ROBIA ŞI SLOBOZIA

Cum s-or fi pripăşit ţiganii prin părţile noastre?

Dacă ar fi să ne luăm după binecunoscutul studiu din 1837, „Esquisse sur l’histoire, les moeurs et la langue des Cigains, connus en France sous le nom de Bohemiens”, aL lui Kogălniceanu, acest popor enigmatic, cum îi numea Hasdeu, ar fi ajuns mai întâi în Moldova în 1417, de unde s-ar fi răspândit în celelalte ţări române şi în restul Europei.

 Alte surse avansează date mai vechi, mergând până înainte de 1300. Ţiganii ar fi venit împreună cu tătarii, ai căror robi erau, ceea ce ar explica şi originea statutului lor până în secolul al XIX-lea. Se pare că prima atestare documentară datează din 1385, într-un hrisov dat de Dan I, prin care mănăstirii Tismana i se dăruiau  „… şi ţigani, 4o de sălaşe”... În plus, pe la 1348, ţarul sârb Stefan Dušan dăruia ţigani mănăstirii din Prizren, ceea ce denotă aceeaşi stare de robie şi mai la vest.

Interesant este că, precum azi, ţiganii erau alungaţi din alte ţări, în timp ce motive de natură economică i-ar fi făcut pe domnii români să-i lege de ţinuturile lor şi să menţină starea de robie. De multe ori se insistă asupra faptului că numai Ţările Române au cunoscut robia ţiganilor, o pată ruşinoasă a istoriei noastre. Dar, bineînţeles, se trec cu vederea decretul Dietei de la Augsburg, din 1497 (”să-i goneşti pe ţigani este permis, să-i ucizi e perfect legal”), sau ordinul Adunării Stărilor Generale de la Orléans, din 1561, repetat în 1612, de a se nimici ţiganii. În schimb, la noi, cu toată asuprirea, stăpânii nu aveau drept de viaţă şi de moarte. Uciderea unui ţigan era pedepsită, indiferent de rangul făptuitorului.  

În Moldova şi Valahia, existau boieri şi ţărani şerbi care erau siliţi la tot felul de munci şi dări în schimbul dreptului de a cultiva pământul. Ţiganii erau robi. Ai Domnului, ai popilor şi ai boierilor.

Ţiganii domniei, cei mai numeroşi, aveau o oarecare liberate de mişcare, ei plătind un bir anual pentru activităţile lor: zlătarii (aurarii) aveau voie să umble şi să caute aur, ursarii, lingurarii, rudarii şi lăieşii (şătrarii) cutreierau satele oferindu-şi produsele –jocul ursului, obiecte de lemn sau metal. În studiul său, Kogălniceanu îi consideră pe şătrari cei mai periculoşi, întrucât ”nu se hrănesc decât din jafuri şi pradă”. 

Ţigani robi la mănăstiri şi la boieri erau de două feluri. Erau şi lăieşi, care puteau să se deplaseze cu şatra, în schimbul unui bir plătit stăpânului, dar majoritatea erau vătraşi, sedentari. Erau vătraşi „de curte”, care îndeplineau rolul de slugi sau practicau diverse meşteşuguri, şi vătraşi „de ogor” – grădinari, agricultori, pădurari.  

Singurii ţigani liberi erau lăutarii.  Mai erau şi „netoţii”, care trăiau în păduri, într-o stare de semi-sălbăticie. Unii se alăturau tâlharilor sau haiducilor. Revoluţionarii de la 1848 aboliseră robia, dar trupele de ocupaţie ruseşti şi turceşti au reinstaurat-o, ceea ce a făcut ca mulţi ţigani să caute adăpost la fraţii lor netoţi şi să ducă un fel de mişcare de rezistenţă până la slobozirea din 1856, care a însemnat sfârşitul robiei în Ţările Române. 

Legile referitoare la ţigani erau cam aceleaşi peste tot. Robii erau proprietatea stăpânului, care dispunea de ei ca de orice alt bun, putând să îi cumpere sau să îi vândă, să-i dăruiască, să-i lase moştenire.  Îndeobşte, nu se separau familiile prin vânzare la stăpâni diferiţi. Condiţiile în care erau ţinuţi ţiganii erau mizerabile, în general, totul depinzând de mila stăpânului. Se înţelege, totuşi, că bătaia era frecventă, iar boierii se mai dedulceau şi ei la niscai frumuseţi mai tuciurii…

Cum s-a văzut şi din hrisovul lui Dan I, ţiganii robi alcătuiau sălaşe. Mai multe sălaşe formau o ceată, condusă de un jude, iar mai multe cete erau conduse de un vătaf, provenind din cea mai respectată familie, responsabil în faţa unui vornic de ţigani, boier. Regulamentele Organice au dus la apariţia unui fel de împuternicit cu problemele ţigăneşti, „subocîrmuitorul ţiganilor statului”. 

Interesante erau prevederile referitoare la căsătoria ţiganilor. Pentru acestea era nevoie de încuviinţarea stăpânului, iar căsătoriile cu oameni liberi erau interzise.Dacă se întâmpla ca un om liber să se căsătorească fără să ştie că femeia e roabă, rezolvarea era clară: dacă stăpânul acceptă, acesta eliberează roaba (şi, bineînţeles, era despăgubit pentru asta); dacă stăpânul se opune, căsătoria e nulă, iar „mirele” urmează să plătească o amendă egală cu preţul roabei. 

Desfiinţarea robiei în Ţările Române a început, aşa cum era de aşteptat, în Transilvania. „Despoţii luminaţi” ai secolului al XVIII-lea întreprind primele măsuri de civilizare, de integrare. Maria Theresa îi obligă pe ţigani să-şi ridice case. Ba nici nu li se mai zice ţigani, ci Neubauer” (új-paraszt), “Neubürger” (”Újpolgár”), sau chiar Neu-Ungar” (új-magyar). Li se interzice să mai vorbească ţigăneşte şi sunt obligaţi să renunţe la portul ţigănesc. Pentru a călători dintr-un comitat în altul li se cere Ausweis. Precum în unele ţări europene de azi, familiile incapabile să-şi crească puradeii sunt decăzute din drepturi şi copiii le sunt luaţi şi internaţi în orfelinate sau încredinţaţi altor familii spre creştere. Moartea Mariei Theresa readuce lucrurile la starea iniţială.

Fiul ei, Iosif al II-lea, întreprinde măsuri care, dacă s-ar fi respectat, alta ar fi fost situaţia de azi: copiii ţiganilor sunt obligaţi la educaţie religioasă, să umble doar îmbrăcaţi (!!!), ţiganilor li ia dreptul de a avea cai (cu excepţia aurarilor), de a face comerţ ambulant. Ţiganii urmau să primească de la proprietarii pământului pe care se aflau un lot de teren pe care erau obligaţi să-l cultive. Astfel, majoritatea au renunţat la viaţa de nomad. Bineînţeles, rezistenţa faţă de sedentarizarea forţată a continuat, luând forme extreme: unii ţigani şi-au vândut casele, animalele, uneltele primite şi şi-au reluat pribegia şi viaţa la cort. Ca să nu se piardă tradiţiile… 

În Valahia, în 1837, sunt eliberaţi robii domniei, care primesc un petic de pământ pe lângă sate. Urmează Moldova, după câţiva ani, domnitorul Sturdza eliberănd şi robii clerului. Ca şi în cazul negrilor din America, cred că, mai degrabă decât cine ştie ce intenţii nobile, la baza acestor reforme au stat interese economice. Ajunşi oameni liberi, ţiganii urmau să aibă aceleaşi drepturi, dar şi îndatoriri. Mai ales în privinţa taxelor şi impozitelor…

Revoluţia de la 1848 hotărăşte dezrobirea tuturor ţiganilor, moment întârziat de ocupaţia ruso-turcă până în 1855-56. Mai mult, prin Legea rurală din 1864 ţiganii primesc pământ, iar Constituţia de la 1866 le acordă drepturi civice.

Din păcate, societatea românească se afla încă intr-un feudalism întârziat, bazat mai ales pe agricultură, astfel că ţiganii au ales să rămână pe lângă satele foştilor lor stăpâni, nereuşind să se integreze. Iar de metehnele lor n-au prea scăpat nici azi… 

Şi, iată, la un secol şi jumătate de la „sloboziri”, ţiganii rămân o problemă. Suntem adesea acuzaţi de modul în care îi privim şi de prejudecăţile care, chipurile, ne alterează modul de a percepe această minoritate care ameninţă să devină majoritate într-un timp nu prea îndepărtat.

 Dar, oare, doar noi suntem de vină? E suficient să vezi ce fac prin Europa hoardele „slobozite”…