PREZIDENTUL ŞI FLAGUL

Prezidentul de la Kishiniov, Volodea Voronin, e caracterizat astfel într-un ziar de limbă rusă:
Moldova este condusă de un avantiurist mincinos şi-n limbă după putere. Îl doare-n pix de viitor, e mort după distracţii, dar poate fi de o cruzime sadică pentru cei ce-l înconjoară. (am tradus mai liber, deh…)

Numele autorului arată clar că nu e f’un moldovan amăjit de propaganda rumânească: Dimitri Ciubaşenko. E un articol scris înainte de alegeri, care ne înfăţişează portretul unui aparatcik care a schimbat cuşma rusească cu o pălărie care îi cam cade pe ochi…

Foştii colegi de la organizaţiile de partid din Dubăsari, Ungheni şi Bender au arătat că scopul lui Voronin a fost mereu unul singur: să fie number one. Iar visul său a fost să devină pervâi sekretar al CC-ului… Cum URSS, respectiv RSS Moldovenească, şi PC al URSS, respectiv PC al RSSM, s-au prăbuşit, Voronin nu a renunţat la ambiţiile sale şi a ajuns preşedintele unui stat deja independent. Adică number one…

Gusturile lui Voronin par mai degrabă ţariste. În timpul unei vizite la Mânăstirea Curchi (transformată în spital de boli nervoase pe vremea RSSM), corul bisericesc a cântat imnul Imperiului Rus, „Boje, ţaria hrani” şi preşedintele a fost încântat. Iar, odată, pe când părăsea mănăstirea Chipriana, l-a întrebat pe mitropolit: „Preşedintele pleacă, de ce nu bat clopotele?”. Diaconul a percutat şi a dat fuga să tragă de funie.

Prin Partidul Comuniştilor, organizat  ca-n vremurile Marii Uniuni, Voronin conduce în stil autocratic, ceea ce a dus la acuzaţii de autoritarism, de uzurpare a puterii, de transformare a propriului partid într-o structură de tip sclavagist, caracterizată prin frică şi ploconire în faţa şefului. Se spune că doar câţiva oameni din preajma lui Vladimir Voronin, cum ar fi Mark Tkaciuk, îşi pot permite să-i spună adevărul. Ceilalţi nu fac decât să hrănească vanitatea stăpânului.

Prezidentul e mare amator de vânătoare. În stil ţarist. Participă doar cei din „cercul restrâns” al cârmaciului, „micul Politbiuro”, cel care ia deciziile importante. Dar, oricât de „cool” ar fi aceşti capi ai corupţiei faţă de „simplii muritori”, faţă de „vânătorul şef” ei nu sunt decât cei care cară armele… Dar, vai, vânătorul nu prea ştie ce se face cu armele. Iar situaţia cu Transnistria rămâne nerezolvată datorită ambiguităţii lui Voronin, al cărui patriotism moldovenesc şi anti-românesc nu e decât un alt termen printre atâtea altele amestecate de-a valma de prezident: comuniştii, rusofonii, ortodoxia, Rusia, Evropa, Transnistria …

Voronov e impulsiv, instinctiv, brutal, conflictual, trăgând foloase mai ales din provocarea de tensiuni…

 

În timpul campaniei pentru alegerile parlamentare, Voronin, credincios principiului stalinist-fascist al „responsabilităţii colective”, i-a avertizat pe găgăuzi că vor regreta amarnic dacă nu vor vota cu comuniştii, iar Chişinăului i s-a alocat un buget de foamete.

Limba vorbită de Voronin nu e română, nu e rusă, nu e moldovenească. E limpede că omul gândeşte în ruseşte, traduce în moldovineşti şi îi repugnă româna. El vorbeşte limba sovietică… În timpul recentelor tulburări de la Chişinău, ne zice Volodea, demonstranţii au dat jos flagul Moldovei şi l-au înlocuit cu cel al României…

Dar prezidentul ştie să trăiască: vânătoare, pescuit, vacanţe in cele mai faine staţiuni ale Evropei, adrenalină (automobile, motociclete), proprietăţi (case, apartamente, reşedinţe, vile, cabane de vânătoare). Grijă pentru viitorul ţării? Potrivit celor două vechi încredinţări: „Statul sunt eu” şi „După mine, potopul!”. Dar, bineînţeles, de viitorul copiilor lui, nepoţilor, strănepoţilor şi stră-strănepoţilor s-a îngrijit pentru multe generaţii de acum încolo. Adaptând preţioasele indicăţii ale lui Fane Babanu: „Moldova nu-i a voastră, nici a urmaşilor voştri, ci a urmaşilor urmaşilor mei”…

Ferească sfântul să i se pună pata pe cineva… Dacă s-a hotărât să termine pe cineva, apăi nu se lasă până nu duce treaba la sfârşit. Când şi când încearcă să-şi cumpere duşmanii, dar, dacă nu ţine, îşi continuă acţiunea distructivă cu şi mai mare osârdie… Voronin a transformat autorităţile însărcinate cu apărarea legii în adevăraţi opriciniki, punând în fruntea acestor structuri represive lachei dispuşi la orice pentru a-şi mulţumi şeful. S-a ajuns pâna acolo încât conducerea Curţii Supreme de Justiţie le spune judecătorilor: „Noi suntem oamenii lui Voronin.” Nu ai legii, nu ai cetăţeanului – ci ai lui Voronin. Preşedintele nu se dă în lături de la nimic pentru a se răzbuna pe cineva, indiferent de consecinţe. Bugetul Moldovei, adică buzunarul moldovanului, trebuie să plătească sute de milioane de lei ca urmare a deciziilor de la Strasbourg, pentru naţionalizarea proprietăţii private, efectuată personal de Voronin.

Tot mai multă lume crede că lui Voronin i-a trecut vremea, că regele e gol. Dacă la Chişinău el se crede „ţarul Moldovei”, la  Bruxelles şi Washington, ba chiar şi la Moskva, e privit ca o relicvă politică, un bătrân clown comunist rătăcit dintr-un circ dispărut într-o direcţie necunoscută.

Am găsit şi un articol dintr-o revistă românească din 1943, „Cartea moldoveană”. Un interviu cu Isidor Sârbu, intitulat „O viaţă canonită ca atâtea altele„. Isidor Sârbu e… bunelul lui Vladimir Voronin!

 

Printre atâţia alţi Moldoveni din Transnistria, care vin dupã diferite „treburi” în ţarã, rãzbãtând pânã în capitalã, este şi moş Sîdor Sârbu, de loc din comuna Corjov jud. Dubãsari… în vârstã de numai 57 de ani împliniţi… S’a trecut cu viaţa nu din pricina celor şapte copii pe care i-a crescut; nici cã l-ar fi luat nevoile dela început, cãci doar avea case bune şi avea 30 hectare de pãmânt, cu încã 8 hectare de livadã.
În anul 1917, …Moldovenii din Transnistria s’au trezit sub lovitura bandelor bolşevice, care distrugeau fãrã milã tot ce întâlneau în cale, mai rãu decât barbarii Evului-Mediu. Din frumoasele gospodãrii ale Românilor transnistreni nu s’a ales nimic.
Bisericile au început sã fie dãrâmate din temelie, cele sfinte batjocorite, slujitorii altarelor persecutaţi …

… prima grijã a comuniştilor a fost sã lichideze cu cei înstãriţi. Toţi leneşii, toţi veneticii, care nu fuseserã în stare sã-şi aibã gospodãria lor, ajunserã la conducere, fiind partizani ai organizaţiilor comuniste. Dorinţa acestor netrebnici a fost de a se rãzbuna pe cei ce nu fuseserã ca ei, şi care erau declaraţi culaci, duşmani ai poporului sovietic. Din partea autoritãţilor s’au luat toate mãsurile ca acestor „duşmani” sã li se puie capãt prin cele mai aspre mijloace.

„În anu 1933, la 14 Mart, m’o arestat şi m’o dus la puşcãria din Trişpolea, unde am stat trii luni. Tot în aceiaş zi fimeia şi copchi o fost daţi afarã din casã. Ni s’o luat toatã averea şi ni-o lãsat pe drumuri.
Dupã ce-am împlinit cele trii luni, am vinit în sat. Oamenii nu vroiau sã mã primeascã… Trãiam cu toţii într’o cãmãruţã micã la Dumitru Halippa. Plãteam cinci ruble pe lunã, pânã în anul 1934, când ne-am mutat în târg la Dubãsari”…

…La 10 Aprilie 1935 – continuã moşu – o vinit ordin dela N. K. V. D. sã ne trimitã la vâsâlcã (adicã plecaţi de bunã voie sã munceascã în Siberia).
…Li s’a eliberat paşapoarte fiecãruia şi, dupã ce le-au ştampilat cu inscripţia tipicã, în limba rusã: „i se interzice sã trãiascã la graniţã, lângã Nistru”, au fost duşi la Pervomaisc, dincolo de Bug.
„Pe mine m’o trimes cu soţia. Copchii i-am lãsat pe la case. Am luat cu noi copchila cea mai micã. Avea numai opt ani. Umblam di acolo pânã acolo şi cãutam de lucru. Nimeni nu ne primea la lucru când vedeau din paşaport cã suntem dintre cei vâsâliţi. Muream de foame, Domnule, nu alta!… Oamenii se temeu unul de altu, da mai ales de noi. Nici nu ne primeau în sat.”

Mult timp n’a putut sã stea în satul sãu natal, unde se înapoiase fãrã îngãduinţã.
La începutul lui Ianuarie 1936 a fost arestat şi „sudit” pe trei ani fiind trimis sã ispãşeascã pedeapsa la închisoarea („doprã”) din Tiraspol.
„Iarna mã scoté la rânit omãtu din ograda închisorii. Vara mã trimeté la sãpat şi prãşit prin împrejurimi. Fiindcã lucram mai mult decât era norma pentru o zi, am împlinit mai devreme şi mi-o dat drumu dela închisoare dupã doi ani şi vo câtiva luni.
Unde putem sã mã duc? Am venit tot la Corjov. Oamenii iar nu voiau sã mã primeascã nici mãcar cu vederea…

… N. R. V. D-ul mi-o spus iar cã în 24 de ceasuri pãrãsesc satu. M’am dusu-mã la Kapcaz. Nici acolo nu mã primé nimeni la lucru. Am stat o lunã şi jumãtate la un târg, unde munceam cu dzâua şi mã hrãneam.
Dila o vremi slãghisem di tãt. Credeam cã mult n’oi mai duce-o şi m’am înnãpoietu-mã în satu meu. M’am dus di m’am arãtat lor şi le-am spus: „Eu sânt om bãtrân. Nu mã pot vârî nicãurea în slujbã. Faceţi ce vreţi cu mine, câ tot di una nu-s bucuros di dzâle. Ei s’au uitat unul la altul şi mi-o dat stroc de douã sãptãmâni, când trebué sâ plec cu toatã familia”.

„Strocul” se împlinise, însã moşul nu se da dus din sat, mai ales cã „nu voiau nici copchiii” sã-l urmeze.
„La 26 Ianvari, 1938, când zãceam cu soţia, ne-o arestatã-ne pe-amândoi şi n-o dusu-ne la Trişpolea cu deasîla. Acolo ne-o sudit în dzâua di 8 Faur; pe mine pe doi ani, da pe soţie pe un an.

… Aveam o fatã mare de 17 ani, Olga. …s’o îmbolnãvit. Digrabã am aflat c’o murit de scârbã, în luna Mai.
Soţia o împlinit un an şi o vinit acasã. N’o primé nimeni în gazdã. Umbla ascunzându-se prin pârloage, pe la case ca sã n’o prindã şi s’o trimeatã iar din sat.
La 26 Ianvari 1940, am împlinit şi eu doi ani şi am venit în Corjov. Nu mã primé nimeni. M’am dusu-mã la preţidatele sel sovietului (primarul) şi i-am spus cã i-oi lucra la vie, numai sã mã primeascã în sat. “

Când a început Războiul Sfânt … populaţia moldoveneascã a primit ordin „sã se coşascã 500 de vrâste de la Nistru”, sã plece adicã vreo 600 de kilometri …
„Toţi o aplecat-o, care încotro. Eu spuneam la neamuri şi la toţi oamenii: „Nu vã duciţi oameni buni, cã mâne-poimâne îi avem pe Români cu Nemţii pe la noi. Vin Românii sã ne scape de pãgâni. Oamenii m-o ascultat şi n-o mai plecat. Cei care plecaserã s’au întorsãrã înnãpoi”.
– Bine, moş Sârbu, dar bolşevicii ?…
“ D’apoi cã nici eu nu eram prost sã stau în ochii lor. Când am prins de veste cã m’o pus pervâi (primul) pi lista sã mã împuşte, am fugit într’o popşoişte departe de sat. …a patra dzi o rãzbãtut Nemţii. Eu ieu şi leg un mãnunchi de busuioc cu vãzdoage şi trimit copchilele cu pâne şi sare înaintea lor. Bucuria lor, dar a noastrã şi mai mare!…”

„De când o venit administraţia româneascã viaţa s’o schimbat cu totu. Am primit din colhozuri parte ce ni se cuvine de fiecare. On nepot a meu, care o fost şi el rãsculãcit de Ruşi amu îi primar în sat. Ce sã mai zicem, amu o ducem foarte bine. Mã înţãleg în vorbã cu Dumnealor.
„Soldaţii români mi-s tare dragi. N’oi mânca eu, da’ lor tot le-oi da o bucatã de pâne şi un pahar de cinste, cã ei, sãracii, ne-o scos de la moarte”.
Amãrât cã nu poate pleca la un lagãr din provincie, unde avea sã-şi întâlneascã fiul rãtãcit între alţi prizonieri aduşi de armatele noastre, moşul pleacã sã se culce în camera de alãturi. Pe la orele 3 noaptea, strigãte înspãimântate de: „Sãriţi oameni buni!… Mã taie!”…Ne trezise pe toţi ai casei. Mi-am dat seama cã moşul se lupta în vis cu vreun bolşevic şi l-am deşteptat numaidecât.

– Ce-i moşule, ce ţi s’a întâmplat astã noapte?
– Ian catã Dumneata, Domnule ce-am mai visat:
Pãre cã mã taie preţidatele Ivan Sterpul, care a fost în comisia N. K. V. D., când m-o vâsãlit pi mine la 10 April 1935, Parcã era şi tats’o şi el striga: „Dã-i mai adânc!… Curã sângele închegat din chiept de la mine şi eu strîgam la oameni sã sarã sã mã ajute…”.

 

Şi nepotul unui astfel de om a ajuns comunistul Voronin…