21
Sep
11

TRILOGIA LUI NIKITA


Aseară, în timp ce pe blog se schimbau obișnuitele drăgălășenii, am avut ceva mult mai bun de făcut: am văzut cea de-a treia parte a filmului lui Nikita Mihalkov, ”Utomleonnîe solnțem”. Filmul e cunoscut sub titlul cu care a rulat în țările de limbă engleză: ”Burnt by the Sun”, dar eu prefer să-i spun ”Sfârșiți de soare”.

Dacă prima parte m-a încântat, a doua (”Predstoianie” – ”Prioritate, întâietate”, cunoscut sub titlul de ”Exodus”) a constituit o mare deziluzie. Deh, se întâmplă și marilor artiști…

De curând a apărut și partea a treia, inttitulată ”Utomleonnîe solnțem 2 – Țitadel` ”, deci ”Citadela”. Acel 2 pus după titlu ne arată că Mihalkov consideră filmul ca o continuare a lui ”Predstoianie”, acțiunea petrecându-se tot în timpul celui de-al doilea război.

Primul film a primit Oscarul pentru cel mai bun film străin, în 1994. Atmosfera tipic rusească, cehoviană, aș zice, dar și notele caracteristice epocii staliniste sunt surprinse excepțional de Mihalkov, sprijinit de o distribuție pe măsură, din care se detașează doi dintre actori mei preferați, Veaceslav Tihonov, într-unul din ultimele sale roluri, și Oleg Men`șikov. Personajul său, Mitea, este fascinant. Provenind dintr-o familie de nobili, pianist, el fusese logodnicul Marusei, actuala soție a lui Kotov. După o dispariție de câțiva ani, el reapare în mijlocul ciudatei comunități formate de familia Kotov și excentricele rude ale Marusei, și ele de origine nobilă. Ni se dezvăluie secrete uluitoare. Kotov îl îndemnase pe Mitea să devină cekist, cu un scop deloc partinic sau patriotic: să scape de un posibil rival la inima Marusei… Mitea e trimis în misiune în străinătate, unde vânează personalități ale opoziției albe. Întoarcerea sa este tot o misiune: el trebuie să-l aresteze pe Kotov, pentru un non-existent complot. Finalul filmului e ca într-o tragedie shakespeariană: Mitea își taie venele în cadă, iar pe ecran citim despre soarta celorlalți. Kotov și-a mărturisit vina (tipic proceselor acelor vremuri…) și a fost executat. Marusea a fost arestată și a murit în Gulag. Fiica lor, Nadea a supraviețuit, pentru a vedea sentințele anulate în vremea ”dezghețului” hrușciovist, ajungând profesoară în Kazahstan.

Al doilea film, apărut după 16 ani (!!!), îi readuce la viață pe cei dispăruți! Kotov ajunge în Gulag, de unde scapă în timpul invaziei naziste. Scena e rocambolescă: avioanele naziste bombardează lagărul (!) unde se află Kotov, care supraviețuiește și e încadrat într-unul din faimoasele ”ștrafbat”-uri, batalioane disciplinare, trimise mereu în misiuni sinucigașe, ”pentru a spăla cu sânge greșelile comise”. E clară intenția lui Mihalkov de a prezenta o versiune mai realistă a ceea ce a fost Marele Război pentru Apărarea Patriei, despre groaza primelor zile de război și catastrofalele înfrângeri ale începutului, dar tușele groase de parodiere, de persiflare a debandadei armatei și conducătorilor nu sunt totdeauna justificate. Grotescul, prezent în multe din filmele lui, pare risipit fără măsură. Eșecul de la Cannes, unde nu a primit niciun premiu, a întărit senzația de film nereușit.

Al treilea film – ”Citadela” –  ni-l arată din nou pe Mihalkov în plină formă. Citadela aparent inexpugnabilă de pe o culme ce domină șesul dimprejurul ei e un bun prilej de a demonta miturile glorioasei Armate Roșii. Generalul beat turtă, care-și trimite ostașii la moarte sigură, ordonându-le să ia cu asalt cetatea ce seamănă cu un monstru ce scupă foc și moarte, nu seamănă deloc cu strategii infailibili din filmele propagandistice cu care am fost bombardați atâtea decenii.

O scenă mi se pare definitorie pentru film. Ea explică în mod alegoric soarta omului în vremurile acelea. Un sniper german urmărește activitatea din tranșeele sovietice. Ținta pare să fie un soldat al cărui cap se ițește din când în când deasupra șanțului. Încercând să omoare un țânțar, soldatul se mișcă în momentul când pornesc gloanțele ucigașe. Și în pământul tranșeei apar trei găuri mari ”Băieți, m-au omorât… Acolo era capul meu adineauri… Ia uite… alea trei găuri: cei doi ochi și fruntea…” Linia subțire dintre moarte și viață. Pe front, ca și în viața de toate zilele.

Și, mai târziu, o halucinantă explicație dată de Stalin lui Kotov, repus în drepturi: ” ”Te-ntrebi de ce pe tine – erou al războiului civil și prieten al meu – te-au băgat la pușcărie, în lagăr și mai-mai să te-mpuște. Și de ce ești acum general… Păi, de-aia te-au închis: ca să te scoatem la timp.” Și, amintind de uriașele pierderi ale începutului războiului, Stalin adaugă: ”Sunt unii care cred că pot să rămână în văgăunile unde s-au ascuns, să aștepte deznodământul. Lor nu le pasă cine-i la putere. Și nu ne ajută cu nimic. Ce să fac cu ei, Kotov? După ce-l zdrobim pe Hitler… Ce-o să-i zică ostașul întors de pe front fără o mână sau fără un picior vecinului care-a așteptat în timpul ăsta în halat și papuci? O să poatăsă-l ierte? Noi doi o să putem să-l iertăm?

Uite, citadela asta a ta… Planul tău e s-o ocolim, că se predau ei după aia. Strategic e just, dar politic… nu! Uite, 15000 de oameni. Nu-s mulți. Tu, Kotov, o să-i pui pe lașii ăștia să ia cu asalt citadela. Pe ei o să risispească nemții gloanțele, nu pe soldații noștri cei cinstiți. Iar cei 15000 vor fi o lecție pentru celelalte milioane. Ca să priceapă că e o singură cale: spre victorie! Fotografiile celor morți vor zgudui întreaga lume, care se va gândi la ce-o așteaptă dacă nu vom învinge… ” Și Kotov își conduce gloata de ”lași” la asaltul citadelei, înarmați cu… ciomege. Mihalkov nu renunță la grotesc… Și, ca prin minune, pe când nemții pregăteau nimicirea armatei fără arme, cetatea sare în aer… Din nou, linia subțire dintre moarte și viață…

Sau uluitoarea scenă în care o femeie naște într-un camion cu răniți, dintr-un convoi  mitraliat și bombardat de aviația germană. Unul dintre răniți întreabă: ”E de-al nostru?” Femeia fusese violată de un neamț, așa că unul izbucnește: ”Să omorâm copilul!”…Dar ce nume să-i pună? ”Hans”, propune altul. Și lucrurile dau iar în caraghioslâc: ”Să-i spunem Iosif, în cinstea lui Stalin. Iosif Visarionovici…” Și, deodată, unul din cei din camion remarcă: ”Fraților, el ne-a salvat.” ”Cine?” ”Iosif ăsta. Uitați-vă în jur...” Convoiul era distrus în întregime, toată zona era plină de gropile făcute de bombe. ”Să-i mulțumim lui Iosif Visarionovici...”

Practic, filmul e făcut din mai multe povești paralele, care se întrepătrund. Iar aparențele sunt adesea înșelătoare. Surprizele apar la tot pasul, lămurind fapte și atitudini întâlnite pe parcursul celor trei serii. Iar filmul nu este doar un film de război, e un film despre viața omului asupra căruia se abat nenorocirile vieții sub dictatură, ale trădării și înșelăciunii, ale abuzurilor, ale dramelor personale. Iar finalul lasă loc și pentru o a patra serie…

Uitându-mă la afișul filmului, postat deasupra, nu pot să nu evidențiez mica bijuterie care este scurtul dialog între Kotov și Stalin. Extraordinară filmarea, unghiuri și gros-planuri care ni-l arată pe dictator în toată ”splendoarea” lui. O vorbă moale, cu puternic accent gruzin, calmă, liniară, dar sugerând teroarea. Maksim Suhanov a jucat același rol și în ”Predstoianie”, dar acolo Mihalkov îl pusese să joace o scenă de un grotesc extrem. Voi căuta serialul ”Copiii din Arbat”, după romanul cu același nume al lui Rîbakov, unde Suhanov e tot Stalin…

Anunțuri

12 Responses to “TRILOGIA LUI NIKITA”


  1. 1 Ripper
    Septembrie 21, 2011 la 15:42

    Frumoasa descrierea secventelor definitorii din film(e). Desi nu ma omor dupa filmele rusesti – nu din cauza ca n-ar fi bune, ci datorita limbii ruse pe care nu pot s-o-nghit – o sa caut si eu trilogia lui Mihalkov. Doar ca, din lipsa de timp, iar s-au strans multe filme pe care trebuie sa le vad…

  2. 2 Sam Murray
    Septembrie 21, 2011 la 15:53

    Păi, dacă-i vorba de lista de filme care așteaptă să fie văzute, cred că-s vreo 2-300… Ca să nu mai vorbim de cele pe care încă le vânez.
    Pornirile astea împotriva limbii ruse le-am întâlnit încă din școală. Era destul de normal, dacă ne gândim că erau vremurile când rus=sovietic=comunist. Eu n-am avut problemele astea. Literatura rusă m-a convins că oamenii sunt altceva decât sistemul. În plus, vedeam toate filmele de pe ecrane și de la Tv. Așa am ajuns să prind repede cunoștințe de limbi străine care m-au ajutat mai târziu.
    Trilogia lui Mihalkov merită văzută. Pentru primele două părți există și subtitrare în românește, așa că a putut să le vadă și nevastă-mea. Și ea era pornită împotriva filmelor rusești dar, de la ”Călina roșie” încoace, am mai convins-o să vadă câte un film. ”12” al lui Mihalkov (un remake, îndrăznesc să afirm, mai bun decât originalul ”12 Angry men”) l-a văzut de trei ori… Pentru partea a treia mai are de așteptat.

  3. 3 Ripper
    Septembrie 21, 2011 la 18:20

    Da, am prejudecata asta, recunosc, problema cu limba rusa… 🙂
    Sper sa scap de ea cumva pentru ca stiu foarte bine ca ideologia sovietica (rusa) e ceva, iar oamenii de cultura sunt cu totul si cu totul altceva…

  4. 4 Sam Murray
    Septembrie 21, 2011 la 18:58

    Da, uite, mulți din cei care mă cunosc și îmi știu pornirile anti-sovietice nu înțeleg cum de pot fi în același timp un mare fan al literaturii și artei ruse și al cinematografului sovietic și rus. Ceea ce nu mă împiedică să consider că pericolul cel mare pentru România tot de-acolo vine, de la Est. Și, Doamne ajută să mă înșel, dar Uniunea se va reface. Și teamă mi-e că într-o formă mai agresivă decât pe vremea Tătucului…

  5. 5 Ripper
    Septembrie 21, 2011 la 19:30

    Deocamdata, pericolul cel mai mare vine din noi insine…
    Nu mai exista valori morale dupa care sa ne ghidam (nu noi, cei tineri), pleaca cei mai valorosi dintre noi (in alte lumi, ori spre alte zari), raman majoritari „ceilalti”, iar de venit nu mai vine nimeni din urma care sa ia locul celor cu… lumina.

    Apropo, s-a mai dus un corifeu al muzicii romanesti. Poate scrii doua vorbe si despre Johnny Raducanu, Dumnezeu sa-l odihneasca si – vorba cuiva – sa-l mai lase din cand in cand sa cante. S-o gasi vreun pian si pe-acolo…

    Asculta acest intermezzo superb din linkul de mai jos, Andrei Plesu impreuna cu cel venit in vizita la el, la Tescani, Johnny Raducanu, in 1989…

  6. Septembrie 22, 2011 la 00:16

    Rippere, limba rusa poate fi si frumoasa:

    Tosh, cand ne vedem pt. duda aia sa vorbim si despre editia de anul urmator – poate colaboram la tematica. 😉

    Chiar, Ripper, poate ne vedem si cu tine – vezi discutiile de la „Mayrig”. 😉

  7. 7 Gogu de la tras macazu'
    Septembrie 22, 2011 la 10:27
  8. 8 Sam Murray
    Septembrie 22, 2011 la 11:13

    Ei, pe Sokurov mi l-a recomandat un amic, acum câteva luni. Drept care am purces la… vânătoare. Așa că am cele trei filme ale sale despre putere, despre cum te corupe ea. Începută cu ”Moloh”, despre Hitler (vorbit în germană), continuată cu ”Taurus”, despre Lenin (vorbit în rusă), și cu ”Solnțe/Soarele”, despre împăratul Hirohito (vorbit, ai ghicit, în japoneză), seria pare să continue cu ”Faust” (normal, vorvit în germană…), cel pe care pactul cu diavolul l-a corupt…
    ”Faust” a câștigat Leul de Aur la Veneția, acum câteva zile, așa că e clar că Sokurov a dat iar lovitura. Întrebarea este: când să-mi mai fac timp și pentru astea?… 😦

  9. 9 Gogu de la tras macazu'
    Septembrie 22, 2011 la 12:26

    Rusii au niste regizori uriasi. Ma gandesc trecand peste clasici, doar la Sokurov, Zvyagintsev si Lungin, ca sa vorbesc despre cei care se afla in momentul de fata in plina vitalitate creatoare.

    Asta e, daca faci parte din Romania care munceste prea mult si nu din cea care se plange ca nu are de lucru…:D

    P.S. Referitor la rusofobie, mie imi plac rusii, insa ma tem de politica lor externa. Numa’ bine. 😉

  10. 10 Sam Murray
    Septembrie 22, 2011 la 13:46

    Da, Pavel Lunghin e un tip extrem de interesant. Am fost mirat să aflu că el e autorul unui film despre un luptător de arte marțiale (sambo), făcut înainte de `90, ”Neînvinsul/Nepobedimîi”. Filmul mi-a plăcut la vremea lui, era altceva decât țopăielile cu icnete din Hong-Kong… Pentru a-i aprecia filmele mai recente – ”Oligarh”, ”Taksi-bliuz” (Taxi blues), ”Luna Park” și, în special, ”Svadba” (Nunta), în care ne înfățișează aspecte din epoca tranziției în noua Rusie, adesea foarte asemănătoare cu cele de la noi. Dar cel mai mult mi-au plăcut ”Ostrov” (Insula) și monumentalul ”Țar`”(Țarul) (https://sammuraysports.wordpress.com/2010/01/04/tar/)
    Pe Zveaghințev l-am descoperit mai recent, cu tulburătoarele ”Vozvrașcenie”(Întoarcere) sau ”Izgnanie” (Surghiun)…

  11. Septembrie 22, 2011 la 14:06

    Gogule, rusii n-au regizori, ci exista anumiti rusi care sunt buni regizori. E o diferenta. 😉

  12. Februarie 28, 2016 la 13:05

    Salutare tuturor Eu Cred este cel mai Interesant Website si ma bucur
    ca l-am gasit. Multumesc Admin pentru acest film care este foarte
    bun exact ce ma interesa.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


FCSB

”Gigi Becali a continuat activitatea cu echipa asta. El n-a preluat FCSB, a preluat Steaua” – Ilie Dumitrescu

E echipa la care am crescut, am câştigat campionate şi am jucat finală Champions League. Pentru mine, asta este Steaua, care e acum din Liga 1. Nu s-a desfiinţat niciodată! Ce rost are să spunem că e altă echipa? A avut continuitate.” – Dan Petrescu

STEAUA, ROMANIA`S BRIGHT STAR

http://www.fifa.com/classicfootball/clubs/club=1914834

Urmează..

AL 27-LEA, DESIGUR...

Ce fu, lună de lună

Despre ce-i vorba


%d blogeri au apreciat asta: