TOSHIRO – un Sam Murray de Dâmboviţa

Pentru stelişti, inamicul nr. 1 a fost, este şi va fi Dinamo. Restul echipelor sunt rivali de conjunctură, motivul râcii fiind îndeobşte extrasportiv.

De exemplu, Rapidul, unde nu e vorba de o rivalitate, ci mai degrabă o reacţie la fanfaronada fanilor îmbătaţi de legende cu roţi şi pene, de închipuite fapte de arme. Fumuri…

Mi-amintesc că în copilărie făcusem o selecţionată Steaua-Rapid, o botezasem Stera şi mă muncisem la o stemă care avea aripile ceferiste aplicate pe steaua Armatei. Îi snopeam mai mereu pe dinamovişti, adversarii tuturor, fie ei stelişti, rapidişti, progresişti şi, mai târziu, fani ai Sportului Studenţesc. Mi-amintesc de un 5-1 pe un teren adevărat, cu porţi cu plasă, pe Tineretului. Abia începusem să mă deşir şi eram încă printre cei mai scunzi, dar aveam detentă bună, aşa că am reuşit să înscriu un gol cu capul, sărind mai sus decât Gogoşică, plăvanul al cărui tată era chiar miliţian…

Rapidul mi-era simpatică, deh, echipă fără pretenţii. Iar echipa care a câştigat primul titlu era chiar bună, cu un excelent cuplu de atacanţi: Niki Dumitriu şi Puiu Ionescu. Dar favoritul meu era Cauciuc „Greavu”, mai neobosit decât Bănel… Însă relaţia mea cu Rapidul avea să se schimbe curând.

La primul meci văzut în Giuleşti am avut ghinionul (sau norocul?) să stau aproape de faimosul Tudorică, un biet ţigan retardat care sufla din toţi bojocii într-o goarnă. Lucru care-l împiedica să le ţină hangul celor din jur, puşi pe înjurat de mama focului. Eu nici acum nu înjur decât foarte rar şi, nepricepându-mă, extrem de… soft. Aşa că atmosfera locului m-a oripilat.

Mai târziu, la un cuplaj pe „23”, încă de când coboram scările pentru a-mi găsi un loc în peluza ticsită, auzeam urletele unuia care înjura tot şi toate. Iar, când a început meciul, furtuna spurcată dăduse în damblageală. N-am mai rezistat şi am strigat ceva de genul: „Da’ mai taci din gură!”. Imediat s-a ridicat o matahală burtoasă, tuciurie şi buboasă, îndreptându-se ameninţător spre mine. Mă pufneşte şi-acu’ râsu’ când mi-amintesc reacţia mea de atunci. M-a cuprins o silă imensă gândindu-mă că nici nu pot să-l altoiesc fără să risc o infecţie. Aşa că am bâiguit nişte vorbe menite a linişti uraganul puturos. Slavă Domnului, s-a oprit şi, după câteva înjurături suculente la adresa mea, şi-a continuat recitalul. Cei din teren erau mai interesanţi. Iar eu m-am mutat departe de zona poluată…  

În Giuleşti n-am mai fost de foarte mult timp şi nici nu cred că voi mai merge vreodată. Atmosfera anilor 70 e parfum faţă de pestilenţiala dezlănţuire corsicană de azi. Nu-i vorbă, nici celelalte stadioane nu sunt departe, tribunele adăpostind adevăraţi enciclopedişti în perversiuni sexuale şi porniri criminale… Mulţi dintre ei îşi etalează minusculul IQ şi pe forumuri, pe care le împut cu duhoarea lor de jderi. Aşa şi un jalnic spărgător de tastaturi şi violator în serie al bietei limbi române. Cititor statornic al rândurilor mele, amărâtul are o singură bucurie de la viaţa asta – să înjure, să maculeze, să spurce. Cum i se pare că am adus atingere neprihănitei icoane de sub podul Grant, bulgaro-corsicanul îşi revarsă dejecţiile agramate. Cu siguranţă îi provoacă orgasme multiple, în ciuda regretului ce-l macină că nu-i ajunge creaţia sub ochii celorlalţi vizitatori ai forumului. Această creatură scârboasă mi-aduce aminte de damblagiul bubos de atunci, de pe „23”. Şi, precis, riscul unei infecţii ar fi mai mare. Da’ mi-aş pune nişte mănuşi…