PSYCHO: 25 iunie – Adevărata Zi Naţională a României

Era normal ca micul luptător cu halba să mai agite apele tulburi ale Giuleştilor cu o nouă mâzgăleala menită a-i trezi niţel la viaţă pe fanii roţii cu pene. Doar e 25 iunie, iar la anul una mie nouă sute douăzeci şi trei trecute fix, se ştie, s-a născut un mit… Care nu îl împiedică pe micul psihopat să afirme că s-au scurs „85 de ani de la Adevarata Zi Naţională a României!” Auto-intitulatul „român verde” nu ezită să spurce noţiuni sfinte oricărui român adevărat – Mareşalul, istoria, Ziua Naţională – azvârlind totul într-un derizoriu îmbibat de adularea lui Hitler şi a criminalei ideologii naziste. „Când spunem Rapid spunem România la fel de bine ca şi atunci când spunem România, spunem Rapid!”, clamează patetic ipochimenul, parafrazând spusele lui Hess, “Hitler ist Deutschland, wie Deutschland ist Hitler”…Delirul mistico-paranoic n-are limite: “simbioza Marele Rapid – România Mare a existat dintotdeauna… menirea noastra este aceea de a îndeplini misiunea, aceea de a reafirma spiritul românismului, al Rapidului în speţă… legendele ce au facut din acest club adevăratul simbol al României!… suporterii Rapidului sunt universali! Din Patagonia până la Oceanul Arctic, de la Bondi Beach din Australia şi până în Miami, Florida, de la ţinutul celor 1000 de lacuri şi până în Africa de Sud, lumea sărbătoreşte 85 de ani de la înfiinţarea Marelui Rapid!“ Măi, să fie, sărbătoarea asta-i mai ceva ca revoluţia din Octombrie… Probabil de aia conducătorii giuleşteni au ales să o serbeze pe… 19 iulie! O fi după calendarul musulman… Vreun kurban bairam…

Începe o nouă eră în istoria atât de pitorească a Rapidului. Sub semnul celor 1001 de nopţi şi al basmelor Şeherezadei. Dacă, bineînţeles, noul patron nu se va îneca şi el cu pişcoturile asociatului…

***

Se spune că actul de naştere al echipei s-a semnat  la şcoala primară din cartierul Griviţa. Cârcotaşii s-ar scărpina în creştet la gândul că în cartier activau deja două echipe, Excelsior şi Rampa Militari, care au acceptat cu un ciudat entuziasm să se desfiinţeze şi să devină parte a proaspăt apărutei echipe a Atelierelor Griviţa – CFR Bucureşti…

Începutul a fost anevoios, debutul în campionatul districtual al Capitalei nefiind prea fructuos, mai ales că, în scurtă vreme, echipa a rămas fără jucători… Explicaţia era simplă: majoritatea nu erau bucureşteni şi se întorseseră acasă. Astfel că, în ianuarie 1925, CFR e exclusă din campionat…

În anul următor, probabil ca o recompensă pentru faptul că reuşiseră să adune jucători pentru a forma o echipă, CFR e readmisă în campionat, ba chiar într-o categorie superioară… Şi a început drumul spre prima divizie a Capitalei – categoria I Onoare, în care CFR a ajuns în 1931, după un baraj cu Turda, echipa cartierului… Ghencea…

În vara lui 1932 se reorganizează activitatea fotbalistică şi se înfiinţează Divizia Naţională, în două serii de câte 7 echipe, unde Bucureştilor li se repartizaseră 3 locuri. Una din cele trei echipe era CFR. Comportare meritorie, locul 2 în serie, după Ripensia, care avea şi să cucerească titlul.

Următorii trei ani au fost foarte slabi: abia scăpată de la retrogradare în 1933/34 (după baraj), ca şi în următoarele două ediţii.

Salvarea a venit din partea Ministerului, care a preluat echipa de la sindicatul de stânga, schimbând radical lotul, prin aducerea unor vedete de la celelalte echipe, dar şi numele echipei, în Rapid. Normal, pretenţii mai mari, rezultate în raport cu investiţiile. Bani gârlă… Totuşi, deşi devenise specialistă în câştigarea Cupei, Rapid n-a reuşit să câştige niciun titlu. Asta dacă nu punem la socoteală “Cupa Basarabia”, după care suspină Grantul de aproape şapte decenii. Un fel de Daciadă, cum am mai spus. O competiţie care a reunit la start – prin simplă înscriere, la grămadă, indiferent de nivel – formaţii din toată ţara, din diverse categorii valorice, cu loturi subţiate de războiul în plină desfăşurare. Cu excepţia echipelor ceferiste, ai căror jucători fuseseră mobilizaţi pe loc… Diktatul de la Viena uşurase sarcina rapidiştilor, puternicele echipe din Ardeal participând acum la campionatul maghiar. De asemenea, FRF desfiinţase echipele evreieşti şi muncitoreşti, considerate focar de infecţie bolşevică. Rapidul scăpase, doar acum nu mai era al sindicatului…

Rapidul avea să scape şi de ceea ce păţiseră multe echipe după război. Pentru că reprezenta cel mai revoluţionar detaşament al clasei muncitoare, ceferiştii… Drept care în fotbal colcăiau echipele CFR, iar echipa “de la centru” şi-a împodobit tricourile mov cu soarele – simbolul electoral al blocului condus de PCR – , făcând (cu mândrie proletară, desigur) o deşănţată propagandă comunistă chiar pe terenul de sport. Poziţia privilegiată i-a permis să racoleze jucători dintre cei mai buni, printre care Bazil Marian şi Valentin Stănescu, rămaşi fără echipă prin desfiinţarea clubului „reacţionarului” Mociorniţă, Carmen. Şi noul CFR, al ministerului comunist al transporturilor, a mai contat câţiva ani în lupta pentru primele locuri. După care, încet-încet, dar sigur, indiferenţa „patronului” i-a împins tot mai jos, echipa din Giuleşti devenind o echipă de pluton, petrecând destui ani şi în divizia secundă.

Titlul câştigat în 1967 nu face decât să demonteze teoria conspiraţiei şi a persecuţiilor la care ar fi fost supusă echipa sărmană, născută din fumul locomotivei… Când s-a putut, titlul a putut fi câştigat şi de alţii, în afara celor doi „granzi”…

Ultima retrogradare a Rapidului, cea din 1989, a fost urmarea unui lung şir de umilinţe: 0-3 cu Sportul, 0-5 cu Craiova, 0-6 şi 2-6 cu Dinamo, 2-8 cu Steaua, 1-4 cu Morenii…

Chiar dacă, aparent, Dinamo era unul din duşmanii tradiţionali ai galeriei giuleştene, cele două cluburi aveau relaţii strânse. Cu doi ani înainte, rapidiştii făcuseră un troc care să mulţumească ambele echipe: Dinamo a cedat cu 3-4 în Giuleşti, salvând Rapidul de la retrogradare, dar cele trei goluri fuseseră înscrise de Cămătaru, care alerga de zor după Gheata de Aur… Aşa şi după această retrogradare: MI a trimis ajutor – Gigi Mulţescu şi Vasile Anghel  au fost detaşaţi pentru a ajuta la revenirea „oprimaţilor” în prima divizie. Ceea ce s-a şi întâmplat…

Ba, după Revoluţie, când se făceau presiuni ca Dinamo să fie desfiinţată, conducerile celor două cluburi  plănuiseră un „amical” menit a împăca şi capra şi varza… Doar suporterii rapidişti, nerecunoscători pentru ajutorul primit în vederea promovării în prima ligă, s-au opus în stilul cu care ne-au obişnuit de atunci încoace…

Următoarele două ediţii de campionat ne-au arătat aceeaşi echipă modestă, fără pretenţii. Şi, iată, în vara lui 1992, noul ministru al transporturilor a decis să se implice. Numele său? Traian Băsescu… El a adus la conducere oameni hârşiţi în lupta cu duşmanii: fostul preşedinte al FRF, Mircea Pascu, şi antrenorul Mircea Rădulescu. Pascu a fost cel care l-a adus în anturajul Rapidului pe „regele cofetăriilor” din acea vreme, un alt „fost”, Gheorghe Copos. Tânără speranţă a nomenclaturii comuniste, fostul Ghiţă din Ghileşti era acum la fel de spilcuit, dar îşi acoperise cu grijă roşul cu mult mai atrăgătorul vişiniu, ce „dădea” mai bine pe ecranele „Samsung”-urilor distribuite de atâţia arbitri…

Ce a urmat? Ştiţi cu toţi. Din legendele fuiorului tors de unii pe post de istorie, dar şi din cele întâmplate în realitate. Şi atât de diferite de gogoşile servite pe post de tort maréchal…