Pe scurt despre marea victorie a marelui Rapid, 4-1 cu Gaz Medias…

Penalty acordat aiurea de arbitru pentru o cadere a pungasului Ionita: 1-0 pentru Rapid

Acelasi Ionita se lasa peste fundasul din spatele lui. Arbitrul fluiera prompt. Nu, nu simulare sau fault in atac. Lovitura libera de la 18 m. pentru echipa fair-play. 2-1 pentru Rapid.

Bud scapa singur si e oprit prin fault de Bornescu. Penalty si cartonas rosu ? Nu ! Intamplarea face ca, in ciocnire, Bud sa-l calce pe Bornescu. Nu se acorda nimic…

Atac frumos al Rapidului, centrare si gol. Numai ca era nitel offside. 3-1 pentru Rapid. Meciul e jucat…

Ca un gazar a fost oprit pe motiv de offside, desi erau 3 (trei) aparatori intre el si portarul rapidist, nu mai conteaza. Nici ca faulturile repetate ale rapidistilor au fost trecute cu vederea de arbitru. O fi urmat indicatiile si a purtat fularul. Pe ochi…

As pune-o de un poll. Cu ce va fi premiat arbitrul Avram? Cu un carton de prajituri de la Ana? Cu un permis gratuit pe CFR? Sau un concediu la… Cottbus?

Aşadar, duminică, cetăţenii Republicii România, români, maghiari, germani şi de alte naţionalităţi, se prezintă la vot, pentru a-l alege Preşedinte pe cel mai bun fiu al poporului otevizat şi manelizat.

Nu, n-am să particip la acest circ pompos intitulat alegeri prezidenţiale. Ce rost are? Toată campania asta n-a fost decât un schimb de replici, adesea jegoase, fără nicio legătură cu ceea ce ar trebui să facă Preşedintele tuturor românilor. Candidaţii au preferat, în lipsa unui program propriu care să seducă alegătorii, să-şi atace contracandidaţii, trăgând vârtos din toate poziţiile şi în toate direcţiile.

Dacă de la Băse nu mă aşteptam la altceva, omul având obsesia că e singur împotriva tuturor – a celor 323, a mogulilor, a lui Iliescu etc., m-a dezamăgit profund Antonescu, transformat într-un fel de pitbull fără mamă, fără tată. Surprinzătoare progresele lui Geoană, dar charismă n-o să aibă-n veci băiatu’ ăsta. Doftoru’ primar, oricât de popular şi populist se dă, greu o să convingă să-l voteze câteva procente de pacienţi.

De cei doi măscărici – Vadim şi GgB n-are rost să discutăm. Primul a distrus noţiunea de naţionalism, al doilea e abulic. Sunt curios dacă ameninţarea fanilor stelişti de a-şi anula voturile prin mâzgălirea unor lozinci peste numele GiBonului va fi pusă în practică. Gest copilăresc, care arată că alegerea Preşedintelui a devenit mai puţin importantă decât eliberarea Stelei de asupritor…

Candidaţii „exotici” – Manole, Potîrcă, Iane, Rotaru, Cernea – completează tabloul bîlciului electoral de pe 22 noiembrie.

Să încerc un pronostic. Bineînţeles, se va ajunge la turul doi, iar unul dintre cei doi finalişti va fi matrozul cu pleoapa lăsată şi cu ciuşca-n mână. Dacă celălalt finalist va fi Geoană, Băsescu va mai sta cinci ani chiriaş la Cotroceni. Treaba se schimbă dacă se va confrunta în finală cu Crin. Pentru că dacă, în cazul lui Geoană, anti-băsescienilor ne le-ar da inima ghes să pună ştampila pe ex-prostănac, preferând să-şi petreacă duminica într-un mod mai plăcut,  pe Antonescu l-ar vota, bineînţeles, propriii fani, dar şi cei dezamăgiţi de prestaţia marinelului lor, precum şi masa pesedistă. Ceea ce, inevitabil, i-ar aduce mai multe voturi. Şi jilţul de vis-à-vis  de Grădina Botanică. Deh, Crin…

Deseară, lumea va fi cu ochii zgâiţi la cei trei invitaţi ai lui Turcescu. Eu am ceva mult mai bun de făcut: câteva filme care îşi aşteaptă nerăbdătoare rândul. Şi, depinde de vreme,  mai dau o tură pe ici, pe acolo…

Nu, nu-i aluzie la cei zece ani cu tribune pline şi cu zeci de mii de fani migrând (în tradiţia locului…) spre a urmări derby-urile de la Caracal, Slatina sau Mija. E vorba de dimineţile mele. N-ar fi mare lucru de spus, ele fiind, de regulă, aceleaşi: trezit, bărbierit şi spălat, băut cafea, fuga la metrou, pac-pac pân’ la Unirii, jogging pân’ la slujbă. Numa’ că ieri şi alaltăieri s-a schimbat kalimera. Mulţumită d-lui Rădoi. Nu. Nu Mirel, ci Ion, leaderul sindicatului Metrorex…

Nemulţumiţi de salarii, „cheferiştii” subterani au pus-o de-o grevă. Nu discut aici de valoarea salariului, fiecare e liber să ceară, atâta timp cât e de unde… Nu pun în discuţie că salariul meu e acelaşi ca acum doi ani, când euro valora 3.60 lei. Cum cursul de azi e 4.30, înseamnă că primesc cu f’o 20 de procente mai puţin. Iar, dacă aş adăuga şi noua reducere de 15.5%, ar însemna să mă apuce disperarea. Mă rog, n-are rost, că nu trăiesc doar din salariu. Dar ceilalţi? În schimb, celor de la metrou li s-a mărit salariul anul trecut, iar acu’ mai vor în plus. De parcă n-ar fi tot bugetari…

Cu o figură marţială, cu privirea de oţel şi vocea tăioasă, dl. Rădoi a bălmăjit tot felul de motive care i-ar fi făcut pe ortacii lui să bage-n boală o treime din bucureşteni. Cel mai tare mi s-a părut ăla cu „biletul la metrou ar trebui să coste 4.5 lei, nu 1.3 ca acu’, când e subvenţionat”. Adică, iar o dau pe aritmetică, rumânaşu’ să dea de trei ori juma’ mai mult. Deh, să nu împovărăm bugetu’, să luăm tot de la ăi care plătesc în stânga şi în dreapta pentru servicii mizerabile.

Nu-mi mai bat capu’ şi cu discuţiile legate de faptul că dl.Rădoi ar fi apropiat al PSD-ului, pe care l-a şi reprezentat ca senator. Greva izbucnită taman acu’, în prag de prezidenţiale, mi se pare mai degrabă un şut la gioalele prostănacului lui nea Nelu. Vroiam doar să vă spun cum a fost în dimineţile astea.

Marţi, deh, ceasurile rele… Am gândit profund şi am decretat: 102 pân’ la Bobocică (unde-i Realu’ din Vitan), apoi cu 123 pân’ la Calea Victoriei, pas săltat peste pod şi ţuşt’ pân’ la birou. 10-15 minute, plus 20-30, plus o marjă de siguranţă de-un sfert de oră, ar fi maximum o oră. Aşa că am plecat la 7.15 de-acasă. Pân’ la mall-ul din Vitan a fost aşa şi-aşa, da’ de-acolo am făcut… o oră şi-un sfert pân’ la Unirea. Unde am cedat nervos şi am coborât, luând-o ca infanteristu’ spre Casa Poporului, sau cum i-o mai zice. Scenă haioasă: o duducă pe trotinetă! Am ajuns la 9.15. Două ore! Bine că nu mi-a ieşit Union-boss în cale. Bine pentru el…

Miercuri am schimbat ruta. Cu tramvaiu’ 23 pân’ la Piaţa Coşbuc, apoi sprint pe jos. Cum m-am cam câcâit la plecare, iar tramvaiu’ a venit normal (adică târziu…), am ajuns la 8.45. Noroc că, după câteva staţii, am prins loc pe scaun şi am dezlegat o juma’ de revistă de sudoku…

Ojurdiui s-a fârşit greva, aşa că mi-am reluat traseul obişnuit. Pe lângă Tribunal e un trotuar XXL. Din faţă venea un grup de obişnuiţi ai locului, un tuciuriu şi f’o 5-6 pirande, care erau evazaţi pe toată lăţimea trotuarului. Nici gând să facă loc, aşa că am fost nevoit să fac un fel de bodycheck la Parpanghel (nu purta fularu’, da’ părea acasă…), pe care l-am dizlocat o ţâră (Goanţă şi cu Gheară…). M-a măsurat scurt şi s-a mulţumit să mormăie ceva. Nu şi pirandele, care m-au binecuvântat în corsicană. Bine că n-aveau brichete la îndemână…

Aud că băieţii ex-senatorului Rădoi ne pregătesc un repetir de sărbători. În cinstea preşedintelui cel nou, presupun… Sper să mă găsească la Bansko, la aer curat, la o mehana, cu şkembe ciorba, meşena skara şi şopska salata bine udate cu grozdova şi Mecea Krăv…

Motto: “Sam, zi-ne, domne, şi de Lokomotive…” – Gică Chioru

Practic, răspândirea fotbalului datorează mult… feroviarilor. Englezii au contribuit la dezvoltarea căilor ferate în multe ţări şi aşa au împrăştiat virusul sportului care a ajuns să învrăjbească lumea azi. Şi Manchester United a fost înfiinţată de feroviari, dar nu mai e de mult considerată „cheferistă”. În toată lumea, fotbalul profesionist a eliminat încet-încet dependenţa de căile ferate, echipele respective dispărând sau fiind preluate de alte structuri sau patroni capabili să ţină pasul cu cheltuielile din ce în ce mai mari. Numai în ţările comuniste au mai rămas echipe finanţate de Ministerul Transporturilor, dar acest lucru nu pare să-i deranjeze pe plăsmuitorii de legende cu iz de stavrid, dar plini de fumuri.

Ca orice lucru, cât de mic, şi fotbalul a trebuit să urmeze „indicăţiile” din perioada comunistă. Aşa şi echipele feroviare, care au trecut prin perioada în care toate se chemau ca sora lor mai mare de la Moscova – Lokomotiv. Bineînţeles, totul era în silă, suporterii acţionând în adâncă ilegalitate şi pregătind răsturnarea regimului care era sprijinit doar de două echipe – a Armatei şi a MI-ului… Probabil că ăsta o fi motivul pentru care fanii lui Debrecen, fost Debreceni VSC (=CSF-clubul sportiv feroviar) încă îşi încurajează echipa cu Hajrá Loki!  Deh, nostalgici…

 N-o să mai repet cele scrise cu alte ocazii. Cei interesaţi pot găsi amănunte interesante AICI  şi AICI.

Totuşi, poate m-o lămuri cineva cum se face că şi acum, la 20 de ani de la căderea comunismului, echipa de fotbal reprezentativă pentru România rămâne Steaua. În timp ce fanii Rapidului nu scapă de porecla pe care n-au fost nicicând în stare s-o schimbe în renume. Şi nu încetează cu lamentările şi văicărelile, cu jalbe şi brichete. Deh, singuri împotriva tuturor. Ca bolşevicii…

E tare nea Mircea… Mai ceva ca Hopa Mitică. Cade-n fund şi se ridică.

Să ne reamintim spusele magului de la Doneţk, supărat că Iordănescu n-a căzut în fund (fără să se ridice) după victoria „importantă” a juniorului la Varşovia: „“pe Iordănescu l-am sprijinit personal … a avut şansa de a obţine rezultate doar cu echipe gata făcute!… echipa naţională era deja un grup fantastic atunci când a preluat-o în ‘93, cu o mulţime de jucători la cluburi mari din Europa. Iar la Steaua, la fel! Când a trebuit însă să ia un proiect de la zero, s-a confruntat mereu cu probleme!”

După ce „jab”-urile lui Bumbi, Balint, Lăcă sau Iordănescu l-au făcut să bată gazonu’ cu poponeaţa, Il Luce revine: „Îmi pare rău de Iordănescu, dar eu nu i-am folosit numele. El în ce calitate vorbeşte: de general, de parlamentar sau de antrenor?” Să uite de la mână pân’ la gură? Că nici acu’ nu-s lămurit câte titluri i-a furat Steaua. Patru? Trei? Sau ăla când cu 3-3-ul care-l bântuie ca un coşmar de peste douăj’ de ani…

Nu ştiu ce rost are un dialog cu un tip îndoctrinat, cum este acest “ilie savu” rapidist care, după ce a priceput ca cucu’ interviul cu dl. general Savu, revine cu alte interpretări proprii, menite a demonstra – pe lângă vastele sale cunoştinţe – păcatul de a fi existat o echipă a Armatei… Dar, cum  eu trag mereu speranţa că dracu’ nu-i aşa de vişiniu şi, Doamne-ajută, istoricul de ocazie mai şi gândeşte înainte de a scrie, îi dau replica. În plus, cei de bună credinţă mai pot adăuga ceva date suplimentare celor deja cunoscute.

 Aşadar…

„ungaria, iugoslavia, polonia, bulgaria, cehoslovacia, albania, rdg

o sa constati chiar si tu ca singurele clone perfecte (emblema, culori, nume, “patronat”) sunt cska ghencea si dNHAMO.”

Observaţi ce ghiduş e fanul lui Локомотив Бухарест, acest Ioan Botezătorul din Grant… „cska ghencea si dNHAMO”. Vai, ţaţo, mor…

 Să le luăm pe rând.

Dinamo Moscova are culorile alb-albastru, ceea ce mă face să mă gândesc dacă n-or avea f’o clonă la Craiova…

Anul fondării? 1923. Ceea ce ar putea rida adânc fruntea unora… E drept, la înfiinţare, clubul înfiinţat de Dzerjinski (ghici cu ce se ocupa…), a preluat unul deja existent – OKS (clubul “muncitoresc” al fabricii unui englez din Moscova). Aşa cum avea să facă la noi Dinamo cu Ciocanul şi Unirea Tricolor. Şi cum nu avea să facă ASA cu vreuna din echipele desfiinţate de comunişti.

ŢSKA Moscova are, într-adevăr, aceleaşi culori cu Steaua şi îşi trage originile dintr-un club de schiori, fondat în 1911.

 Şi în celelalte ţări socialiste, unele din cluburile Armatei şi MI au avut acelaşi nume cu cele din URSS. Nu toate.

 În Ungaria, clubul MI a preluat vechiul Újpesti FC, schimbându-i numele în Budapesti Dózsa, apoi – după Revoluţia anticomunistă din 1956 – în Újpesti Dózsa.

Clubul Armatei a preluat mai vechiul Kispest, rebotezat Honvéd (ceea ce înseamnă soldat, apărător al patriei…)

În Iugoslavia, echipa Armatei a fost înfiinţată în 1945, s-a numit Partizan şi are culorile alb-negru.

Echipa MI, înfiinţată şi ea la începutul lui 1945, a fost Crvena Zvezda, care avea aceleaşi culori cu Dinamo Bucureşti. Sau UTA… Sau Ajax…

 În Polonia, povestea echipei Armatei e mult mai interesantă şi ar putea să zdruncine ideea preconcepută că ruşii au inventat cluburile militare. Polonezii aveau unităţi militare independente în cadrul armatei Austro-Ungare. Ele se numeau legiuni (Legiony Polskie) şi aveau să fie baza viitoarei armate a statului polonez. La începutul lui 1916, militarii polonezi ai legiunii comandate de Józef Piłsudski au înfiinţat un club sportiv, pe care l-au numit Legia. Între 1949 şi 1957, clubul a purtat numele CWKS, ceea ce era traducerea ŢSKA în polonă: Centralny Wojskowy Klub Sportowy… Vai, culorile erau alb-negru…

Cum Internele nu aveau club, comuniştii au înfiinţat unul în 1948, botezându-l Gwardia. Culori – roşu-alb-albastru.

 În Bulgaria, Levski are şi el o veche tradiţie, fiind fondat în 1914. A fost preluat de MI după război, când a purtat, între 1949 şi 1957, numele de… Dinamo. Culoarea clubului: albastru.

 Şi clubul armatei bulgare are o istorie mai veche, chiar dacă data oficială a înfiinţării e mai 1948. În 1923, prin unirea a trei cluburi, ia fiinţă AS-23 (prescurtarea lui Ofiţerski sporten klub Atletik-Slava 1923), ulterior redenumit Ceavdar.  După război, prin asocierea mai multor cluburi, ia fiinţă clubul armatei Septemvri pri Ţentralniiat Dom na Voiskata ( ŢDV, adică… CCA). Numele s-a tot schimbat – ŢDNV, OSG, ŢDNA, ŢSKA Cerveno Zname (adică Steagul Roşu…), ŢSKA Septemvriisko Zname (adică Steagul lui Septembrie, desigur, 9 septembrie, data preluării puterii de către comunişti), Sredeţ (după meciul de pomină cu Levski), ŢFKA (clubul central de fotbal al armatei) Sredeţ, şi din nou ŢSKA. Culori: alb-roşu. Clona lui Dinamo Bucureşti…

În Cehoslovacia, echipa armatei a fost înfiinţată în 1948, sub numele de ATK (Armádní tělovýchovný klub=Clubul de educaţie fizică al armatei)). Nu-i de mirare că şi acest club a fost nevoit să-şi schimbe numele în C.C.A. (Ú.D.A. -Ústřední dům armády). Din 1956 a fost numit Dukla. Culori: roşu-galben.

Vechiul club praghez Slavia a devenit clubul MI in 1949, purtând numele de Dynamo până în 1965, cînd a revenit la denumirea tradiţională. Culorile: alb-roşu.

 În Albania, cele două echipe militare au fost Partizani (1946 – roşu) şi Dinamo (1949 – albastru).

 În RDG a fost cel mai haios. Cluburile armatei au fost botezate Vorwärts (adică „Înainte“). Mai întâi, clubul cel mai tare era cel din Leipzig, fondat în 1951. Peste doi ani a fost mutat în capitala RDG, iar în 1971 la Franfurt pe Oder.

Rivala era Dynamo Berlin, care a avut un traseu extrem de interesant. Echipa poliţiei berlineze a fost înfiinţată în 1949. În 1953, clubul s-a întărit prin fuzionarea cu cel al poliţiei din Potsdam. Dar cea mai bună echipă a poliţiei era cea din Dresda, aşa că s-a dat ordin ca jucătorii cei mai buni să plece la Berlin. Chiar şi aşa, Dynamo Berlin a mers din ce în ce mai rău, ajungând să fie desfiinţată în 1963. Dar nu de făcea să rămână Berlinul fără aşa o frumuşaţă de echipă… În 1966 e reînfiinţată, devenind echipa… Stasi. Culori: roşu burgund – alb.

Echipa din Dresda şi-a schimbat culorile iniţiale, verde-alb, pentru cele comune echipelor poliţiei, roşu burgund – alb. Trecând peste şocul plecării celor mai buni jucători la Berlin, Dynamo Dresda a revenit în prim-planul fotbalului redegist în 1962. În 1968 a adoptat culorile tradiţionale ale Dresdei, galben-negru, şi a devenit una dintre cele mai bune echipe, cucerind titluri şi cupe. Ca şi în România, Securitatea şi Miliţia (în acest caz, Stasi şi Volkspolizei) erau la butoane. A urmat epoca de aur a manevrelor lui Mielke – 10 titluri consecutive pentru Dynamo Berlin şi 6 locuri secunde pentru sora din Dresda…

 Se ştie, dar unii nu pot să recunoască, sportul românesc de după război a fost o anexă a propagandei partidului. Majoritatea cluburilor „capitaliste” au fost desfiinţate, puţinele rămase au fost reorganizate pe baze „sănătoase”, au apărut ca ciupercile după ploaie echipe „studenţeşti” şi „muncitoreşti”. Ia uitaţi ce explicaţie elegantă ne oferă dintre spamuri historicul de ocazie : „modelul sovietic prevedea si o echipa a ministerului transporturilor, evident. de-aia a supravietuit Rapidul.”

Evident, de-aia campionatele de după război au fost pline de o puzderie de „Lokomotive”, de ziceai că s-a pus de o „ceferiadă”. Şi au supravieţuit frumos…

 Cu o lojikă imbatabilă, asiduul cititor al acestui blog trage concluzia: „ujpest e echivalentul lui dNHAMO, insa ujpest e o echipa infiintata inainte de 1900. si preluata de MI, pentru realizarea modelului molsevic in sport. daca echipele mi si mapn ar fi fost carmen si venus, nu ar fi fost nimic de comentat. sper ca sesizezi si tu diferentele, samuraiule.”

Nu, nu le văd. Ce observ eu, însă, e faptul că Rapid Bucureşti a fost preluată de Ministerul (comunist) al transporturilor, care i-a schimbat şi numele în CFR, apoi în Locomotiva. Pentru realizarea modelului bolşevic în sport… Cu soarele pe tricourile mov… Dacă echipa CFR-ului ar fi fost Carmen, sau Venus, sau Ripensia, sau oricare altă echipă desfiinţată de comunişti, nu ar fi fost nimic de comentat. Sper că sesizezi şi tu diferenţele…

 Şi, în final, na, că-mi bagă lampa-n ochi: „nu mi-ai raspuns: are, sau n-are savu vreo legatura cu diviziile hcc/tv?”

Păi, are. Cel puţin cu divizia „Tudor Vladimirescu” are. Fiindcă această divizie, alcătuită din militari români căzuţi prizonieri la ruşi a luptat, în cadrul Armatei Române, până la victoria finală împotriva nazismului. Aducând prinos de jertfă. Aşa a fost rănit tânărul ostaş Ilie Savu. Nu în triaj. În munţii Tatra. Cu arma în mână. Asta ar fi legătura…

Nu aş fi comentat interviul acordat „Evenimentului zilei” de generalul Ilie Savu( AICI ). Vorbele venerabilului stelist sunt îndeajuns şi spun multe. Pentru cei capabili să înţeleagă, desigur. Nu şi pentru clonaţii roţii cu pene vişinii şi afumate. Unul dintre cei ce-şi găsesc locul doar la spam îşi scutură mătreaţa, singurul produs al capului în care creierul pare o minge de fotbal pierdută printre ruinele Giuleştilor…

 Pentru fanul echipei nedesfiinţate de comunişti (deh, cheferiştii erau cel mai avansat detaşament al clasei muncitoare, iar tovarăşu’ Dej era iubărales, nu?), „auzi ce zice astia acia…cica cska e club facut dupa model sovietic.” Pentru acelaşi fan, istoria României se rezumă la bârfa de la Giuleştina şi la legendele născocite de cei ce-s peste tot acasă. Spune domnul general: . „În 1946 m-au chemat la Bucureşti să ajut la înfiinţarea unui club după model sovietic. Eram ofiţer venit de pe front şi mă pregăteam de însurătoare…”  Micul mâzgălici din Grant crede că a descoperit  America, sau măcar cel de-al patrulea titlu al Rapidului, şi exultă: „cine zice asta? ilie savu, unul dintre fondatorii cska ghencea… incredibil, incredibil, asta pune lucrurile intr-o noua lumina, nu-i asa, samuraiule?”. De unde să ştie bietul gâlgâitor de gulgute cu iz de stavrid că totul, dar absolut totul, trebuia să fie după modelul „marelui pretin” de la Răsărit. I-o fi trecut prin cap, în afară de vântul ce-i şuieră din ureche-n ureche nestingherit de vreun obstacol, gândul că toate cluburile de fotbal româneşti erau modelate după cele din URSS? Ca Lokomotiv, de exemplu…

Dar tembelismul merge până la a întreba „savu asta a facut studiile la londra, sau a fost in divizia horia, closca si crisan?”

Ilie Savu, de a cărui prietenie s-a bucurat tata, nu a rămas mobilizat pe loc, pentru a cuceri Cupa Basarabia. Patriotul român, absolvent al Şcolii Militare din Bucureşti, apoi al Kavallerie- und Panzerschule din Potsdam, a plecat pe front, să lupte pentru Basarabia, pentru ţară. Ca şi tata, a căzut prizonier la ruşi, nu lovit la cotoaie pe terenul de fotbal, ca idolii prostovanului ce-mi infestează blogul. A evadat, apoi, după 23 August, a continuat să-şi facă datoria de militar român. A luptat împotriva foştilor aliaţi, dar pentru Ţară. A fost rănit. „Am şi acum o gaură în picior, în care încape pumnul”, spune bătrânul general…

A fost portarul primei echipe de fotbal a Armatei Române, apoi antrenorul echipei care a făcut istorie în timpul turneului din Anglia din 1956.

A antrenat şi Corvinul, de două ori, ultima oară în perioada 1975-1979. Cândva, Ilie Savu povestea: “La un moment dat, m-a chemat directorul combinatului siderurgic şi mi-a spus că are mulţi bani strânşi şi că vrea să transfere câţiva jucători de valoare. M-am orientat spre dinamovişti şi i-am adus pe Radu Nunweiler, pe Mircea Lucescu şi pe Florea Dumitrache. …La un meci pe Ghencea, la 2-1 pentru Steaua, Lucescu a refuzat să iasă de pe teren. A trebuit să-l iau de gât să-l scot. Jucătorul pe care l-am introdus în locul lui a marcat golul egalării“.

“Stăteam în acelaşi bloc, uşă în uşă. Era avid de cunoştinţe şi stăteam ore întregi şi-l învăţam… În 1979, însă, Lucescu s-a dus la noul director al combinatului şi i-a spus că vreau să distrug echipa, pentru că voiam să dau afară nişte jucători indisciplinaţi. Aşa m-a lucrat. Eu l-am şcolit şi el m-a dat afară de la echipă“.

Tot despre cel care ieri se văita că Steaua i-a furat patru jucării, pardon, titluri, iar azi zice că doar trei, domnul general spune: „Ce tot ţipă Mircea Lucescu? Rezultatele sale au fost blătuite. Munca serioasă se făcea la Steaua, dar trebuiau să facă şi ei aranjamente, fiindcă Dinamo blătuia tot”…

Ilie Savu, o legendă a clubului nostru… Lucescu, păpuşarul cooperativei…

Vă mai amintiţi de Victor Ciorbea? Judecătorul de pe vremea comunismului, ajuns şeful sindicatului Frăţia, apoi primarul Capitalei, apoi prim-ministru. După doar câteva luni în fotoliul de primar, Convenţia l-a văzut drept cel mai nimerit pentru funcţia de prim ministru. Aşa că dl. avocat a condus guvernul României din decembrie 1996 până la 1 aprilie 1998. Debarcarea a fost urmarea atacurilor din interior ale viitorului star al tuturor loviturilor de palat: Traian Băsescu.

Dacă scurta trecere pe la Primăria generală s-a lăsat fără urmări deosebite, cele 15 luni în postul de prim ministru l-au convins pe moţul Victor că România e prea mică pentru aşa un mare om. „Singurul premier venit cu Dacia şi plecat tot cu ea”, cum îi place să repete, o ţine pe-a lui: el a fost premierul-minune, ale cărui reforme economice au salvat România de la dezastru. Eu nu mi-l amintesc decât la confruntarea televizată cu contra-candidatul său la postul de primar general, Ilie Năstase. Ei, bine, prin agresivitate şi mitocănie, l-a eclipsat pe Ilie. Ceea ce, tre’ să recunoaşteţi, nu-i deloc de colea…

Cu ceva vreme în urmă, devenise invitatul quasi-permanent al emisiunilor televizate, în care i se cerea părerea despre mersul lucrurilor în ţară. Bineînţeles, nu pierdea nicio ocazie să ridice în slăvi miracolul guvernării sale (aşteptăm DVD-ul în GSP…). Dacă îndrăznea cineva să nu fie de acord cu mare leader, vai de el. Atacurile veninoase sunt arma preferată a fostului premier, care trage din toate poziţiile, în toate direcţiile.

Figura lui îmi vine în minte ori de câte ori se iveşte Mircea Lucescu, în presa scrisă sau pe micile ecrane… Am scris şi acum câteva zile, mă văd nevoit să comentez şi noile ieşiri ale lui Papá, după meciul juniorului la Varşovia.

Meciul l-aţi văzut, noroc că există şi echipe cu un joc atât de incolor şi insipid ca Polonia. Ei, asta cred eu, dar marele antrenor vede lucrurile altfel: „în acest moment, rezultatele contează enorm. Iar într-o perioadă în care echipele de club, cu excepţia Urziceniului, capotează în Europa, reprezentativa oferă victorii importante pentru ceea ce vrem să fie în viitor.” Precis că la fel a gândit şi când Steaua obţinea rezultat excepţionale acum câţiva ani, într-un moment când fotbalul nostru părea intrat într-un con de umbră. Păcat că n-a spus-o…

Soluţia progresului fotbalului românesc? „E nevoie întâi de educaţie, atitudine şi disciplină, abia apoi să discutăm despre concepţie, tactică şi obiective! Să avem în primul rând o organizare defensivă, după aceea să ne gândim şi la creativitate în joc!” Aţi văzut aşa ceva la Naţionala lui Răzvan? Puiu Iordănescu a văzut altceva: “Joc urât, lipsit de consistenţă, fără ritm…” Ei, na, l-a mâhnit pe Strălucescu! Care reia placa preferată, a construcţiei echipei, a creşterii tinerilor: „…aşa cum făcut eu, la Hunedoara… La fel, la Dinamo şi la naţională, unde am promovat cel puţin zece jucători sub 18 ani, precum Hagi, Belo, Balint, Mateo! Iar pe toţi am încercat să-i descarc de complexe prin multe meciuri în deplasare, să nu aibă nici un fel de complexe de inferioritate, indiferent de adversar ori de stadion.” Ce-are a face asta cu Naţionala de azi? Păi, nu vă e clar? “ E exact aceeaşi situaţie cu a naţionalei de acum, care trebuie ajutată să se călească şi să se formeze într-un mediu pozitiv.” Mda, numai că nu prea văd junii promovaţi de Răzvan. Numai dacă n-o fi vorba de Maftei, Mara sau Apostol. Sau revenirea lui Nico…

Şi, supărat ocnă pe observaţiile lui Iordănescu, Il Luce dă la gioale fără să clipească: “pe Iordănescu l-am sprijinit personal când a venit din străinătate, iar Halagian îl trimisese la echipa de copii a Stelei. Am luat decizia de a-l pune secundul lui Drăguşin la lotul naţional de tineret, tocmai ca să-i dau o mână de ajutor la început de drum. … în timp, dacă-mi amintesc bine, a avut şansa de a obţine rezultate doar cu echipe gata făcute!… echipa naţională era deja un grup fantastic atunci când a preluat-o în ‘93, cu o mulţime de jucători la cluburi mari din Europa. Iar la Steaua, la fel! Când a trebuit însă să ia un proiect de la zero, s-a confruntat mereu cu probleme!” Probleme? Probleme ar fi dacă marele Nea Mircea ar avea rezultate şi cu altfel de echipe decât cele ale unor patroni cu dare de mână, dispuşi a „brazilieniza” Turcia sau Ucraina. Pe bani grei…

Ba, ager cum îl ştim, Lucescu sr. Găseşte şi explicaţia „atacului” lui Iordănescu: „Probabil fiindcă am reamintit cum mi-a furat Steaua vreo trei titluri!” „Vreo trei titluri” alea erau patru, acum câteva zile. Mîine-poimâine s-or face două sau unul. Sau, mai ştii, minerul de onoare al Doneţkului o să înceapă să ne spună şi cum e cu titlurile pe care le-a furat el altora… Da’ slabe speranţe, nu?

15 noiembrie 1989. Cu doar o lună şi ceva înainte de Revoluţie, pe un stadion „Steaua” ticsit, România întâlnea Danemarca. Meci decisiv pentru calificarea la Mondialul din Italia. Începutul ne-a îngheţat. Laudrup pătrunde pe dreapta, trece ca prin brânză de vreo 3-4 apărători şi-i pasează perfect lui Povlsen, singur-singurel la câţiva metri de poartă. 0-1… Dar România juca altfel pe atunci. Şi tăvălugul echipei lui Hagi, Lăcătuş, Sabău, Rotariu sau Balint i-a înghesuit pe danezi în propriul teren, răsturnând rezultatul. 3-1 şi calificare! După douăzeci de ani de la ultima prezenţă la un turneu final…

Aseară, meciul cu Polonia n-a mai avut nicio importanţă. Calificarea era pierdută, iar la Varşovia se disputa un amical. Aşa că unii comentatori au amintit de victoria împotriva Danemarcei. Nu putea lipsi Banciu cel botos. În stilul cu care ne-a obişnuit, superior şi persiflant, Banciu n-a găsit altceva mai bun de făcut decât să scuipe câteva vorbe ce s-au dorit cu tâlc. „După meci, Jenei a mulţumit  partidului…” Aluzii tembele. Insinuare cretină… Pentru că „fenomenului” Radu Banciu îi pute orice. În afară de propria şi preţioasa-i persoană. Cu siguranţă, în locul lui nea Imi, Banciu ar fi strigat: „Jos Ceauşescu!” Şi şi-ar fi ars carnetul de partid în direct. După care ar fi luat cu asalt CC-ul. Pe bicicletă…

Spadacio, fan Leasă

Ca să nu mai rămână şi anu’ ăsta repetenţi, zgâindu-se la televizor cum face Dinamo miracole la Liberec şi-n Groapă, nea Ghiţă şi nea Nae,  cu paralelele lu’ Luţu, au promis tinerilor din fosta grădiniţă a lui Hizo să-i culturalizeze. Drept care, hop în autocar şi… direcţia Casa Poporului.

După ce s-au luminat la imensele candelabre concepute pentru urmaşul lui Dej (tot Ghiţă, da’ ce Ghiţă…), băieţilor li s-a făcut cinste la cantina aleşilor poporului. Că-i ofertă… Supa, ceva mai mult de-un franc, friptana f’o şase lei, mămăliguţa cu brânză (după ce s-au asigurat că nu-i din Pipera…) doar patru lei, iar cine a avut poftă de ceva dulce a putut savura (nu, nu de la Ana…) un tiramisú care să-i tragă-n suuuus – la preţu’ unui bilet de maşină, sau un éclair au chocolat (bre, ce s-au mai franţuzitără…) la 93 de bănuţi. Mai scump a fost biletul de intrare – 15 lei, da’ contu’ patronului a rămas intact. De plătit a plătit „omul de afaceri Nicu Cristescu”… O fi Cristescu ăla de băga bani la Progresu’?

Odată terminată instructiva vizită, autocarul a plecat mai uşurat, căci junii aspiranţi la glorie, neriscând să stea la „ia-mă, nene!” pe la porţile Pro-Rapidului, au coborât grăbiţi la metrou, la Izvor. Deh, planeta se scufundă, nu-s parale de taxi…

Şi două veşti bune.

Berlusconi din Giuleşti a liniştit oastea corsicană: “şi după vânzarea clubului voi fi în continuare cu sufletul alături de Rapid”. ‘Ete, sufletu’…

Se zvoneşte că se-ntoarce Puriu’… Yesss! A reuşit să-i fenteze pe belgienii ăia care se luptau la baionetă pentru semnatura celui mai titrat antrenor din Giuleşti…

Da’ şi-o veste rea. Pentru alde Marius şi Mugurel. Cristescu vrea să ducă gaşca la muzeu. Şi, vai, la… operă! Poate aia de valoarea Rapidului. De trei parale… Oricum, parcă-i mai bine decât la şaibă, unde-l bătea gându’ pe Copos să trimită echipa momentului…