07
Sep
16

DE-ALE LUI JOHN WAYNE…


Am vrut luni să scriu despre meciul cu Muntenegru, dar n-am avut când. Și, sincer să fiu, nici n-aș fi avut cine știe ce de spus – a fost un meci nereușit, care m-a făcut să-l regret pe nea Puiu. Parcă jucau altfel băieții…

Am avut o zi foarte plină, începută de dimineață cu un drum la unul din locurile pe care nu-l pot suferi – spitalul. Săptămâna trecută fusesem cu soacră-mea la Policlinică și doctorița ne dăduse o trimitere la urologie. Așa că ieri am dus-o la spitalul ”Ion Stoia”.

Luăm taxiul, ajungem și, la vederea intrării în spital, redevin John Wayne, desigur. Crispat tot, ușor aplecat în față, începând să transpir, deși nu erau mai mult de 17-18 grade. Flăcăul de la poartă ne îndrumă spre secția respectivă. O sală de așteptare plină ochi, cu vreo 30 de persoane pe scaune. Slavă Domnului, găsesc unul și pentru soacră-mea. Întreb și eu pe cineva cum se procedează și primesc un răspuns pe măsură: ”Domnul cu tricou în dungi e ultimul.” OK, avem un punct de reper!

Mă uit la ce scrie pe uși. Pe una scrie ”internări la pat”, pe alta ”internări ambulatoriu”. Aha, asta ne trebuie nouă. Dar pe ușă se menționa că trebuie programare. De un` s-o iau? Văd o ușă deschisă, arunc o privire înăuntru – la un birou trona o matahală în halat alb, de sex incert, pe lângă care Obama părea… caucasian. Îmi iau mutra cea mai simpatică posibilă și vocea de Don Juan: ”Săru` mâna, programările pentru ambulatoriu…” O privire cruntă și o voce hotărâtă sprijinită de un deget ce-mpungea aerul: ”Acolo, la ușa aia!” Bine, dar aia-i ușa cu ”internări la pat”…

Mă-ntorc perplex, gândindu-mă ce-i de făcut. Matahala trece pe lângă mine și intră pe ușa cu ”ambulatoriu”. Văd că în cameră nu-i decât o persoană în halat alb, doctorița sau asistenta, bănuiesc. Aștept să iasă cerberul și o întreb galeș: ”Pot s-o întreb pe doamna doctor…” Aceeași privire cruntă, voce, deget: ”V-am spus doar să așteptați acolo, ce nu pricepeți?” E clar, e de așteptat, a trecut un sfert de oră și n-a ieșit nimeni…

Văd un panou cu tot felul de afișe pe el, informații pentru cei ca mine. Pe unul scrie că programările se pot face telefonic și se dau două numere, unul direct și altul cu interior. Sunt salvat! Ies în curte, la aer, îmi revin puțin, scot mobilul și formez primul număr, e direct, nu? O fi, da-i ocupat. Sun iar. Ocupat. Trec la celălalt. Ura! Sună. Răspunde, cer interiul menționat pe panou. Sună de vreo zece ori și…  ocupat și-ăsta! Formez iar numărul și tipul care-mi făcea legătura cu interiorul respectiv mă lămurește: ”E lume multă, văd pe monitor, așa că mai bine veniți aici pentru programare.” Da, bre, dar eu sunt deja aici, sunt unul din ăia pe care-i vezi așteptând…

Și ne punem iar pe așteptare. De plictiseală, sau mai știu de ce, oamenii își povestesc unul altuia ncazurile pe care le au. Îngrozit, caut scăpare:  fug afară. Înauntru, nervii oamenilor au cedat de câteva ori și au dat naștere la conflicte inevitabile: ”Eu eram înainte… Ați venit după mine… Nesimțita, ce tupeu are… Da` unde te bagi, ce, noi suntem proști să așteptăm?” Mulți sunt veniți din provincie, unii au dormit în gară, să poată ajunge dimineață aici. Se pare că nu-i prima oară, sunt pregătiți, dotați, au genți, sacoșe, geamantane, sacoșe cu de-ale gurii…

După vreo două ore și ceva, ne vine rândul. Intrăm, ne spunem oful și asistenta ne zice: ”Păi, nu trebuia să așteptați aici. Veniți cu mine.” John Wayne ar fi scos Coltul… Ne conduce într-un cabinet alăturat, unde o doamnă doctor tocmai termina de consultat un tip cam zdruncinat, care se văita că amețește dacă-și lasă capul pe spate. Vreo zece minute pălăvrăgește-ntr-una. Gata, se ridică, pleacă!

După nervii făcuți până atunci, am avut surpriza să dăm peste o doctoriță extrem de civilizată și amabilă. Și, vă zic eu, nu-i ușor să ai de a face cu soacră-mea când e vorba de boli. E mereu gata să-ți spună toată istoria suferințelor ei, din cea mai fragedă pruncie, iar în punga uriașă are tot felul de certificate, analize, filme radiologice etc… Iar eu, biet John Wayne, ascultam totul. În timp ce-mi creștea tensiunea și transpiram abundent, rugându-mă să scap cu viață din acel loc groaznic…

Uf, s-a terminat! Dar mai trebuie să facem ceva: niște analize. Siringă, sânge, știți voi.  Noroc că e pe aici, pe aproape. Pe aproape și nu prea. Ieșim în curte, intrăm în altă clădire, urcăm un etaj (Slavă Domnului, cu liftul, altfel ne lua vreun sfert de oră…), eu dau o fugă la casierie să plătesc și, cu chitanța în mână, așteptăm să ne vină rândul. Între timp, defilarea celor care urmau să se interneze, alte povești… O biată femeie ne zice că vine aici din… 1977. O dată, de două ori pe an. De la câteva zile la câteva luni. Recordul? Trei luni!!! Cum, bre, de 39 de ani?!? Ca să ce? Să-i amelioreze starea… Deci, femeia se chinuie de la vârsta de 30 de ani! Vai de viața ei…

În sfârșit, vine asistenta, îi ia sânge soacră-mii, ne pregătim de plecare. O zăresc pe doamna doctor, îi spun că rezultatele sunt gata mâine și întreb când putem reveni. Miercuri, îmi zice cu un zâmbet… Așa că, uite, mai am vreo două ore și iar devin John Wayne. Da` el scăpa mereu teafăr, așa că îmi păstrez optimismul. Aoleu, numai să n-ajung ca-n ”True Grit”…


2 Responses to “DE-ALE LUI JOHN WAYNE…”


  1. 1 Ovidiu
    Septembrie 8, 2016 la 10:06

    Bre, daca vrei sa scapi de balamucu’ din spitalele de stat, du-te la privati. Dai un ban, da’ scapi de cozi. Actu’ medical in sine e cam la acelasi nivel. Bine, acu’ si la alea de stat pot sa scapi de cozi si sa ai parte de un tratament decent, da’ tre’ sa ai pe cineva, vorba lu’ Toma, si sa dai mutarea-n plic. Altfel, sistemul de stat e praf si pulbere.

  2. 2 Dawson
    Septembrie 8, 2016 la 10:47

    Si la privati e posibil sa ai parte de cozi, dar e adevarat ca, in general, nu, pentru ca functioneaza cum trebuie sistemul de programari: daca-ti zice sa fii acolo la 6 si-un sfert si tu esti punctual, nu cred sa te faca s-astepti mai mult de vreo 5 minute, iar asta numai rar si in conditii deosebite.
    Altfel, apropo de seria asta cu John Wayne, imi amintesc de povestea lui Lucky cu instalatorul, cu „aoleu, cine ti-a facut lucrarea asta?” – Blonzimea i-a raspuns unuia la intrebarea cu pricina, absolut genial: „tu, acum cateva luni”, de-a trebuit sa merg in altta camera si sa dau muzica tare ca sa pot ride in hohote!😆


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


Urmează..

AL 27-LEA, DESIGUR...

STEAUA, ROMANIA`S BRIGHT STAR

http://www.fifa.com/classicfootball/clubs/club=1914834

Ce fu, lună de lună

Despre ce-i vorba


%d blogeri au apreciat asta: