TOSHIRO – un Sam Murray de Dâmboviţa

Să ne oprim puţin asupra unor lucruri de care suporterii unor echipe fac mare caz când se chinuie să explice de ce favoriţii lor nu prea au avut succese: comunism, clone, asuprire, rezistenţă etc.

 Cei mai înfocaţi contestatari ai performanţelor Stelei sunt rapidiştii. De remarcat că lungul şir de umilinţe la care i-au supus izbânzile (mai ales pe plan internaţional) ale echipei noastre i-a făcut să uite aproape de celălalt „dujman”, echipa Internelor…

Ceea ce mă deranjează cel mai mult la atacurile (aceleaşi mereu…) împotriva Stelei este referirea la comunism. De parcă steliştii (şi, mai rar pomeniţi, dinamoviştii) ar fi fost singurii comunişti, în luptă cu reprezentanţii capitalismului şi democraţiei, în frunte cu cea mai frumoasă şi cea mai iubita echipă… De aici şi zbaterile neîncetate de a scoate din pălărie tot felul de legende care şi-ar dori să facă din vişiniul afumat măcar roz, dacă nu se poate alb spumă.

 Generaţia de azi, care are acces la orice sursă de informare, care îşi poate rosti fără teamă crezul, care e liberă, nu ştie ce au însemnat cei peste 40 de ani de comunism. Sportul nu era decât o componentă a propagandei de partid, la care participau toţi sportivii, fără excepţie.Iar faptul că Rapid a fost prima echipa care a facut propagandă noii orânduiri mi se pare mai grav decât acceptarea silită a situatiei acelor vremuri

 1. PERFORMANŢE ŞI PSEUDO-PERFORMANŢE

 Otrava fără leac pe care o sorb anti-steliştii de peste 20 de ani, de la irepetabila noapte de la Sevilla, îi face pe suporterii „echipei sărmane născute din fumul locomotivei” (după cum spunea Copos, cu un involuntar umor) să scoată de la naftalină singura lor performanţă – cel puţin aşa o socotesc ei: finala nedisputată a Cupei Europei Centrale – Mitropa. Pentru că, în folclorul giuleştean, „Rapid e prima participantă la o competiţie europeană, precursoarea Ligii Campionilor, pe când Steaua a câştigat cu noroc CCE, pentru că n-au participat echipele englezeşti şi pentru că proverbialul bulan al militarilor a făcut să întâlnească doar echipe de doi lei”. Aşa să fie?

 Nici pe departe… Mai întâi, când vorbesc despre Mitropa, rapidiştii mistifică nonşalant realitatea. Pentru că acea cupă a fost, mai degrabă, o cupă regională (mijloacele de transport nu erau atât de rapide ca azi şi o cupă a campionilor europeni era o utopie…), reluând o mai veche idee a unui campionat al ţărilor componente ale Imperiului Austro-Ungar. Dacă, la primele ediţii, au participat echipe din Austria, Ungaria, Italia, Cehoslovacia, Iugoslavia şi România, ediţia începută în 1940 avea să fie una “de avarie”: fotbalul Europei Centrale se prăbuşise odată cu primele conflicte ce aveau să ducă la cel de-al doilea război mondial. Au participat doar opt echipe, câte trei din Ungaria şi Iugoslavia, şi două din România, printre care Rapid. Rapidul a eliminat-o pe Hungária Budapesta şi a obţinut trei egaluri cu Gradjanski Zagreb. S-a calificat în finală printr-o tragere la sorţti care stârneşte râsul: reprezentantul Rapidului a făcut doua bileţele, pe care a scris numele celor două echipe, le-a vârât într-o şapcă şi… tot el a tras la sorţi!!! Ca la alba-neagra, bineînţeles că a ieşit Rapidul. Finala cu Ferencváros nu s-a mai disputat, Ungaria invadase nordul Ardealului…

Se poate compara acest surogat de competiţie cu Cupa câştigată de Steaua după ce a eliminat campioanele Danemarcei, Ungariei, Finlandei (care eliminase campioanele URSS şi Iugoslaviei!), Belgiei şi Spaniei?

Se poate compara o performanţă şchioapă cu bucuria adusă în mai 1985 milioanelor de români înfometaţi, înfriguraţi şi ţinuţi în întuneric?

2. CLUBURI COMUNISTE?

 Aceiaşi rapidişti se mândresc cu faptul că echipa lor are o vechime de 86 de ani, fiind creaţia unui grup de lucrători ai Atelierelor CFR etc., pe când Steaua este o creaţie comunistă, o clonă a echipei Armatei Rosii. Unii plusează cu terifianta imagine a  tancurilor sovietice zdrobind sub şenile Carmen-ul lui Mociorniţă, pentru a impune echipa Armatei direct în prima divizie…

Şi aici plăsmuitorii legendelor vişinii şi afumate le aduc din condei. Fanii legendei octogenare insistă pe înfiinţarea “de către o mână de entuziaşti”, uitând să amintească faptul că echipa şi-a început ascensiunea abia după preluarea de către sindicat, fără a avea cine ştie ce rezultate. Dupa primul an în divizia naţionalăa, au urmat 3 sezoane în care retrogradarea a fost aproape.

Adevăratul salt a fost făcut după intrarea echipei sub tutela Ministerului, când i s-a schimbat şi numele din CFR în Rapid. În transporturi au fost mereu bani, ministerul fiind unul dintre cele mai puternice. Aşa a fost posibilă aducerea unora dintre cei mai buni jucători din ţară, aşa a fost posibilă “mobilizarea pe loc”, în timp ce fotbaliştii altor echipe plecau să lupte pe frontul anti-sovietic…

Puşi pe demolat, aceiaşi veşnic cârtitori bat monedă pe faptul că nicăieri în prima divizie a fotbalului occidental nu au existat echipe de fotbal ale armatei sau internelor. De parcă feroviare ar fi existat … Desigur, multe din primele echipe de fotbal (vorbesc de sfârşitul sec.19…) au fost înfiinţate de feroviari (Manchester United, de exemplu), dar ulterior au dispărut sau au fost preluate de alte structuri. Nu şi în cazul ţărilor comuniste, unde ministerele susţineau fotbalul aşa-zis amator. Aşa cum Rapidul capitalist a fost preluat de ministerul comunist al transporturilor, care i-a schimbat numele din nou: CFR, apoi Locomotiva, precum surata ei de la Moscova. Şi, la ordinele noilor sponsori, fotbaliştii ceferişti (cel mai avansat detaşament revoluţionar al clasei muncitoare, nu?), nu s-au dat înapoi de la a face propagandă noilor şefi. Propagandă electorală blocului partidelor democratice. Adică PCR şi vasalii săi. Pe terenul de sport. Când nu existau „clonele”…

Da, dar au fost siliţi, sar fanii peluzei brichetare. Le stateau ruşii cu pistolul la tâmplă. Desigur, numai lor, că doar ei au fost mereu singuri împotriva tuturor…

 Primul nume al echipei Armate Române a fost, logic, AS Armata. Dar, pentru că totul trebuia să urmeze modelul sovietic, echipa s-a numit apoi Clubul Sportiv Central al Armatei = ŢSKA şi Casa Centrală a Armatei = ŢDSA. Pentru a-şi schimba numele în… renume: Steaua.

Moda denumirilor calchiate după cele sovietice a fost impusă şi celorlalte cluburi. Juventus a devenit Distribuţia şi… Partizanul, pentru a se muta bags and baggage la Ploieşti. Acuză cineva Petrolul de “uciderea unei echipe de tradiţie”? O vreme campionatul era plin de echipe cu acelaşi nume: Ştiinţa, Minerul, Metalul, Energia. Echipe în covârşitoare majoritate înfiinţate de comunişti. E cineva deranjat de asta? Nu. Pentru că aceste echipe n-au jucat rolul principal in piesa scrisă şi regizată de partid…

Nu neg abuzurile care au existat, evident că echipele militare au fost avantajate, dar superioritatea lor nu s-a manifestat numai prin presiuni politice ci, mai ales, prin jocul din teren. Un venerabil rapidist, George Mihalache, recunoaşte cu un fair-play care a stârnit, bineînţeles,  valuri de insulte şi injurii din partea ţintaşilor cu flegme: „… au avut de suferit de pe urma Stelei şi a lui Dinamo?

- Nu, domnule, ăsta-i un mit. Rapid a luat campionatul în ‘67, cînd au avut echipă, cînd au fost slabi, au retrogradat. Astea-s legende că Giuleştiul a fost retrogradat de comunişti! “

 Dacă Steaua şi Dinamo nu ar fi avut palmaresul actual, nu s-ar mai agita atâta cei care nu înceteaza să vadă în ele decât “două clone ale unor echipe sovietice” – o sintagmă tembela. Dupa acest criteriu, clone au fost toate echipele, aşa cum clone au fost toate cele petrecute în perioada comunistă, organizată în toate domeniile după modelul sovietic…

 Altfel, ar trebui negate TOATE performanţele sportivilor stelişti sau dinamovişti care au avut… ghinionul să apere culorile naţionale. Şi vom şterge din istorie numele Iolandei Balaş, ale lui Nasty şi Ţiri, al lui Patzaichin şi al Nadiei, al handbaliştilor, luptătorilor, boxerilor, halterofililor şi al atâtor campioni europeni, olimpici, mondiali…

Bine, dar pe cine punem în locul lor? Ei, desigur, pe Ţâră, Goanţă şi cu Gheară, cel mai bun atac din ţară…

3. de ce ajungea crema sportului românesc la Steaua sau Dinamo?

 Un fost ofiţer KGB, fugit în Vest, a publicat o serie de cărţi sub pseudonimul Viktor Suvorov. Într-una din ele pomeneşte şi despre situaţia sportului în URSS, la fel ca în toate celalte ţări comuniste:

„În Uniunea Sovietică sportul a fost naţionalizat. Asta înseamnă că el nu serveşte interesele individului, ci ale societăţii în întregul ei. Interesele individului şi ale societăţii sunt uneori extrem de diferite. Statul apără interesele societăţii ămpotriva individului, nu numai în sport, ci în toate celellalte sfere.

…În Uniunea Sovietică se încurajează orice sport care: demonstrează superioritatea sistemului sovietic, oferă omului obişnuit ceva care să le ia gândul de la grijile de fiecare zi,  ajută la întărirea statului, a armatei şi aparatului poliţienesc.

… Dacă un atlet arată că ar putea să alerge cu o zecime de secundă mai repede decât un american, sau poate să sară cu jumătate de centimetru mai sus decât rivalul de peste ocean, statul îi va crea condiţiile de care are nevoie.

… Gruparea cea mai plină de succese, cea mai bogată, cea mai mare din URSS în domeniul sportului este Clubul Scportiv Central al Armatei – ŢSKA . Cum reuşeşte clubul armatei să îi atragă pe sportivi. Mai întâi prin a le da un grad militar. Orice atlet care ajunge la ŢSKA primeşte gradul de sergent, sergent major, subofiţer sau ofiţer, în raport cu nivelul atins. Cu cât mai bune rezultatele, cu atât mai mare în grad. El e plătit suplimentar în diverse forme – „pentru supliment de hrană”, „pentru echipament sportiv”, „cheltuieli de deplasare”, „diurnă” etc.

Pentru că practică sportul său, ”amatorul” primeşte mult mai mult decât un doctor sau un inginer… Iar Armata Sovietică îl plăteşte, şi deloc puţin, pentru gradul său militar.

Când nu mai poate concura la nivel internaţional, el îşi păstrează rangul, postul şi solda. La alte cluburi ar termina-o cu totul.

* * *
… Uniunea Sovietică doreşte prestigiu internaţional sub forma medaliilor de aur la Olimpiade. Pentru a le obţine e nevoie de o organizare cu cea mai strictă disciplină şi cu reguli capabile să stoarcă ultimul pic de energie din atleţi, nedându-le răgaz să-şi tragă sufletul.”

Nicio diferenţă faţă de situaţia din sportul românesc. A fi sportiv la Steaua sau Dinamo nu era chiar simplu. Dacă, iniţial, partidul se baza pe echipele muncitoreşti, curând statul poliţienesc avea să meargă pe ideea că echipele militare sunt mai sigure: jurământul militar era o garanţie că ideea de a părăsi binefacerile comunismului biruitor e una periculoasă pentru cel căruia i-ar fi venit… În plus, aşa cum o spune Belodedici, “Faţă de alte categorii sociale, nouă ni se acorda mai multă atenţie. Cine juca la Steaua, de exemplu, era angajat în armată, căpăta un grad, îşi asigura viitorul. De asemenea, ştia că primea o pensie bună la bătrâneţe, ceea ce era foarte important.”

Mă întrebam înainte de Revoluţie de ce nu se fac aranjamente ca FC Olt să ajungă să joace într-o cupă europeană. Tot Bondrea dezleagă misterul. FC Olt nu trăgea la cupele europene dintr-un motiv extrem de simplu: nu aveau voie să iasă “afară”. Păi, ce subiect gras ar fi fost fuga în Occident a unui jucător din satul conducătorului iubit…

4. ANTI-COMUNIŞTI SAU BENEFICIARI AI SISTEMULUI COMUNIST?

 Desigur, au existat cazuri în care sportivi de valoare au refuzat haina militară. Nici avantajele oferite de mari întreprinderi sau centre studenţeşti, sau sprijinul organelor locale, nu erau de lepădat. Aşa a fost posibil ca UTA, Petrolul, Argeş sau Craiova să fi câştigat titluri pentru că într-o anumită perioadă sprijinul autorităţilor responsabile a fost mai substanţial. Lucru valabil şi în cazul perioadelor mai faste ale unor echipe ca ASA Tg.Mureş, Corvinul sau Poli Timişoara. De altfel, aşa este şi azi, când echipele care oferă condiţii mai bune atrag crema…

 Fanii echipelor cu rare perioade mai răsărite nu prididesc în a se văieta cum au fost „furaţi” X sau Y de către Steaua şi Dinamo, dar li se pare normal ca propriile lor echipe să fi aplicat metode de racolare asemănătoare. Pentru că nici celelalte cluburi nu erau lipsite de “mijloace”. Nu. Într-un interviu radiofonic de acum câţiva ani, fostul mare jucător al anilor 60 Cornel Pavlovici a spus clar: “Cum să nu fie bani? Rapid plătea mai bine ca Steaua…” Echipele studenţeşti făceau ingineri, economişti şi profesori din nişte analfabeţi. Echipele “muncitoreşti” îi încadrau în posturi “grase” pe unii care nu dadeau în viaţa lor prin fabrică sau uzină…

Îmi vin în minte câteva exemple: cum a trimis partidul trioul braşovean Păltinişan-Anghel-Şerbănoiu să-şi… ridice nivelul cultural la Politehnica din Timişoara, secţia bătut băşica, sau cum, la presiunea organelor locale de partid, cu neprecupeţitul sprijin al bardului din Bârca, Rapidul a transferat jucători în plin campionat… Sau cum a ajuns Rică Răducanu… student! Sau cum a fost răpit (cu camionul!) Dobrin de reprezentanţii „studenţilor” craioveni. Sau lupta pentru Hagi între Sportul, Craiova sau Steaua.

A propos de Hagi. Se mai vehiculează pe ici, pe colo, ideea că Hagi ar fi fost “furat” şi silit să joace la Steaua. Însuşi Hagi spune că a fost întotdeauna stelist şi visul său era să joace la Steaua. Dar, micul machedon din Constanţa s-a gândit în primul rând la cariera lui. A vrut să plece de la Constanţa – care nu-i oferea nimic – la Craiova. De ce oare? I se făcuse de praz şi de zaibăr? Nu, oltenii îi promiseseră marea cu sarea: condiţii, bani şi, mai ales, facultate făcută moca. Organele locale. Comuniste. Numai că Nicu ăl mic a fost mai tare şi l-a deturnat la Sportul. Nici nu cred că i-a fost greu. Aceleaşi avantaje, poate mai babane, ca să nu mai vorbim că Bucureştii rămân visul tuturor. Chiar şi al celor ce-l înjură. Probabil că, dacă Steaua n-ar fi câştigat CCE, Hagi rămânea student pe veci. Poate ajungea şi profesor doctor…

Sportul era la îndemâna oricui avea talent şi dorinţă. Finanţaţi de statul comunist, dispus să investească oricât în propagandă, profesioniştii perioadei comuniste, deghizaţi în amatori, nu câştigau cât azi (nici nu aveau pretenţiile de azi), dar erau net favorizaţi faţă de majoritatea populaţiei. Şi numai în perioada mult hulită au fost posibile concentrări de forţe ca în cazul Universităţii Craiova, Dinamo şi Steaua, care au adunat ce era mai bun în ţară. Astăzi, cu toate investiţiile din perioada Giovanni sau cea prezentă, cu Turcu, Borcea & co., Dinamo nu reuşeşte să se impună în Europa. Pentru că tot ce e mai bun fuge repede afară…

Astăzi cînd nu oricine îşi poate permite să presteze sportul preferat, mai ales cele ce necesită investiţii mari în echipament sau alte dotări, unele sporturi cu care ne mândream cândva sunt doar umbra a ceea ce au fost cândva, neexistând finanţare corespunzătoare. Pentru că, exceptând fotbalul, greu poţi trece pe profit la alte sporturi. Din păcate, sportul a devenit o afacere ca oricare alta…