Cu trei puncte avans şi un golaveraj mult mai bun, Craiova a obţinut un egal liniştitor la Rm.Vâlcea, cu o echipă scăpată de orice griji… Ca şi în precedenta ediţie, ultima etapă a programat meciul între primele două clasate. Tot ca atunci, gazdele au pierdut: Craiova – Steaua 1-2, suficient pentru a cuceri titlul, pentru că Stelei i-ar fi trebuit o victorie cu… 7-0! Şi aşa, cu toate că pierduseră ambele meciuri cu Steaua, oltenii au devenit campioni.

 Pe 4 mai, în Ghencea, Steaua se distrase cu Poli Timişoara: 7-1! După care, peste doar o săptămână, controversatul 0-4 de la Târgovişte. Apoi au urmat doua victorii cu acelaşi scor, 2-1, împotriva Craiovei, pe 25 mai în campionat şi pe 28 mai în semifinala Cupei. Finala părea o formalitate. La doar patru săptămâni de la acel 1-7, timişorenii întâlneau din nou Steaua… Abia în min.25 a reuşit Steaua să deschidă scorul, dar jocul îi era neaşteptat de încâlcit. Şi incredibilul s-a produs: Timişoara câştiga Cupa cu 2-1, în prelungiri. Cu aproape un sfert de veac în urmă se întâmplase ceva asemănător: după un 0-7 în campionat, Poli învinsese Progresul cu 1-0 în finala Cupei. Numai că atunci căpitanul adversarei nu se transfera la Timişoara peste câteva zile…

 Şi cum rămâne cu protecţia Ceauşeştilor, cu arbitrii care făceau drepţi în faţa steliştilor etc., etc.? Nu ştiu, poate mă lămureşte şi pe mine cineva…

 Aveau să urmeze patru ani de căutări, de construcţie, de făurire a ceea ce avea să se numească Magica Steaua…

 APOI AM INTRAT ÎN LEGENDĂ (1980-1985)

 Perioada 1980-1984 este, probabil, cea mai zbuciumată, din punct de vedere al încercărilor de a alcătui o echipă puternică. Au fost testaţi un număr foarte mare de jucători, atât din pepiniera proprie, cât şi fotbalişti de perspectivă de la cluburile din ţară.

 Rând pe rând aveau să dispară din rândurile echipei portarul Iordache, sau jucători ca Anghelini, Sameş, Fl.Marin, Zahiu sau Aelenei. Marcel Răducanu avea să fugă în Germania în 1981, făcând să se audă adesea scandarea: „Cel mai bun din RSR joac-acum în RFG!”… În lot apăreau şi dispăreau repede speranţe ce nu aveau să confirme: fundaşii Rotar, Ion Gheorghe, Niţu, Barna sau Andreicuţi, Tudor sau Pinter, mijlocaşii Isaia, Mateffi, Lucian, Mureşan sau Florea, atacanţii Jurcă, Bolba, Ralea, Cernescu, Cămui, Udrică, Păuna sau… Nae Manea.

 Dar, încet-încet, se contura echipa care avea să uimească lumea fotbalului. Gavrilă-Pele Balint abia trecuse de 17 ani când a sosit la Steaua de la Gloria Bistriţa, Ştefan Iovan avea 21 de ani când a venit de la Reşiţa, „Vidra” Majearu venea de la Galaţi la 21 de ani. În anul următor soseau Miodrag Belodedici şi Helmuth Duckadam, apoi Marius Lăcătus, Victor Piţurcă si Ştefan Petcu (1983), pentru ca lotul să fie completat în 1984 de Lucian Bălan, Ile Barbulescu, Lászlo Bölöni, „Colonelul” Adrian Bumbescu, Radu II şi portarul Dumitru Stângaciu (1984). Iar rezultatele aveau să depăşească orice aşteptări, Steaua intrând în elita fotbalului mondial.

 Iniţial, din diverse motive – ambiţiile Internelor, dar şi ale altor potentaţi ai vremii, precum şi frământările şi desele modificări ale lotului au amânat obţinerea unei noi performanţe, jocul echipei fiind caracterizat prin inconstanţă, meciurile bune şi foarte bune alternând cu sincope neaşteptate. Trei ani de zile, prezenţa Stelei a fost modestă, locurile 4 (1980-81), 6 (1981-82) sau 5 (1982-83). Practic, Steaua nu a contat în lupta pentru titlu, pentru care se luptau echipa Ministerului de Interne şi ceea ce avea să fie numită Craiova Maxima. Dinamo lupta cu mijloace specifice împotriva unei echipe surprinzătoare, rodul interesului deosebit arătat în acea perioadă de organele locale de partid, sub oblăduirea unei înalte personalităţi ca ministrul de externe Ştefan Andrei…

 Dacă de Dinamo se ştie cum împletea activitatea din teren cu cea din… culise, craiovenii încearcă să acrediteze ideea opoziţiei împotriva echipelor militare, dictaturii etc. Că Ştiinţa era o echipă puternică nu poate contesta nimeni, dar performanţele ei n-au fost doar rodul entuziasmului nutrit cu praz şi zaibăr… Meritul Craiovei este însă altul. Semifinala Cupei UEFA din 1983 a avut rolul de a stimula ambiţiile celor doi granzi. Şi sprijinul acordat de MapN sportului, în general, şi fotbalului, în special, a dat curând roade.

 Craiova îşi câştigase mulţi suporteri pe atunci, deşi stilul echipei era tipic tuturor echipelor româneşti ale acelor vremuri: teamă faţă de echipele străine, apărare betonată şi speranţa în contraatacuri surprinzătoare. Stil care avea să fie schimbat radical de „viteziştii” Stelei, care-şi sufocau adversarii cu atacuri devastatoare, încheind adesea meciurile cu scoruri mari, chiar şi în deplasare: 3-0, 5-1…

 Revenind la Craiova, foştii jucători ai „Craiovei Maxima” recunosc ceea ce suporterii ei evită să accepte: existenţa unor aranjamente, a unor partide strategice, a unor blaturi la care participau jucătorii majorităţii echipelor, cu sau fără ştiinţa conducerii. Aurică Beldeanu amintea şi de „stimulatoarele” care li se dădeau jucătorilor…

Orbiţi de ambiţii nebuneşti, şi unii şi alţii păreau că interpretau într-un mod original chemarea lui Nicolae Ceauşescu: „Să facem totul!”. Aşa a fost posibilă ajungerea în prima divizie a echipei din satul natal al lui nea Nicu, FC Olt Scorniceşti, după un duel cu Flacăra „cu epoleţi”, protejata generalilor de miliţie Ghenoiu şi Dragnea. Curând aveau să se alăture dinamoviştilor atât Flacăra Moreni, cât şi (Dinamo) Victoria, întru cimentarea alianţei anti-steliste…

Ediţia 1983-84 a fost cea a revenirii steliştilor în lupta pentru titlu. În tur, Steaua obţinea o victorie de senzaţie în Groapă: 3-0! Cu numai trei zile înainte, Dinamo învinsese Hamburg cu 3-0. Dinamo, care avea să ajungă în semifinalele CCE… Dar, aşa cum ne obişnuise, Steaua a pierdut puncte preţioase în meciurile cu echipele mai slabe: 0-1 la Bihor, 1-1 cu Rapid, sau 1-3 cu Dunărea Galaţi, astfel că Dinamo termina prima turul, cu un punct avans. În retur, aceeaşi poveste – înfrângeri neaşteptate: 0-3 la Bacău, 0-1 la Vâlcea sau Baia Mare. Un retur în care Steaua n-a primit decât 10 goluri! Un retur cu cântec, atâta vreme cât, la final, situaţia era 1. Steaua 46 p. 2. Dinamo 45 p, dar Dinamo mai avea trei restanţe (amânări datorate meciurilor din CCE cu Dinamo Minsk şi Liverpool): meciul direct cu Steaua, apoi meciul cu Argeş şi deplasarea la Tg. Mureş…

Din păcate, Dinamo a smuls un 1-1 în Ghencea, astfel că victoria aşteptată din meciul cu Argeş a făcut-o pe Dinamo campioană. Al treilea titlu consecutiv. Dinamo se distanţase în raport de numărul de titluri cucerite: 12- 9…

În plus, Dinamo avea să câştige şi finala Cupei, cu 2-1, după ce Lăcătuş deschisese scorul foarte repede.

Urma perioada de glorie a Stelei, 1985- 1998, cu 11 titluri câştigate din 14 ediţii…

Un mare merit în formarea celei mai bune echipe româneşti din toate timpurile – Magica Steaua – a avut-o fostul ei jucător din echipa de aur a turneului din Anglia, Ion Alecsandrescu. După ce a fost 20 de ani secretar general al Federaţiei Române de Fotbal (cum, bre, şi n-a pus şi el o pilă, cevaşilea?) comandantul clubului Steaua, Ion Aurel, îl numeşte în 1982 vicepreşedinte la Steaua, ulterior preşedinte al echipei. Până la decesul său, în 2000, Steaua a dominat categoric fotbalul românesc, cucerind nu mai puţin de  11 titluri şi 6 cupe…

Primul pas spre gloria europeană avea să fie făcut în ediţia 1984-85, când Steaua realiza eventul. Un campionat câştigat clar, singurul moment dificil fiind în etapa a 12-a, când Dinamo a învins cu 2-1 în derby. Nici în retur „mânjii” Stelei nu au reuşit să învingă, meciul terminându-se fără goluri. Peste numai o lună, în semi-finala Cupei, aveam să vedem adevărata valoare la care ajunsese echipa militară: un zdrobitor 5-0 pe „23 August” cu Dinamo!

Apoi? Apoi am intrat în legendă…

DOUĂ TITLURI PIERDUTE (1989-91)

Ediţia 1989-1990 a început în Republica Socialistă România şi s-a terminat în Republica România.

Steaua atinsese apogeul în 1986, urmând o perioadă în care se menţinuse în fruntea echipelor europene. Finala CCE pierdută cu 0-4 în faţa Milanului „olandez” anunţa sfârşitul unei epoci şi începutul alteia. Din marea echipă care câştigase CCE, nu mai erau în teren decât Lăcătuş şi Balint, singurele promisiuni fiind Rotariu, Ilie Stan sau Ilie Dumitrescu, în timp ce Dinamo, pe lângă deja consacraţii Rednic, Andone sau Klein, se întărise puternic cu Stelea, Doboş, Lupescu, Sabău, Mateuţ, Lupu, Răducioiu, Vaişcovici sau Timofte.

Turul a fost o campanie triumfală a dinamoviştilor, Nimic nu părea a-i mai putea opri, singurul eşec fiind la Craiova, cu 0-1. În rest numai victorii, etapa a III-a marcând răzbunarea lui Lucescu pentru umilinţele ultimilor ani: 3-0 chiar în Ghencea. La terminarea turului, Dinamo avea trei puncte avans şi un golaveraj de excepţie: 57-8.

Revoluţia a bulversat şi fotbalul. FC Olt Scorniceşti şi Victoria au fost desfiinţate, iar Flacăra Moreni, fără sprijinul generalilor, devenise o echipă oarecare. A fost cât pe-aici să dispară chiar Dinamo… În schimb, echipa de fotbal a Timişoarei a beneficiat din plin de valul de simpatie de care se bucura oraşul unde a început Revoluţia, având reyultate cu mult peste cele din tur.

Abia scăpată de desfiinţare, Dinamo şi-a revenit repede şi şi-a continuat mişculaţiile. După etapa a 22-a, când Steaua recuperase diferenţa de trei puncte cu care Dinamo conducea la terminarea turului, prezenţa la Mondialul din Italia a fost declarată prioritate naţională, iar campionatul era lăsat pe planul doi. Reprogramările, precum şi indicaţia ca jucătorii selecţionaţi pentru lotul naţional să nu mai participe la meciurile de campionat au creat un talmeş-balmeş de care Dinamo a ştiut să profite mai bine. Jucând mai mult cu rezervele, cele doua rivale au pierdut puncte preţioase, dar dinamoviştii au încălcat înţelegerea de a nu folosi jucătorii selecţionaţi si i-au mai introdus pe ici, pe colo, când a fost nevoie. Un 2-2 la Petroşani, un 1-1 cu Braşovul în Ghencea şi, mai ales, un 2-4 al rezervelor împotriva Politehnicii Timişoara au  înclinat balanţa în favoarea dinamoviştilor, care au obţinut o serie perfectă în ultimele 9 zile, în care au jucat patru meciuri: 2-1 cu Flacăra Moreni, 1-0 la Cluj cu Universitatea, 1-1 la Bacău şi 4-1 cu Farul… Dinamo câştiga titlul cu un punct avans.

În plus, Dinamo, cu echipa completă, întoarsă de la Mondialul italian, ne-a învins şi în finala Cupei, după un meci de coşmar: 6-4, după ce, la un moment dat, scorul era 5-1. Echipa aliniată de Steaua spune multe: Gherasim – Ciocan, Negrău, Artimon, Nae Ungureanu – Minea, Muzsnai, Rotariu, Ilie Dumitrescu – Lăcătuş, Balint…

Şi ediţia următoare a fost cu cântec. Aproape toţi jucătorii valoroşi de la Steaua şi Dinamo prinseseră contracte în străinătate, astfel că asistam la o renaştere a Craiovei, care termina turul pe primul loc, la egalitate de puncte cu Dinamo şi urmată la un punct diferenţă de Steaua şi Timişoara. În prima etapă a returul, Steaua învingea Craiova şi trecea prima. Dar, aşa cum se întâmplă adesea, s-au pierdut puncte acolo unde nu se aştepta nimeni: 1-1 la Brăila şi Braşov, 0-0 cu Bistriţa în Ghencea, sau 0-2 la Cluj, cu „U”. Chiar şi aşa, cu două etape înainte de terminarea campionatului, cele două echipe se aflau la egalitate de puncte, Craiova având un golaveraj ceva mai bun. Şi a venit etapa a 33-a care va intra în istoria fotbalului românesc. Craiova a învins cu 2-0 la Hunedoara. Aparent, nimic neobişnuit. Numai că, dovedindu-se că meciul a fost aranjat, s-a decis penalizarea gazdelor cu 2 puncte. Nu şi a craiovenilor. O decizie ciudată, care a adus titlul la Craiova…

În Cupă, Steaua s-a făcut de râs. Folosindu-l pe Panduru, aflat în stare de suspendare, Steaua a pierdut la masa verde meciul cu Unirea Alba Iulia şi a fost eliminată în sferturi…

1989-90 şi 1990-91. Două ediţii care ar fi putut însemna încă două titluri… 

Anunțuri

22 Responses to “ISTORIE STELISTĂ”


  1. Martie 3, 2009 la 02:14

    Gute Arbeit hier! Gute Inhalte.

  2. 2 Sam Murray
    Martie 3, 2009 la 09:28

    Hoffentlich, kannst du Rumänisch lesen…

  3. Decembrie 15, 2009 la 08:46

    Am intrat cumva pe un site german? :))

  4. 4 Sam Murray
    Decembrie 15, 2009 la 08:55

    Nein, meine Meinung nach…

  5. 5 quiproquo
    Iunie 27, 2010 la 11:53

    Ia ute ce zice stelistu’ asta : http://www.gsp.ro/fotbal/liga-1/madalin-voicu-ma-bucur-ca-banderola-stelei-ramine-la-un-tigan-195705.html
    Cum, banderola tot la un tigan a fost ?

    Mai, si voi radeti de rrapizi ?
    Ha !

  6. 6 Sturmabteilung
    Iunie 27, 2010 la 18:19

    toata tara rade de rrapizi … oricum, ti-a explicat sam cum stau lucrurile …

  7. 7 quiproquo
    Iunie 27, 2010 la 23:34

    E….mi’a explicat…
    Sam e un baiat fain si cu simtul umorului, da’ o tir’ fanatic. Virsta o fi de vina. Da’ timpul le repara pe toate. Dupa 70 te mai ponderezi.
    El pacatuieste prin faptul ca ..fiind fanatic.. nu poate sa le arate celorlalti ..fanatici..care stau gura-casca, ca de regula adevarul e undeva la mijloc.
    Le arata ca tre’ sa vina cu argumente, pe care, ca sa ai dreptate tot timpul, tre’ sa le culegi din surse care’ti convin. Sigur..nu generalizez, se mai intimpla sa fie si corect. Cind ii convine.

  8. 8 Sturmabteilung
    Iunie 28, 2010 la 00:38

    eu nu vad nici o urma fanatism, ci doar articole solide (urmate de dialoguri de o calitate mult peste media blogurilor, forumurilor in general samd.), documentate, bine argumentate, fara echivoc.

    fanatism? il gasesti prin alte prati, anume acolo unde lozincile, miturile, jumatatile de adevar si chestiile desprinse din context sunt la rang de biblie, cu „fanaticeii” recitand aceste placi ori de cate ori au ocazia.

  9. 9 quiproquo
    Iunie 28, 2010 la 20:42

    Sturm, am spus ca’i o tira fanatic, nu de tot. Era punctul meu de vedere.
    N’am spus ca nu’i apreciez valoarea. Altfel, ce’as mai cauta pe’aici ? Sigur mai bag cite ceva la tartacuta ( sa’l flatez o tira, da’ de’i mai vine glasul.. ). I’am citit blogurile de cativa ani, si tare mi’au placut, numa’ ca pt fanatismul ala putin il taxez uneori ca pe unu care pricepe bine unde bat…. Ce, io n’am mai servit cite o droanga ? Am zis aferim si’am cautat morala.

  10. Iulie 9, 2010 la 18:36

    Ei Maestre, despre asta vorbeam. Lansezi o idee, si’i lasi pe oameni sa rumege. In mintile lor apare indignarea, indoiala, furia, dorinta de revansa, de a demonstra !
    Stai linistit, ca sunt un boroman realist: au meritat cupa aia. Personal m’am bucurat nespus pt ea. N’am dormit toata noaptea de emotie. Si nu uit.
    Da’…alta’i problema: cum se face ca ai reactii ce se potrivesc unuia de 30 si ceva de ani ?

  11. 12 saliceanu
    Iulie 21, 2010 la 19:15

    Iaca, sunt un om cumsecade si nu pot sa nu impartasesc ceea ce ma binedispune: http://www.prosport.ro/fotbal-intern/liga-1/piti-vrea-ca-steaua-sa-joace-precum-barca-radut-o-sa-fie-iniesta-iar-tanase-va-fi-ca-xavi-6656777
    Odata cu Pitzi, Steaua incepe sa debordeze de imaginatie atit de mult, incat incepe sa delireze.
    Cica Radut o sa fie Iniesta, Si Tanase.. Xavi.
    Da’ ma intreb” de ce nu ar putea fi Surdu..Mutu, sau Stadionu’ poporului…Nou Camp ? Sau Pitzurika…Guardiola. De ce nu ?

  12. 13 Sam Murray
    Iulie 21, 2010 la 19:44

    Ei, eu am auzit ca Piti viseaza sa ajunga un fel de Mandorlini, iar Tanase sta pe la strand si pe la bronzare artificiala, si-l bate gandu’ sa-si schimbe numele din Dodel in Kivuvuzel… Cat despre Radut, el invata spaniola si… zugravitu’. Sa ajunga si el cineva…

  13. 14 saliceanu
    Iulie 21, 2010 la 19:57

    Zvonuri…
    Ca sa ajunga Mandorlini, Pitzurika tre’ sa se lase de barbut. Iar pe Tanase, la cum il vaz…nu’l bate nici un gand. Ca n’are unde. In schimb, lu’ Radut ii prevad un viitor maret. Am auzit ca inca mere cu gletuitu’. Cu spaniola’i mai greu insa. De fapt..pt el si romana’i o provocare!

  14. 16 Ramon
    Mai 25, 2011 la 20:14

    cateva obiectii la priele paragrafe: editia 1946-47 incepe printr-o repartizare a locurilor comparatv cu 1939-40. Cele 4 din Bucuresti au fost primele 4 din categoria Onoare 1945-46, Juventus intrecand Unirea Tricolor la golaveraj. Aradul, Clujul, Oradea si Timisoara aveau echipe puternice, nimeni nu a contestat accesul ITA, iar in celelalte 3 orase s-au organizat baraje. Clujul a primit 2 locuri, dar dupa un an a ajuns la 3 echipe, in timp ce Poli rateaza promovarea in 1947. FC Craiova contra Turnu Severin a dat un loc din partea Olteniei, ambele echipe jucand in campionatul surogat al anilor 1942-44. Prahova a intrecut, surprinzator, FC Ploiesti in campionatul local si Gloria CFR Galati in baraj. Tg Mures si Medias au dat o echipa din centrul tarii. Resita si Petrosani, orase muncitoresti, au fost ‘pe aproape’ in 1941, deci nimic nu era iesit din comun. Distributia a fost o echipa satelit a lui Juventus la inceputul anilor 40, as aca in 1948 s-a realizat fuziunea.
    2. Complet anormala a fost acceptarea ASA in B la inceput, apoi direct in A, altfel toate prezentele in A sau B au explicatie, cel putin valorica.
    3. barajul din 1948. Acea fotografie a aparut in Sportul si Stadion, dar nu se poate afirma 100 % ca mingea a intrat in intregime in poarta. Pe de alta parte, mie mi-a spus cineva care era junior la Ploiesti atunci ca revenirea ploiestenilor in repriza secunda a fost influentata in culise. Ploiestenii facusera cateva presiuni si blaturi in acel deceniu, asa ca rejucarea acelui meci a fost cea mai buna solutie pentru a nu se continua cercetarile. Arbitrul Mitran a revenit in arbitraj dupa suspendarea pe viata care a durat 2 ani.

  15. Octombrie 12, 2011 la 20:36

    Nene Tosh, ziceai ca ti-ai schimbat adresa de e-mail. Dar, zevzec cum sunt, am uitat sa o notez si nu-mi mai ramane decat sa scriu aici: minunatele randuri ale matale la decesul Profesorului au devenit bibliografie esentiala pentru Wikipedia. Eu acu’ am vazut.

    🙂

  16. 18 Anto
    Octombrie 13, 2011 la 10:28

    Am si eu o intrebare: cum putem gasi mai usor un topic vechi, de ex. UBER ALLES?

  17. 19 Sam Murray
    Octombrie 13, 2011 la 11:50

    Simplu. Scrii ”alles” (ca e mai greu să bagi o literă cu umlaut…) în coloana din dreapta, jos, la ”Dacă vreți să găsiți ceva”. 😉

  18. 20 Anto
    Octombrie 13, 2011 la 11:54

    Pai asta era, ca eu scriam UBER ALLES si intram in balarii.
    Mersi Bocu’ (vorba premierului francez cand l-a prins in brate al nostru… 🙂 )

  19. 22 Sam Murray
    August 26, 2012 la 17:29

    Da, un articol care-mi amintește de povestirile tatei despre primii ani ai echipei Armatei, cu antrenamentele pe terenul de instrucție, cu mândria de a mânca la popota ofițerilor, cu cantonamente la Sanatoriul militar din Sinaia…
    Și un alt merit al articolului: comentariile jegoase ale handicapaților. Dovada că Steaua este numai una. Iar ei, bieți durdeni tarați, vor rămâne veșnic ceea ce au fost de când se știu – niște nimeni…


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




FCSB

”Gigi Becali a continuat activitatea cu echipa asta. El n-a preluat FCSB, a preluat Steaua” – Ilie Dumitrescu

E echipa la care am crescut, am câştigat campionate şi am jucat finală Champions League. Pentru mine, asta este Steaua, care e acum din Liga 1. Nu s-a desfiinţat niciodată! Ce rost are să spunem că e altă echipa? A avut continuitate.” – Dan Petrescu

Comentarii recente

Dawson pe STEAUA NOASTRĂ
Sam Murray pe NICI ACUM
Unlucky pe STEAUA NOASTRĂ
Ovidiu pe NICI ACUM
Sam Murray pe STEAUA NOASTRĂ

STEAUA, ROMANIA`S BRIGHT STAR

http://www.fifa.com/classicfootball/clubs/club=1914834

Urmează..

AL 27-LEA, DESIGUR...

Ce fu, lună de lună

Despre ce-i vorba


%d blogeri au apreciat asta: