A FOST, SAU NU…

Așa cum mi se întâmplă adesea, o informație, un articol, o emisiune TV sau o discuție cu cineva mă pun pe gânduri, mă fac să răscolesc prin amintiri sau prin tot felul de surse de informare. Așa și cu moartea lui Vartanian, care m-a făcut să-mi împrospătez cunoștințele despre operațiunea ”Saltul lung”. Și, iată ce găsesc pe… site-ul C.I.A. (!): un articol al lui Gary Kern intitulat ”How Uncle Joe bugged FDR”, adică, într-o traducere mai liberă, ”Cum îl asculta Stalin pe Roosevelt”.

Președintele Roosevelt a fost adesea criticat pentru atitudinea față de ruși. Ba, un psihiatru care a studiat fișele medicale ale președintelui ar fi afirmat că, la Ialta,  ”pradă unei depresii clinice”, Roosevelt ar fi lăsat răsăritul Europei în ghearele dictaturii bolșevice..

De regulă, în drumurile peste hotare, președinții americani se cazează la propriile ambasade, care sunt – teoretic – asigurate împotriva mijloacelor de ascultare sau înregistrare video. Dar Roosevelt, dornic să-i facă pe plac lui Stalin, atât la Teheran (în noiembrie 1943), cât și la Ialta (Februarie 1945), s-a cazat pe teritoriu sovietic, fiind spionat ca niciun alt președinte american.

Interesant este că Roosevelt, ca urmare a unui incident în care presa îl citase eronat, instalase la Casa Albă un sistem secret de înregistare. Americanii nu posedau tehnologia de înregistrare fonică pe bandă, pe care o aveau doar nemții, așa că Roosevelt înregistra totul pe film, folosindu-se de butoane de activare plasate în diferite locuri.

Ironia face ca un film propagandistic turnat chiar în anul conferinței de la Teheran să atingă subiectul posibilelor înregistrări secrete. În ”Mission to Moscow” , Stalin era înfățișat ca un om simplu și practic, cu care poți încheia afaceri, iar URSS era o țară în plină construcție, ba chiar se încerca să se justifice epurările, procesele măsluite și pactul cu Hitler. Când e avertizat de colaboratori asupra posibilității existenței unor dispozitive de înregistrare, ambasadorul american  răspunde țanțoș: ”Eu nu spun niciodată altceva decât îi spun lui Stalin în față! Suntem oaspeții guvernului sovietic și eu cred că ei consideră SUA prietenul lor. Clar? Microfoane? Păi, să ne asculte! Așa ne vom împrieteni mai repede!” Ce e și mai grav e că scena chiar se întâmplase în realitate, în 1937, când se descoperise un microfon pe biroul ambasadorului american . Acesta replicase că… în acest fel sovieticii vor obține dovada dorinței sincere de cooperare a Americii…

Deși avertizat de un alt ambasador asupra șireteniei lui Stalin, Roosevelt o ținea pe a lui: ”Omu` nu vrea decât securitatea țării lui și mă gândesc că dacă-i dau ce pot și eu și nu-i cer nimic în schimb, noblesse oblige, el n-o să vrea să anexeze nimic și o să conlucreze pentru o lume a democrației și păcii”. Acu`, după ce ne-am lămurit ce și cum cu Uncle Joe Stalin, ne e ușor să zicem: ”bre, da` FDR ăsta era în toate mințile?” Numai că, atunci, altele erau vremurile, iar Stalin îi prostise pe mulți, nu numai pe președintele Americii…

Convins că-l va cuceri pe Marele Mustăcios cu charme-ul lui, Roosevelt a insistat pentru o întâlnire tête-à-tête și i-a trimis o scrisoare în care, pe lângă respingerea imperialismului britanic, îi sugera că, fără englezi, SUA și URSS pot conduce împreună lumea… Stalin i-a promis ambasadorului Davies că îl va întâlni pe FDR în… Alaska, numai că distanța pe care ar f trebuit să o parcurgă nu-i prea convenea. Ca să nu mai vorbim că Armata Roșie nu putea rămâne atâta timp singurică, fără infailibilul ei generalissim. Așa că a propus Iranul. Ia, o plimbare de 1000 de km pentru el, dar de… 10.000 pentru Roosevelt!

Stalin era ceva mai familiarizat cu trasu` cu urechea la dușmani, dar și la pretini… În ultimii ani ai bolii lui Lenin, el asculta pălăvrăgeala la telefon a celorlalți membri ai Politbiuro-ului și, astfel, lua măsurile cuvenite. Instalația fusese pusă la punct de un specialist ceh. După terminarea ei, acesta a fost arestat și nu s-a mai auzit de el. Tot așa avea să se întâmple cu mulți dintre cei ce vorbiseră la telefon ce nu trebuie…

Totalitarismul bolșevic, izolarea completă, pașapoartele interne, presa obedientă, epurările politice, lagărele și toate cele erau binecunoscute. Churchill spusese cândva că o alianță cu Stalin ar fi însemnat să dai mâna cu crima, dar și el, ca și Roosevelt ajunseseră să facă orice concesie pentru a susține războiul anti-hitlerist, cu gândul că astfel pun bazele democrației de după război…

Așadar, Roosevelt porni la drum. Mai întâi, un drum la Cairo, pentru o întâlnire de cinci zile cu Jiang Jieshi (Chang Kai-shek) și Churchill. De aici, un zbor de opt ore până la Teheran. Iranul era pe atunci ocupat de trupe sovietice și britanice, care se asigurau că nemții nu-și extind influența în Asia. În plus, multe din cele furnizate de SUA pe baza acordului Lend-Lease ajungeau în URSS prin Iran.

Cele trei ambasade erau fortificate și bine păzite, cea sovietică  și cea britanică erau chiar vis-à-vis, cea americană aflîndu-se la nici doi kilometri distanță. Vîșinski (faimosul procuror din procesele-spectacol din anii `30, acum adjunctul ministrului de externe), aflat la Cairo, l-a invitat pe FDR să stea la ambasada sovietică, pentru a evita orice risc în timpul deplasărilor de la un loc la altul. În plus, cei însărcinați cu securitatea președintelui au aflat de la sovietici de planul nazist de a-i răpi sau asasina pe cei trei leaderi. Deși, inițial, Roosevelt decisese, așa cum era normal, să se cazeze la ambasada SUA, până la urmă, aburit de amănuntele despre ”complot”, servite non-stop de sovietici, a acceptat să stea în cele șase camere puse la dispoziție de Stalin, ca mult mai confortabile și sigure.

Încă de la prima întâlnire, Stalin și-a început îmbrobodeala, promițând că, după război, va garanta libertatea religioasă, proprietatea privată și o mai mare democrație, va renunța la numele de Uniunea Sovietică în favoarea tradiționalului Rusia. Încântat, FDR l-a asigurat pe Stalin că va putea trasa granițele Poloniei și își va relua controlul asupra țărilor baltice.

Datele despre ”complot” proveneau doar din surse sovietice, Secret Service-ul american nemenționând nimic în raportul despre conferință. Ulterior, la Londra, spionajul militar (The Joint Intelligence Committee of the War Cabinet) considera complotul drept  ”complete baloney”… Nici memoriile lui Skorzeny, presupusul conducător al atacului, nu menționează nimic.

Peste ani, un KGB-ist georgian (ca și Stalin și Beria), fugit în Vest, în 1963, avea să afirme că toată povestea complotului era o scorneală. Iar logica ne spune că atât de precautul Stalin n-ar fi rămas liniștit la știrea că oameni lui Otto Skorzeny i-ar fi putut veni de hac. Ar fi amânat conferința fără să clipească… La întoarcerea în America, Roosevelt declarase că, deși nu crezuse tot ce-i spusese Stalin, i-a urmat sfatul și totul a fost în regulă. Cu siguranță, pentru Stalin, totul mersese strună… Că a fost sau n-a fost vreun complot, cine să mai știe?

IALTA 1945

În februarie 1945, a avut loc conferința de la Ialta, în fosta reședință a țarului, palatul Livadia. Cu un an înainte, FBI-ul descoperise 120 de microfoane ascunse  în ambasada SUA din Moscova și noi instalații aveau să fie descoperite mereu în anii ce au urmat… Așa că nu e de mirare că atât Livadia, cât și palatul Voronțov, unde fusese cazată delegația britanică, să fi fost bine ”căptușite”. A admis-o, în martie 1998, unul din translatorii lui Stalin la Teheran și Ialta, Valentin Berejkov… În fiecare dimineață, el primea transcrierea conversațiilor americanilor, din ziua precedentă. Pe baza lor, Stalin știa la ce să se aștepte.

Alte confirmări vin din partea fiului lui Beria, Sergo, unul dintre cei însărcinați personal de către Stalin să asculte convorbirile americanilor. În fiecare dimineață, de la ora 8, Stalin se documenta din rapoartele înregistrărilor din ziua precedentă și din multe alte surse confidențiale. Pentru ca la conferință să joace rolul unui om plictisit, indiferent, chiar neatent…

Mijloacele tehnice evoluaseră, Sergo Beria afirmând că rușii dispuneau deja de microfoane direcționale, cu ajutorul cărora puteau înregistra convorbiri de la 50-150 de metri.

De același tratament s-a bucurat și Truman în timpul conferinței de la Potsdam. Ar fi interesant de aflat ce discuții ajunseseră la urechile lui Stalin și cum au influențat ele diverse decizii. Poate transcripturile mai există prin vreo hrubă a spionajului rus, așteptând să fie reconsiderate. Cine știe, poate că Stalin avea dreptate când se întreba: ”Oare or ști că îi ascultăm? Că prea spun totul în cel mai mic detaliu. Bizar...” Să fi fost FDR un suferind bonom și naiv, sau un șiret care încerca să-l convingă pe Stalin că Vestul nu urmărește să-l înșele? Să fi fost Roosevelt și Churchill doi prostănaci neglijenți? Totuși, ei sunt cei ce au condus țările lor la izbândă. Când Churchill spunea: ”Bietul Neville Chamberlain credea că se poate încrede în Hitler. A greșit. Dar eu nu cred că greșesc în privința lui Stalin.”, oare ce vroia să spună? Ferventul anti-comunist Churchill nu a crezut în Stalin, dar s-a servit de el pentru a-și atinge scopul: victoria în război și salvarea Marii Britanii. La nici un an de la terminarea războiului, el a atras atenția lumii asupra pericolului comunist: “From Stettin in the Baltic to Trieste in the Adriatic, an iron curtain has descended across the Continent.” Începea o nouă eră…