REFUZUL LUI MOCIORNIŢĂ

În 1937 se înfiinţează echipa de fotbal a întreprinderii de pielărie Mociorniţă. Peste trei ani, fiul lui Dumitru Mociorniţă, Ionel, un tânăr avocat de 23 de ani, preia conducerea clubului şi îi schimbă numele în Carmen. În timpul războiului, Ionel Mociorniţă avea chiar să joace în cadrul echipei, iar după război o va antrena o scurtă perioadă de timp.

Pentru a putea participa la primul campionat de după război, Mociorniţă a fost obligat să schimbe, formal, statutul echipei într-una sindicalistă, membră a O.S.P. (Organizaţia Sportului Popular), condiţie obligatorie pentru a se putea înscrie. Dar se ştia că rămăsese echipa lui, iar patronul cheltuia sume foarte mari pentru pasiunea sa, ceea ce a dus la o luptă crâncenă cu celălalt frumos nebun al fotbalului, baronul Neumann, patronul ITArad.

30 noiembrie 1945. „Gazeta sporturilor” titra mare pe prima pagină: „Dinamo (Tbilisi) joacă la 6 şi 9 decembrie pe stadionul ANEF cu Carmen şi C.F.R.” Normal, doar pe vremea aia nu existau clonele comuniste, nu? Ulterior, dintr-un alt număr, aflăm că primul meci nu s-a disputat din cauza refuzului patronului Carmen, Mociorniţă. Cauzele au fost dezvăluite de fiica lui Ionel Mociorniţă, Marie-Rose: „… ministrul de Externe, Ana Pauker, l-a chemat pe Ionel Mociorniţă într-o întrevedere particulară, unde i-a cerut pierderea meciului de către Carmen pentru a demonstra publicului român superioritatea indiscutabilă a omului sovietic.”

Gruzinii n-au mai jucat nici cu C.F.R. Cu toate acestea, n-au fost prea supăraţi (stătuseră vreo lună în România, unde cu siguranţă era mai bine decât la ei acasă…) şi, pe 4 ianuarie 1946, „Sportul popular” publica telegrama adresată de conducătorii clubului sovietic primului ministru dr. Petru Groza: „Venirea noastră în România ne-a arătat că s’a pus bază temeinică prieteniei între poporul român şi cel sovietic. Trăiască democraţia română, bla-bla-bla.” Groza a dat şi-o recepţie la plecarea delegaţiei sportive sovietice, iar în cuvântarea rostită a afirmat: „doresc revederea echipei care ne-a delectat”. E evident că s-au făcut eforturi serioase de a face uitat refuzul lui Mociorniţă.

Pe aceeaşi primă pagină apare, însă, şi un articol în care se anunţă „Clubul Carmen în cercetarea Comisiei sportive a Confederaţiei Generale a Muncii”. Judecata a fost rapidă, clubul fiind „suspendat de la orice activitate în viaţa sportivă”.

Pe 19 aprilie 1946 s-a dat următorul verdict în acest atât de mediatizat caz: „Se aplică mustrare publică grupării Carmen şi i se interzice, pe timp de un an, de a juca cu grupări străine”.

Sfârşitul a venit în vara lui 1947, după un meci în care Carmen zdrobise Ciocanul (fostul Macabi, echipa comunităţii evreieşti) cu 6-0, pe stadionul Giuleşti. Povesteşte Angelo Niculescu: „Am încins o horă la mij­locul te­renului, pa­sând min­gea de la unul la altul. Câţiva jucători de la Cio­canul au încercat să ne fure mingea, ceea ce a stârnit hohote de râs în tribună. Am văzut oameni care s-au prăbuşit ţinân­du-se cu mâinile de burtă. Mai apoi, Bazil Ma­rian a adus publi­cul în culmea isteriei, după ce s-a aşezat pe minge în cercul de la centrul terenului şi şi-a dus mâna la ochi, făcându-se că îşi caută adversarii. Tot stadionul era în delir.”

Ca urmare, pe 20 august 1947 s-a decis „excluderea grupării Carmen din Bucureşti din cadrul Organizaţie Sportului Popular”. Motivaţia este extrem de interesantă: „Făcându-ne datoria şi eliminând din sport această rămăşiţă reacţionara care prin gura conducătorilor Mociorniţă şi Vizante nu se sfiiesc să afirme că pentru ei nu contează campionatul naţional, decât lupta pe care o duc împotriva Ciocanului şi împotriva echipelor ceferiste declarând `cu una ne răfuim rasial, cu celelalte ne răfuim politic.`” Ca urmare, gruparea este radiată, iar „jucătorii sunt liberi să se legitimeze la orice grupare din cele indicate de federaţie”.

Locul Carmenului a fost luat de nou înfiinţata echipă a Armatei, ce fusese înscrisă iniţial în divizia secundă. Totuşi, la ASA au ajuns doar Panait şi Gheorghe Popescu, care erau militari. Cei mai buni jucători, internaţionalii Valentin Stănescu şi Bazil Marian, au fost racolaţi de CFR Bucureşti. Deşi nu erau ceferişti…

Ionel Mociorniţă a fost arestat la 10 mai 1948, făcând şapte ani lungi de puşcărie comunistă. Dupa eliberarea din închisoare, a lucrat ca simplu muncitor într-o fabrică de pungi de hârtie, locuind într-o mansardă mizeră, cu WC-ul şi apa în curte. Din când în când, mai treceau cunoscuţi, foşti fotbalişti ai Carmenului, frizerul de la fabrică şi alţii care mai aduceau câte ceva de-ale gurii sau, pur şi simplu, să îl vadă. Era felul lor de a mulţumi omului care îi ajutase la nevoie şi a cărui lozincă era: „Să fii om oricât ar costa!”. În 1974, soţia (pictoriţă de icoane bizantine) şi fiica au reuşit să plece în Canada. La insistenţele guvernului canadian, i s-a permis şi lui Ionel Mociorniţă să emigreze, în 1977. S-a întors imediat după Revoluţie, dar a plecat dezamăgit, aşteptînd o schimbare reală. Avea să mai facă o încercare în vara lui 2005, când l-a împiedicat starea sănătăţii. De altfel avea să moară la sfârşitul lui octombrie.

Pentru iubitorii de frumos: http://www.iconesmociornitza.com/